Ce lume nebună! Ce timpuri cretine!
Acest ansamblu al lumii și al timpului actual, firesc dealtfel, conduce ireversibil miliarde de destine, individual însă, către aceleași idealuri: bunăstare și dezvoltare a speciei.
Idealuri!? Așa ar părea, dacă ne luăm după zbaterea zilnică a indivizilor de a-și atinge scopul în viață, dar cu ce preț? Mai trist este faptul că aceste personaje nici măcar nu realizează că nu-și mai trăiesc propriile vieți, ci pe acelea comandate de ceva care este mai presus de nevoia interioară a fiecărui individ.
Ritmul acesta de viață este altceva decât ar trebui să cerem de la și așa scurta noastră existență pe pământ. Suntem prea dependenți de lucrurile complicate, care încearcă să ne simplifice atât de mult viața.
Această criminală tehnologie, devenită atât de necesară, ne-a răpit pur și simplu puterea de decizie. Dorința de a hotărî ce să facem cu viața noastră, cu timpul nostru atât de prețios, ne-a fost substituită de omniprezentul buton de comandă. Avem permanent iluzia liniștitoare că noi suntem cei care decidem ce putem face, ce să alegem, când, de fapt, suntem robii restrânsului domeniu în care ne aruncă aparent atât de inofensiva telecomandă.
Ne-am dezobișnuit să mai gândim, pentru că totul este deja gândit și este mai simplu să accesezi un anumit domeniu pentru a-ți lua ce-ți trebuie. Ne-am dezobișnuit să descoperim pentru că totul ne este pus la dispoziție pe ecran, gata descoperit de alții.
Până și turismul îl facem virtual. De răsfoit o carte nu mai este cazul, din moment ce avem cartea electronică. Toți spun că „a devenit necesară, firească, obligatorie”, etc. Treaba lor, numai că așa au început să devină toate obligatorii, iar rezultatul nu va fi altul decât că ne vom izola, ne vom rupe de viața reală, uitând să mai iubim însăși miracolul acestei vieți, pe care nu-l poți întâlni decât trăind în mijlocul naturii, între oameni, privind apele, munții, norii alergând bezmetici pe cer și schimbându-și necontenit forma; iarba, florile, copacii cu mirosul lor unic, pe care nu-l poți simți „virtual”, ci numai interferând fizic cu el.
Și-atunci, cum să se mai poată bucura oamenii de pe stradă de spectacolul inocent pe care-l oferea acest cuplu neprihănit, copilul și animalul?
Cei care nu trăiau în nebunia lumii tehnologice, erau, bieții de ei, prinși în furtunoasa luptă pentru existență, luptă care nu-i slăbea o clipă, nelăsându-i să mai gândească altceva în afara problemei capitale: lipsa banilor trebuitori pentru hrană, școala copiilor, facturi și, uneori, câte o hăinuță pentru aceiași copii.
Toată această zbatere se răsfrângea, firesc, asupra copiilor, care astfel erau făcuți părtași la stresul și suferința familiei.
Erau, oare, acești copii împreună cu familiile lor mai fericiți decât acel copil al străzii și câinele lui?
Poate uneori, când se smulgeau din capcana în care-i prinsese „timpul în care trăim” și nu erau altceva decât niște simpli copii, cu trăiri și dorințe de copil. Atunci se jucau pur și simplu, tot universul rezumându-se pentru ei la acest lucru firesc, joaca.
Sau alteori vedeau o frântură de natură, un pom, o piatră, o gâză, care-i captiva, descoperind și iubind inconștient natura.
Dar ei sunt încă mici, sufletul lor e jucăuș și „degrabă schimbătoriu”, așa că „fiara timpului nostru” nu reușește mereu să pună gheara pe ei. Deocamdată.
Copilul nostru era ferit însă de aceste capcane. Altele erau pericolele la care el era expus, dar acestea erau mai lumești și învățase de mic să se apere sau măcar să le evite.
Totuși, acest copil are tendința de a deveni un personaj al acestei cărți, dacă nu chiar personajul acestei cărți, așa că bine ar fi să-i aflăm și numele, bineînțeles dacă are un astfel de nume.