Vera îi era foarte recunoscătoare patronului și se dedicase firmei trup și suflet. Pentru Remus avea o admirație dusă până aproape de idolatrie și cine știe dacă în adâncul sufletului ei nu exista chiar un sentiment mai profund.
Poate că din această cauză rămăsese nemăritată până la vârsta aceasta și nici n-o auzise cineva să aibă vreun iubit.
Remus îi făcu semn să nu plece, iar fata rămase în picioare lângă ușă, neștiind ce să facă și nici să se așeze nu îndrăznea pentru că bărbatul din fața ei tăcea, privirea lui trecând cumva pe lângă ea, încețoșată, tulbure și aproape absentă.
Vera își reprima și zgomotul respirației, încercând să se facă prea puțin simțită, speriată că Remus ar putea deschide plicul în prezența ei. Fața îi ardea ca focul și abia dacă-l privea printre gene, nu cumva să-i prindă din greșeală privirea, abia abținându-se să nu se repeadă afară din birou.
Atunci a văzut sticla de vodcă golită și a crezut că înțelege tulburarea din ochii lui Remus, un sentiment de teamă punând stăpânire pe ea și dorind la fel de mult să fugă, însă acum din cu totul alte motive.
Mai bine ar fi fugit.
Totuși, sentimentul de iubire și nu acela de recunoștință a făcut-o să rămână. Poate și faptul că, dincolo de aburii alcoolului, a zărit în ochii bărbatului, ai patronului ei, o suferință mare și abia stăpânită.
Dorința de stăpânire, de a nu izbucni în plâns, determinase tăcerea prelungită a lui Remus, iar fata înțelesese lucrul acesta, mai ales că nu îl mai văzuse niciodată până atunci să bea.
Într-adevăr, Remus se ferea să consume băuturi alcoolice, pentru că asupra lui aveau un efect nenorocit care îl depersonaliza, alunga din ființa lui tot ceea ce existase înainte și aducea în loc un monstru.
Când se întâmpla lucrul acesta (din fericire se întâmplase numai de două ori până acum), Remus nu mai cunoștea pe nimeni și toți cei din jur îi deveneau subit dușmani, de care el trebuia să se apere și o făcea violent, atât în limbaj cât și în comportament. Spărgea tot ce întâlnea în cale și arunca în toată lumea cu orice obiect îi cădea în mână, indiferent de mărimea și greutatea lui.
Cu greu putea fi potolit în acele momente și de fiecare dată aventura lui lua sfârșit la clinica de dezintoxicare.
Cele două întâmplări nefericite avuseseră loc în adolescență și de atunci se ferise să mai consume alcool, însă acum, în urma eșecului pe care-l suferise în plan familial, clacase.
Simțea că toată zbaterea lui fusese în zadar și se simțea abandonat în mijlocul unui labirint din care nici măcar nu mai dorea să iasă.
În acest moment de totală abandonare îl găsise Vera.
Acum Remus făcea eforturi uriașe să-și stăpânească furia ce începuse să clocotească în sufletul său odată cu revenirea la realitate.
Totuși, deși băut, își dădea seama că ține la Vera și nu dorea să-i facă rău. În mintea lui se luptau imagini neclare în care chipul Verei se transforma când în animal de pradă, când într-o angelică biată căprioară, pradă a lui, care luase înfățișarea unui lup imens, negru și cu ochii sălbatici aruncând flăcări de ură și poftă de a sfâșia.
Lui Remus îi era teamă și nu știa ce să facă. Îi era teamă de situația în care el ar fi fost prada Verei, dar și de aceea în care fata, neajutorată, ar fi căzut victima urii lui necontrolate.
Vera îi putea vedea tulburarea din priviri și neliniștea sufletească, dar nici măcar nu bănuia ce se întâmplă cu adevărat în sufletul lui. Dacă ar fi știut poate că ar fi fugit, dar pentru că îl iubea rămase oricum.
Îi părea rău acum că îi dăduse acel plic. Poate că în altă situație nu ar fi fost așa nepotrivit, dar acum, cu toată disperarea pe care o trăia Remus, era convinsă că greșise și, poate că din această cauză, a rămas, cu gândul că ar putea să ia plicul înapoi.
Chiar se ivise și momentul. Remus, răpus de alcool și de lupta interioară, ațipise pe scaun cu capul căzut într-o parte. Mâna în care ținea plicul îi atârna pe lângă corp, dreptunghiul de hârtie atingând podeaua.
Vera s-a apropiat încet, inima bătându-i în piept ca o locomotivă cu abur încărcată la capacitate maximă, făcând-o abia să mai respire, s-a aplecat să apuce scrisoarea, dar, în momentul acela poșeta de pe umăr a lovit sticla de vodcă, goală, și a dat-o jos de pe măsuță, moment în care Remus a deschis ochii, la timp pentru a-i observa căderea dintre masă și podea și a sări speriat din fotoliu, trezit de-a binelea de zgomotul făcut de sticla spartă pe parchet.
A rămas în picioare nedumerit, neștiind ce este cu Vera acolo, acum părea să o recunoască și, după câteva clipe, văzând și scrisoarea ce-o ținea în mână, și-a amintit tot ce se întâmplase înainte de a ațipi.
Cu mișcări lente, de om bătrân parcă, a desfăcut plicul scoțând felicitarea pe care era reprezentată o pereche de tineri ciocnind două cupe de șampanie și urându-și reciproc fericire.
Poate era încă amețit fiindcă în personajul feminin i se părea că recunoaște pe Elena, fosta lui soție și o nostalgie bolnavă părea că îl cuprinde din nou, dar se hotărî să deschidă felicitarea și începu să citească:
„Este o zi minunată ziua în care v-ați născut și pe care cu plăcere o sărbătoriți în fiecare an, zi în care și eu sunt fericită, dorind să vă împărtășesc și dumneavoastră din fericirea mea. Vă doresc o viață lungă și minunată, iar eu, oricând, la bine și la greu, să vă fiu aproape. Să fiu o picătură de ploaie care îmbogățește oceanul fericirii dumneavoastră. Cu aceeași afecțiune, a dumneavoastră devotată, Vera.
25 martie 2000”
Fusese puțin cam îndrăzneață domnișoara secretară, își dăduse seama de acest lucru și de aceea voise să recupereze felicitarea, dar nu mai reușise acest lucru. Poate însă, chiar voise în subconștient să fie atât de îndrăzneață, mai ales că Remus redevenise liber și părea să fie momentul cel mai potrivit.
Dar, pe de altă parte, știa că șeful ei se purtase cu ea întotdeauna foarte corect și niciodată nu-i dăduse de înțeles că ar vedea-o nu numai ca pe o angajată, ci și ca pe o femeie. Și totuși îi scrisese toate lucrurile acestea.
I se părea acum că fusese mult prea sugestivă. Obraznic de sugestivă, dar era prea târziu pentru regrete. Sau poate că el, așa serios cum îl știa, nici măcar nu se va gândi să înțeleagă altceva din acele rânduri decât urările sincere ale unei persoane pe care o ajutase mult în viață.
Poate că așa se va fi și întâmplat dacă Remus ar fi avut mintea limpede, acum însă, imaginația lui avea tot dreptul s-o ia razna și chiar asta a și făcut.