Am trecut prin meandrele devenirii, ale pacostei de a sufla rugul existenței mele. Întunericul m-a înzestrat cu alte secunde și alte vicisitudini atunci când doar eu am rămas la marginea leacului și a răzvrătirii. Cu inima încleștată am văzut omul când își tăia degetele și apoi le mânca. Am fost singur în fața totului și a tragicului. Neputincios ca vidra iarna mi-am răscolit conștiința întrebându-mă cu ce am greșit atunci când am creat omul din nimic și i-am dat viață din mine . Omul mi-a aruncat fericirea în ocean veșnic legându-mă de pământul pe care nu l-am mai apucat – furtuna și uxerul mi-au fost prieteni o vreme, ei mi-au cărat trupul înapoi pe pământul de unde fusesem ostracizat ca intrusul de drept al existenței. Când tunetul a izbit cineva a găsit fericirea din ocean, fericirea mea.
Nimic nu e cum ar fi trebuit să fie pe lângă mine, pe lângă existența asta nevolnic de tulburătoare. M-am agățat de trecut până mi-au sfârșit zilele ca să-mi cunosc prezentul lipsit de echivoc la care am sperat angrenându-mi ființa în cotidianul camerei mele. Numai așa mă văd acceptat de mirajul existenței, alergând neostoit după limite, după veșnicie.
Nimeni n-a câștigat până acum. Absolut toți oamenii au trăit, dar n-au câștigat .

Sunt de vină că i-am lăsat pe oameni să stea în ploaia mea. Nici măcar muntele nu mai era al meu, așa că am plecat să-mi găsesc sentimentele luate pe nedrept. Am înfruntat crivățul și grindină în nopți necunoscute mie, în zile prea lucide. Când am ajuns la ea am întrebat marea “de ce exiști și pe mine nu mă lași ?”, cu ce sunt eu vinovat că nu mă pot ține de cuvânt atunci când oamenii răi rămân în ploaia care nu mai e a mea, care a devenit altceva atunci când poeții se întorc la mal lăsând largul orizontului pradă vieții și haosului ? I-am certat pe toți reproșându-le că doar eu am dreptul să trăiesc în munte și în mare, că doar eu am văzut renunțarea fericită.
Am așteptat ca muntele să se autodistrugă și să mă renege că l-am părăsit, l-am lăsat proidit sângelui care curgea din el fără să vreau a fi părtaș la nevolnicia lui. Am ales să-l uit.
Orizontul e doar unul în mintea mea, nu-l vreau alterat de om și-apoi abandonat. Poeții trebuie să meargă în larg și să nu se întoarcă, doar dacă omul îl înneacă fără a clipi poeții vor fi uitați, iar ei au peripluul în mână, nu trebuie să le scape. Dar asta se întâmplase deja și eu am rămas pe nisip, printre atomi cu capul plecat, înnebunit că acum ploaia era a mea, dar nu mai vroia a mă atinge.
Rămâne cum e scris de munte și de mare, toate celelalte sunt detalii care nu contează, recuzita criminalilor e acolo - trebuie doar să fie văzută .