poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1315 .



Jumătate de vreme
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lyv ]

2011-10-31  |     | 





Frunzele arse își îngropau căderile în mormântul deschis pentru a doua oară după mai bine de 33 de ani. În ireversibilitatea ei, veșnicia își adumbrise clipa, neoprind timpul în loc. Conjunctura îl determină pe Himml să-și sprijine fruntea cu palmele, așezându-le deasupra ochilor pentru a-și feri privirea de lumina puternică a soarelui. Gândi că niciodată n-ar putea intui în chip deplin Lumina și că n-ar putea-o crea. Ceea ce i se oferea acum simțurilor era însăși propria raportare la ceea ce ar putea cândva să întâlnească în chip nemijlocit, acel altceva. Dar nu acum, nu încă, ci atunci când își va îmbrățișa propria moarte sau când va deveni o bucațică din anima mundi.
Clepsidra își golea încet conținutul, risipind pe toți cei pe care i-a uitat într-un timp trecut. Himml asista în cimitir la o dezgropare… Privi în jos. Groapa adâncă și întunecată părea să-și adâncească din ce în ce mai mult marginile, substituind haotic prezentul cu irealitatea însăși.Trebuia să meargă înapoi. Retrăia clipe, pe care le crezuse risipite, ca și cum ar fi creat o realitate de o măreție fără limite, în care nimic n-ar fi fost imposibil. Gândirea ajunse să-i fie într-o inegalitate simplă. Iar el să se opună într-o perfecțiune a egalității vide cu sine însuși. Pietrificându-i-se stările, modul gândirii exercita asupra lui senzații retrăite. Nu știa dacă simte durerea, ori dacă are doar vedenia durerii. Întregul său chip era o grimasă dezgustătoare. Involuntare scrâșniri de dinți, lăsând dâre înroșite, îi răneau buzele înfierbântate.
Groapa părea adâncă, deschidere a unui alt pandemoniu. “Sunt mai încăpător decât aș fi putut crede și încă mai e destul loc în mine. Mort am fost și iată, sunt viu în vecii vecilor, și am acum cheile morții și pe ale iadului!”, rosti înghițindu-și lacrimile în tăcere. Paul Himml privi din nou, în jos, dar nu reuși să se oglindească. Rămăseseră urme, zgârieturi adânci ale sufletului îngropat odată cu cel care odinioară fusese. Hainele erau intacte, părul și o sabie cu două tăișuri. Dar niciun os… Trebuia să meargă și mai mult înapoi.
Doar o clipă, ca o trecere, și ghearele întunericului își purtară voluptos pânza albă peste luciul mat al ochiului. Cine ar fi gândit că într-un alt 13 se va deschide o privire, ca potențare la viață, percepție a unui timp ce se va naște de două ori diferit?! De data aceasta era o privire caldă, vie, distinctă, pe care nimeni nu reușise s-o închidă, și care aflase cheia…
La distanță de doar câteva clipe de rătăcire, imaginea întunericului deveni lumină. Însă nemanifestată. Sondând subconștientul, i se revelă o imagerie tainică, populată de fantasme și deliruri. Totul consta în decupaje vii, reverberând irealitatea onirică, trasată pe un altfel de tipar, un timp gândit discursiv și apofantic. Privi înapoi.
Himml își aminti. Se făcea că, fiind copil, se rătăcise în pădure, cândva… Tremurând de frig și de frică, aproape de căderea nopții întâlnise în cale un bătrân. Părul îi era alb ca zăpada, ochii îi erau ca para focului… Avea pe frunte un nume scris, pe care nimeni nu-l cunoștea decât numai el. Bătrânul îi întinse o mână, zicând:
- Nu te teme, eu sunt Cel-dintâi și-ți voi fi și Cel-de-pe-urmă. Sunt viu, nu te teme!
Au mers rătăcind o vreme, hotărâți să caute drumul. În noapte, hățișurile păreau impenetrabile, devenind un labirint imprecis. Sunetele erau cu atât mai asurzitoare cu cât liniștea creștea cromatic. În depărtare se zăriră lumini părând a fi niște făclii și, pe măsură ce se apropiau, văzură... Le veniră în întâmpinare patru ființe. Pline de ochi, și pe dinafară și pe dinăuntru, și cu multe aripi. Prima ființă era asemenea leului, a doua, asemenea juncului, a treia, asemenea vulturului și, cea de-a patra, asemenea omului. Când ajunseră în dreptul lor, acestea se dădură laoparte descoperind un tron pe care era așezată o carte ce avea forma unei foi lungi de papirus, scrisă pe ambele părți, înfășurată ca un sul și pecetluită. Un altfel de Corpus Hermeticum. Copilul se îndreptă înspre tron și luă cartea, desfăcându-i pecețile. O mâncă, simțind un gust dulce ca de miere. Cele patru ființe se înclinară în fața lui, spunând: “Am venit și-am văzut!”și-i dădură în mână cheia adâncului. Imediat căzură în zbor invers, într-un somn adânc. Și au mers și mai mult înapoi.
Dimineața, bătrânul își îndreptă chipul înspre soare, orientându-se în ce direcție să o ia. Îl întrebă pe copil cum îl cheamă și încotro dorește să ajungă. Cu uimire exclamă:
- Și eu tot acolo merg! Paul, ce nume frumos… Pe mine mă cheama într-un fel, însă nu-mi amintesc acum. Și-i întinse mâna cu bucurie. Crezi, eu sunt! Crezi!
Paul îl privi cu interes pe bătrân, continuând să pășească alături de el. Nu-l cunoștea pe cel ce avea chip de om dar avea sentimentul că-l mai văzuse, căci prea îi erau cunoscute trăsăturile acestuia, felul de a se mișca, privirea, timbrul vocii... Simți nevoia de a fi ocrotit și de a avea încredere oarbă în el. Credea. Au mers o zi întreagă până aproape de lăsarea serii, hrănindu-se doar cu fructe. Pe măsură ce înaintau, un sentiment de apăsare încolți temeri în inima copilului. Bătrânul era tăcut și rareori mai schimbau vreun cuvânt. În cele din urmă izbucni:
- Ești sigur că ăsta este drumul cel bun?
- Este imposibil să mă înșel, este cel mai bun drum, singurul care se prelungește către un altfel de cer. Drumul este piatra. Pentru asta trebuie să mergem înapoi, căci piatra este punctul de pornire. Țelul este în fiecare dintre pașii parcurși pe acest drum.
- Îmi pari atât de cunoscut și totuși nu țin minte chipul tău, rosti copilul cu un glas firav. Țin minte chipurile celor dinspre Răsărit, dar pe al tău nu.
- Mă cunoști, sunt eu, doar ți-am zis asta... Mă știi, că doar de asta îți par atât de cunoscut. Dar nu-ți mai amintești. Probabil întunericul și teama care te-au cuprins în singurătatea pădurii te-au făcut să uiți sau să nu-ți mai amintești cu exactitate de multe lucruri.
Amuțiră. Au mers multe ore, au străbătut pădurea schimbând de mai multe ori direcția. Înaintau, chiar dacă uneori părea că drumurile se rotesc și că duc în aceeași direcție sau că timpul se coboară înapoi, iar și iar... Paul îndrăzni iar să-l întrebe:
- Ai mai umblat vreodată noaptea prin pădure?
- Nu, în pădure nu, dar în cimitir am fost noaptea.
- În cimitir? Dar ce ai căutat? rosti înfrigurat copilul.
- M-am adăpat din viața cerurilor. M-am rugat în tăcere la un mormânt, am plâns înăbusit și mi-am respirat propria moarte.
- Și de ce să fi simțit nevoia asta?! exclamă înfricoșat Paul.
- Se făcea a fi timpul originar. Cel de la începuturi… Trebuia să obțin acele puteri benefice, de la stele, de la planete... Știi semnele zodiacului? Sau semnele decanilor? De cele 36 de ceruri ai auzit? Dar de ce să știi tu toate astea?
- De ce 36? De ce n-ar fi 40 de ceruri? Nu înțeleg nimic din toate astea.
- E ca un fel de transformare, de trecere, de ardere… Magia astrală eludează determinismul. Poți dobândi anumite puteri asupra stelelor. Dar vei afla cândva despre asta.
Paul continuă șirul întrebărilor:
- Îți e teamă de întuneric? Sau de singurătate?
- N-aș ști sigur că-mi e, nici măcar de moarte!, rosti gânditor bătrânul. Am experiența morții. Eram copil, cu mult mai mic decât tine, aveam aproximativ 1 an și 3 luni… Tu câți ani ai?
- 13…
- Să continui… Am auzit vorbindu-se despre moartea mea, dar asta mult mai târziu.
- Tu glumești, nu? Și cum e să mori și să știi că ai murit? Paul izbucni în râs.
- Să nu râzi! Îmi amintesc că m-am trezit. Cei care stăteau adunați în jurul meu s-au speriat. Mai târziu și-au amintit ce anume li s-a arătat sau ce-au văzut. Cel care moare trebuie să aibă lumină, așa mi-au zis. Și multe altele... Dar nu-mi amintesc mai nimic, căci eram mult prea mic. Îmi aprinseseră lumânările, de asta îți zic că știu cum e, ca senzație. Îmi amintesc cu precizie doar Lumina.
- Dar erai mult prea mic. Cum ai fi putut explica devenirea spiritului tău dacă ai fi murit cu adevărat la vârsta aceea? Că doar nu ai murit cu adevărat! Ce prostie!
- Dacă aș fi fost mort, spiritul meu ar fi evoluat diferit. Viu fiind, acum nu mă hrănesc așa cum mă hrăneam la vârsta aceea. Deci, și devenirea mea ar fi fost diferită. Posibil să fi avut acces la constiința universală sau la memoria ancestrală.
- Nuînțeleg. Cum poți fi atât de sigur pentru ceea ce nu ai trăit niciodată? Cum îți poți explica devenirea acelui spirit care ai fi fost tu, fiind acum aici?
- Acum trebuie să mergi și mai mult înapoi, ca să știi. Când eu voi fi dincolo îți voi aminti… Tabula de Smarald știi ce înseamnă? “De Trei ori Mare”. „Ce e deasupra este la fel cu ceea ce este dedesupt; iar ce este dedesupt e la fel cu ce este deasupra, pentru a implini, astfel, miracolul întregului” sau al unității. E din “Tabula Smaragdina” și mă definește pe mine într-un fel. Nici de asta nu-ți amintești?
- Nu.
- Cred că aș fi devenit diferit, nu știu exact cum, dar diferit. Nu imediat după moarte, ci după 960 de ore, atât cât să se revizuiască stările... Cred și că sufletul lumii are acea facultate numită intelect universal.
- Adică 40 de zile? Ce relevanță să aibă?
Fără să ofere răspuns, și fără să mai aștepte altă întrebare, continuă:
- Uneori există praguri, de unde nu mai poți înainta. Moartea este ea însăși o trecere, definitivă sau nu, peste un prag. Cine știe câte vor fi fiind?! Totuși, atunci am revenit. Tu mi-ai adus aminte de propria mea trecere peste prag. Atunci am înșelat moartea, cică.
Tăcu un moment, ca și când ar fi rememorat ceva, și își continuă discursul privind în depărtare:
- E un ritual, îl practică femeile cărora le mor succesiv copiii. Pruncul îl dăruiesc pe fereastră, vânzându-l pe un ban, și apoi îl răscumpără, numindu-l diferit. Eu am primit un al doilea nume. Dar nu mi-l amintesc pe primul, nimeni nu l-a mai rostit de atunci, și-mi pare rău pentru că niciodată n-am insistat să aflu mai multe despre numele acela. Cine știe care îmi va fi al treilea nume, după trecere?!
- N-am auzit de un asemenea ritual.
- Nu-mi știu primul nume dar am auzit că “de trei ori…”, așa mi-au menit. Mi s-a povestit cum au procedat cu mine și că a treia oara mi se va oferi o piatră albă care va avea gravat un nume nou, pe care nimeni nu-l va ști, decât cel ce-l primește. Doar eu îmi voi ști numele nou, al treilea.
- Cum? întrebă Paul.
- Ca un fel de ardere peste trecere? Ai să afli, ai încredere. Uneori, prin foc, natura este înnoită pe deplin. Alteori, cine știe?! Prin înviere…
Paul tresărea la fiecare mișcare a pădurii, la fiecare țipăt al vreunui animal sălbatic sau la zgomotul crengilor rupte de pașii ce-și grăbeau înaintările. Auzi în depărtare cântecul unui cocoș.
- Ascultă! Un herald, simbolul îngeresc al lui Metatron, rosti bătrânul. Manifestarea aceasta certifică ceva... Acum ne situăm în Centru. Încă nu știu exact ce poate să urmeze, dar vom ajunge acolo unde totul se va restabili așa cum trebuie să fie. Cu siguranță, vizează un anumit echilibru. Acum se apropie sacerdoțiul, iar eu încă sunt viu, după asemănarea Celui-Viu.
Se așternu tăcerea. Mergeau încet, bătrânul din cauza vârstei și a slăbiciunilor trupului, copilul din cauza oboselii și a temerilor ce-l cuprinseseră. Totul era nou pentru Paul, locurile îi păreau total necunoscute și, chiar dacă bătrânul îi era alături, acesta îi deveni străin cu desăvârșire. Încrederea de până atunci se risipi și cu greu îndrăzni să-l întrebe:
- Ești sigur că suntem pe drumul bun? Nu greșești? Îl privi cu ochii mari și limpezi, cu o căldură de neimaginat. Rostise cuvintele cu privirea, atât de rugători îi deveniră, încât lăcrimau. Încercă să se agațe de cea mai mică speranță. Paul rosti:
- Și totuși ziceai că și tu te-ai rătăcit. Deci nu poți fi atât de sigur că suntem pe drumul bun.
- Sunt sigur, crede-mă! Îi puse mâna pe umăr, încredințându-l cu tărie de spusele lui. Uite, am ajuns în centru. Privește! Exact în inima Capitolului. Suntem în partea centrală. Acum tu ar trebui să mă vezi drept un Cavaler al Vulturului. Imediat, urmează Marele Preot și cu el începe Areopagul. Vezi? Atenție la treaptă, sunt abia 19 parcurse! Dar noi doi nu am ajuns dincolo, nu încă. Mai avem până să fim noi... Deși ne aflăm aici, mai este destul până să ajungem. Mult timp înapoi vom mai parcurge.
Paul își îndreptă privirea în direcția indicată și, recunoscând locul, îl îmbrățișă pe bătrân din priviri, cu bucurie. În depărtare, alți bătrâni îmbrăcați sacerdotal, în veștminte albe, păreau a le veni în întâmpinare bucurându-se de revedere, ca și când de multă vreme îi consideraseră pierduți. Ciudat, toți îl salutau căutându-l doar pe bătrân. Nimeni nu-și îndrepta atenția înspre Paul. Nimeni nu-l recunoștea. Văzu casa de unde doar cu o zi în urmă plecase, după cum credea. O recunoscu drept a lui. Dar nimeni dintre cei care acum locuiau acolo nu-l recunoscu. Nici el nu știa cine sunt cei care stăteau în casa lui. Ce se întâmplase? Îndrăzni să îi întrebe pe cei din jur. Nu i se răspunse. Se părea că nu-l aud, ba mai mult, că nimeni nu-l vede. Privi către bătrânul care-l însoțise tot drumul înapoi. Se îndreptă spre el. Dădu să-l apuce de mână dar mișcarea lui trecu asemenea unei alunecări străvezii, dincolo... Dintr-o dată realiză că el nu este așa cum sunt ceilalți și cum se credea a fi. Privi în jur și la propriul sine, privi la oglindirea a ceea ce credea el că ar fi, dar nu-și găsi umbra. Nu avea umbră.
Sub presiunea unei cenzuri violente, simți confruntarea cu forțele celor care păreau vii pentru el. Timpul lui însă nu era același cu al celor de față. Aparținea unui alt timp, dintr-o buclă, care tocmai trecuse sau care avea să vină, disimulat sub o altă mască, sub un alt simbol. Privi către cei care stăteau în jurul bătrânului, ascultând uimiți la cele ce povestea. Se îndreptă către ei cu gândul să întrerupă șirul vorbelor. Cuvintele lui nu aveau rezonanță. Nu reuși să tulbure aerul și nici atenția celor adunați acolo, părând invizibil. Se întristă și plecă.
Se apropie de un râu. De-a lungul acestuia, înșirate una lângă alta, sălciile oblice își mai păstrau din tonurile de verde stins. Malul cobora în trepte, alunecând către adâncimile din față. Se revela o fâșie de apă, lungă și pe alocuri întunecată, ca umbra unui gând, așternută între cele două maluri, pe stânga îmbrățișând pădurea și cele câteva pietre prăvălite de undeva dinspre o construcție piramidală. Aceasta susținea curcubeul pe o terasă cu trei piloni. Apoi urmau alți doi piloni deasupra terasei, o ciudățenie ce tindea să atingă soarele. Iar în vârf, un singur stâlp ca de foc. La un anumit interval de timp, care ținea de nevoința interdeterminată și imprevizibilă, apa se desfăcea în două formând bucle de lumină iar aripile peștilor prindeau contur de zbor. Tot atunci râul își întorcea în sens invers cursul. Paul Himml privi în apă, oglindindu-și chipul atât de binecunoscut. Nu reuși să-l zărească. Reflexia apei oferea albastrul cerului, asemenea unei oglinzi. Simți pe acel bătrân apropiindu-se și îngenunchind alături de el. Privi la chipul lui oglindit în apă. Îl văzu și-l recunoscu. Acesta își întinse mâinile spre propriul sine, le cufundă în apă și-și spălă fața.
El se apropie și mai mult de apă. Imaginea de dinainte dispăruse. Văzu undele timpului desfăcându-se în cercuri de lumină, asemenea limbilor de foc. Simți nevoia de a adormi. “Fără îndoială, gândi el prăbușit de oboseală, mâine va fi altfel”. Rosti în neștire: “Voi ajunge înapoi…”. Gândurile se topiră în vis, auzind din depărtare glasul bătrânului: “Ai pricepere să socotești, că doar este nume de om! Nu ai ajuns încă, dar vei ajunge în cele din urmă înapoi…”. I se făcu un semn și intră între oglinzile din apă, privind înapoi spre sine.
Himml își aminti. I se dăduseră aripile Vulturului celui mare, pentru ca să zboare în pustiu, pentru încă o jumătate de vreme. Lumina, asemănătoare cu a pietrei de iaspis cristalin pe care era gravat numele celui din urmă i se arătă. Și totul s-a făcut!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!