Copilul și câinele se plimbaseră toată ziua prin oraș, bucurându-se de viață și sărbătorind prin strigăte vesele proaspăta lor prietenie.
Se înserase, așa că se-ntorseseră „acasă”, adică în primitorul parc Cișmigiu.
Venind dinspre splaiul Dâmboviței, cei doi intraseră în parc prin Schitu Măgureanu, intrare care, de altfel, era și mai apropiată de „dormitorul de vară” al băiatului.
Tocmai îi povestea lui Șchiortu’ cum își stabilise domiciliul în acest parc, când în fața lor pe alee își făcu apariția o arătare cel puțin la fel de caraghioasă ca proaspătul nostru cuplu.
„- Ia te uită,Șchiortule, paiața asta ne face concurență! Nu cumva vrea să ne ia și dormitorul? Ia să vedem noi ce intenții are.”
Era într-adevăr o apariție tare curioasă acest om al străzii, un moșneag un pic mai înalt decât un copil, îmbrăcat cu o mantie până la pământ, umflată de mulțimea zdrențelor ce le purta pe dedesubt, ce fusese neagră cândva dar acum devenise gri, presărată cu zeci de pete lucioase.
Când pășea apăreau de sub mantie doi bocanci desperecheați, unul maro, celălalt negru, dezlipiți la tălpi și legați cu bucăți de sârmă în loc de șireturi.
Pe cap purta o pălărie ca un fund de ceaun, iar de sub acest clop de oșan ieșea o claie de păr albit, dar amestecat cu toate culorile mizeriei, păr ce se amesteca pe piept cu o barbă la fel de mare și de interesantă.
Mai interesant era, însă, calabalâcul acestui om, format din câteva sacoșe burdușite, o găleată de plastic, o raniță în spate și o imensă umbrelă de soare, folosită la plajă, așezată deasupra.
Cu ochii rotunzi și mici, abia zărindu-se de sub sprâncenele stufoase, cu nasul borcănat așezat deasupra mustății, la fel de stufoasă, și cu tot acel calabalâc, dacă ar fi fost și iarnă, ai fi putut jura că e însuși Moș Crăciun, care a venit să împartă daruri copiilor.
Dar, nefiind iarnă, nici hainele bătrânului roșii și nici oamenii nemaiavând atâta imaginație, moșneagul a rămas ceea ce era de fapt, un alt nenorocit fără casă și fără noroc.
Copilul nostru nu se bucură prea mult de această imagine pentru că bătrânul o apucă pe o alee lăturalnică și se făcu nevăzut. Degeaba se repezi după el, degeaba îl căută chiar și printre tufișuri. Omul parcă fusese înghițit de întunecatul, de-acum, parc.
Câinelui îi fu prezentat oarecum lapidar noul lui culcuș și, obosiți amândoi de lungile plimbări de peste zi, se culcară spate în spate, fiecare cu gândurile lui, dacă și animalele or fi în stare să gândească la ce li s-a întâmplat sau la ce ar vrea să li se întâmple.