Ca în vremuri îndepărtate, alerga să prindă un personal de a cărui sosire nu era sigur.
Semnalul acustic îl îmboldi să grăbească. Ocoli în viteză ultimii copaci din pădurea întunecată și coborî pe cărarea inundată de troscot, până ce văzu coada trenului în mers. Nu oprise; era un accelerat. Chingile raniței grele îi mușcau din umeri; era lac de sudoare și simțea un gust amar. Totul i se părea schimbat și nimic în bine. Căuta la clădirea părăginită linii, culori și bucăți din tencuiala fațadei așa cum, la orice bătrână, încerca să deslușească chipul ascuns al femeii înflorite odinioară. Venea de la o casă dărăpănată. Zăvorul porții de fier înțepenise în rugină. Din curtea năpădită de brusturi și cucută, rămânea doar cărarea bătucită o viață de om. Ea îi conduse pașii spre teiul înflorit, dar lipsit de mireasmă. Își amintea doar acel sfârșit de an cu umbra unei morți.

Părea că trenurile nu mai opreau aici.

În haltă, vegetația păstra amprenta șefului de haltă care nu pierdea, în orele libere, prilejul de a cultiva flori și îngriji pomii ornamentali. Grădina apărea călătorilor ca un un colț din paradis. Șinele de cale ferată erau perfect aliniate cu orientarea clădirii, patina toamnei era jertfită în focuri de frunze, iar din cărările săpate în zăpezile bogate mai rămâneau culoarele făcute de cizmele hoților de fier vechi, când poposeau aici. Altădată vesel, varul galben era scrijelat de trecătorii tot mai rari. Fiecare își lăsa, ca în fațada unei stânci cu formă ciudată, numele, anul înregistrării, poate o înjurătură sau o invitație obscenă. În interior găsi doar postamentele sobelor și urmele unor focuri de tabără. Prin ferăstruica din camera impiegatului, ieșeau crengi de soc transformând sanctuarul copilăriei într-o junglă. Afară, urmă culoarul nesigur prin câmpul bojilor zornăitori și se așeză pe o bancă de piatră. Se însera. Avea alternativa unui drum lung până la următoarea haltă, fără a ști cum o va găsi.
Prefera să rămână aici, dar se temea că puținele trenuri, ce întrerupeau orele de liniște, nu pot opri.
Noaptea i se prefiră în suflet leneș, amăgindu-l cu o boare caldă, topind lumina onctuoasă și ascunzându-i agitația serii. Șinele de cale ferată anunțau apropierea unui tren. Orbit de luminile puternice, ridică ranița și grăbi spre locul de oprire a ultimului vagon. Viteza trenului devenea dezamăgitoare. Nu, nu opri. Șuieratul ce saluta halta pustie îi confirmă temerile. Acum ținea el locul impiegatului fără să țină în mână o lanternă sau un fanion. Prin geamurile luminate îi defilau chipuri nepăsătoare. Unul dintre acestea îi păru cunoscut; îi amintea de bunica. Făcu abstracție de brazdele anilor și necazurilor anunțând moartea. Atunci, doar retrăia întâmplările tinereții și nu-și mai recunoștea copiii adunați pentru ultima dată acasă. În acei ultimi ani, vizita zilnic un mormânt fără cruce. La întoarcere, nimerea casa după un itinerar imaginar. Când greșea poteca spre casă, rătăcea prin pădure, după iubirile pierdute sau inventate. Glasurile celor care o înconjurau rămâneau fără reper vizual, păreau rupte dintr-un vis fără imagini. Îi recapitulă poveștile, inserându-le câteva din propriile amintiri.
Ucenic. Își repetă acest cuvânt încercând să imite glasurile celor care construiseră halta. Aducea material pentru meșterii sobari, amesteca două măsuri de lut și una de nisip sau le cumpăra țigări și băutură. Când mânca împreună cu ei, își ascundea lacrimile și grimasele provocate de ceapa sau ardeii iuți.
Atunci halta cu acoperișul în construcție îi părea o mireasă fără voal. Când era înțesată de navetiști, venea aici doar pentru a se amesteca în mulțime, pentru a trage cu urechea la bancuri și discuții politice abia șoptite. Așteptarea era scurtată de plăcerea cufundării într-o lume secretă, clocotind ascuns. Pe vremea războiului, când puținii călători așteptau în curbă și profitau de reducerea vitezei locomotivelor pufăind strunit, Pițula cânta la vioară sperând să câștige câteva țigări. Pentru el au tras alarma soldații unui tren militar, iar când le-a întins căciula zâmbind știrb, l-au luat prizonier pentru a-i distra până la poarta lagărului.

Acum, era aproape sigur că trenurile nu mai opresc aici.

Urmări cum plopul își scurtează umbra după drumul lunii și schimbarea nefirească a culorilor semafoarelor. Numără mașinile fără zgomot de pe șoseaua depărtată; simți cum străpung bariera întunericului, pentru a fi învăluite cu aceeași viteză și a se pierde în cețuri nevăzute. Se amăgi cu ideea întârzierii fără precedent a trenului, grăbindu-i sosirea ipotetică prin număratul dalelor peronului și prin aromeli furate timpului leneș. Invoca motive pentru a întârzâia momentul ruperii cercului gândurilor repetitive.
Tresări. Speranța unei lumini străluci pe linia ferată. În depărtare zări farurile unei locomotive. Ridică iarăși ranița grea pe umeri și grăbi spre locul staționarii ultimulului vagon. Ruina ascunsă în bălării căpătă o poleială trecătoare. Inscripțiile rușinoase păreau rune ce ascundeau mesaje sfinte. Cioburile geamurilor salutau vesele fiecare vagon plin. Lipsea doar impiegatul cu lanterna multicoloră ieșind grăbit, cu șapca lipsă și privind nostalgic după trenurile grăbite să ajungă la timp în marile orașe.

Nu, nu era o surpriză. Trenurile nu mai opreau aici.