poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1291 .



Șarpele de aramă
proză [ ]
XXX

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ardagast ]

2011-10-08  |     | 



Frizerie sau cabinet stomatologic; nu era sigur asupra destinației încăperii în care intrase, semăna cu budoarul unei femei din altă epocă. Aranjamentele îi dădeau certitudinea unei prezențe feminine. Poate se lăsa înșelat de aparența parfumurilor învăluitoare, dar credea, fără să audă, în șoaptele de dincolo de ușă.
Pereții dezvăluiau încărcătura mitologică în care se pierduse decoratorul. Lucrarea cu mii de capete părea fără sfârșit. Chiar îl mira lipsa arhitectului de la o asemenea epopee rămasă fără final. O fântână arteziană ascundea sub susurul artificial incantațiile cu iz conspiraționist. Clinchetul metalic al apei de culoarea plumbului topit îi atrăgea atenția asupra coroanelor de iriși care o înconjurau ca pe un altar funerar. Se apropie și inspectă instrumentarul amestecat și răvășit pe platforma de gheață de lângă scaunul stomatologic cald și aromitor. Erau acolo piese inestimabile de muzeu, instrumente chirurgicale, perii cu mânere de argint în care căută zadarnic sclipirea roșiatecă a părului Imdiolei și sticluțe săpate în flori de mină, ascunzând culoarea pomezilor frizeriței.
Probă absent o pereche de ochelari atipici, dar nu găsi oglinda care să-i arate schimbarea chipului, se miră de acul magnetic învârtindu-se ca un titirez fără să găsească puterea polilor, scrijeli lujerii florilor care se dovediră pline de viață, sângerând dureros și neverosimil. În sfârșit, ascultă la ușa de sticlă și, în afara cântecului mat al apei, nu desluși decât pași îndepărtați. Temându-se de o postură compromițătoare, se cocoță în scaunul prea înalt și așteptă.
Fără ferestre, încăperea era luminată de o semisferă cu țurțuri de candelabru ce lăsa să pătrundă ceva din limpezimea de afară. I se urî așteptând fără gânduri, cu ochelarii ciudați pe nas, pierdut în contemplarea imaginii deformate, reflectată pe luciul vaselor de inox.
Se văzu copil pe scaunul frizeriei din sat admirând ușa veche de secole, cu balamalele lăsate și lăsând urme circulare pe lutul de întins cu siguranță de o mână mică de femeie.
„ Eram destul de mare când m-a tuns frizerița cea bătrână. Știam că era pentru ultima oară; era grav bolnavă. Toți știau că trebuie să moară și se mirau că, sub chipul acela candid se ascund germenii descompunerii”.
Adolescentul timid admira cu gura deschisă formele doctoriței torturându-l cu freza. „Parfumul ei era unic, îți îmbia nările fremătând să-l soarbă, să-l poarte în amintiri îngropate de amintirea altor parfumuri până la capătul zilei cele lungi. Mi-o închipuiam fără mănușile reci purtând o coroniță de lăcrămioare. De atunci, asemuiam femeile iubite și uitate cu aceste flori ale imaginației tinerești”.
Prezentul chip nu-l interesa. Puterea sufletului, tânjind după dragoste, era mult mai atrăgătoare. Se pierdea în înșiruirea de chipuri și simboluri care rotunjeau și aureau încăperea. Cineva de alături îi îngâna delirul cântând la pian. Ar fi vrut să rețină ceva din suavitatea sunetelor, dar nu putea să rețină decât tonurile dureroase. „Uimitor cum muzica asta se potrivește gândurilor mele. Valurile își schimbă prea repede direcția, ecoul falezei amenință să oprească apa obligând-o să se întoarcă în dreptul doliilor pentru a reintra în matcă purtând pene, frunze și cadavre de animale, însoțind-o și amplificând strigătul singuratecului”.
„Dincolo nu e nici urmă de veselie. Ei sunt triști. Eu sunt gata să ajung la ei. Ea va intra dintr-o clipă în alta. Zadarnice explicații! Cum să-i explic prezența mea aici, deși un tuns, bărbierit sau măseaua care mă doare subit sunt motive plauzibile? Cum să-i mărturisești că le cunoști pe amândouă? Mă rog, pe una am văzut-o o singură dată, cealaltă a făcut dragoste cu mine de multe ori și, tot de atâtea ori, o bănuiam că jinduiește după foștii iubiți. Aștept să intre numai una, dar, cumva, le voi avea pe amândouă. Vor fi necesare explicații pe care nu le pot da”.
În alt context, într-o încăpere mult mai sărăcăcioasă deja mai trăise asta. Acum, pereții prinzând viață, murmurau legende pierdute. Povesteau despre amintirea popoarelor dispărute în negura vremurilor și despre iureșuri flămânde de glorie. Aminteau povești de dragoste acoperite de pulberea bătrâneții și a morții. Cutremurau conștiința răzvrătită împotriva nedreptăților și ascundeau faptele ce nu trebuiau menționate.
Transferat în singurătatea unui codru secular, i se părea că soarbe din veșnicia umbroasă a copacilor. Îi simțea prezența în vălul verde-foșnitor anunțând linia veștedă a orizontului. Șoaptele ei căpătau rezonanțe profunde venite de dincolo de limita ecoului. Era tot mai aproape. Își scălda sufletul în irizațiile sfârșitului de vară. Boarea glasului, tot mai puternică, tot mai rece, îi mângâia creștetul. Nu-i vedea silueta; era una dintre umbrele pădurii. Nu-i mai dăruia dragostea, doar amintiri deșarte. Dezamăgitoare era și lipsa Iriziei. Cele două așteptări nu se contopiseră într-o singură prezență menită să-l trezească din coșmar, însă nu renunța. Continua să-i accepte apropierea ațâțătoare răscolind în trecut, în cenușa stinsă a clipelor fericite.
Apoi, nevolnic, fără a se opune, se lăsă purtat ca într-un vis pe drumul întoarcerii. Ar fi fost inutil să înoate contra curentului și să se prindă de crinii de mare ca de ultimele speranțe. Se trezea greu în uscăciunea lumii reale. „Trebuie să merg acasă”. Însă mai întârzia în molatecul fior al întâlnirii cu ea. Uitase de Șarpele de aramă.

Dorea să revină cât mai curând în singurătatea dormitorului său. Aștepta cu ardoare să simtă iarăși apropierea lucrurilor din penumbra avatarurilor plictiselii sale, să se lase ispitit de fericirea trecutului văzută prin ferestrele conștiinței sale. Acum, răbda căldura amăgitoare a primăverii, culoarea irișilor de pe marginea șanțului și șușoteala ambiguă a femeilor scuturând frenetic covoarele și bătând pernele cu palmele grele de muncă.
La gardul dinspre grădină, nările refuzau să primească mirosul leșiei folosită la spălatul perdelelor tomnatice. La drum, auzea zgomotul pașnic al bobocilor de gâscă. Se depărtaseră nepăsători de cloșca legată cu un cordon de la o rochie veche. În acea rochie cu înflorituri populare o cunoscuse pe Lenuța. Venea de la ibovnica lui, femeie văduvă de peste trei sate, când găsi cele două familii deja înțelese. S-a supus cu bucuria sălbatecă a fatalistului, uitând să regrete. De asta, toată viața s-a temut că nu poate iubi cu adevărat, până acum, când descoperi că acea făptură, cu chipul uitat, era încă prezentă în mintea sa cu gesturi și frânturi de cuvinte. Deși ocolise să și-o readucă în amintire, prezența ei era mereu tânără.
„O lume și-a întors fața de la mine. Vara pestriță, femeile ce-mi zăpăcesc gândurile cu suferință și iubire, cortegiul funebru al unuia care și-a găsit să se bucure de o moarte bună, florile cu parfum de veselie și toate senzațiile efemere ce plăsmuiesc doar regrete. Rămâne în suflet doar lupta cu neastâmpărul imaginației așternând urmele înfrângerii pe hârtie. Doream să găsesc un mijloc de purificare și m-am ales cu încă un idol. În ciuda tuturor eforturilor mele, n-am realizat decât un nou gen de amăgire, în care se complac câțiva oameni. Trăiesc senzația ultimelor zile ale unei vieți de nimic. Lâncezeala din patul meu de moarte nu dă naștere decât unor iluzii sterpe și clipe de coșmar. Cândva, doream să învăț din conversațiile cu necunoscuții. Pribegeam prin orașe ca prin deșerturi, bucurându-mă să intru în vorbă cu cineva, încercând să-l domin, să-i îmblânzesc dorințele sau temerile doar ascultându-l. Față de străini, oamenii obișnuiți își păstrează secrete doar cele mai puțin importante ticăloșii sau defecte. Cu naivitate, mă îmbărbătam că sunt mai greu de citit decât majoritatea celor pe care îi descoseam doar printr-o aprobare vagă a unor idei preconcepute furate din alte și alte asemenea conversații”.
Se temuse să aibă o „moarte bună”. Făcuse eforturi repetate să-și curme viața ușor, precum își închipuia căderea unei pene la pământ. Dar, înainte de fiecare încercare, dorința îi slăbea și nu ducea nimic la bun sfârșit. Moartea era o prezență obișnuită pentru unul care își simțea sfârșitul, dar încerca să-l devanseze căutând cele mai umilitoare și mai evidente mijloace de sinucidere. Trebuia să se ridice la înălțimea faimei de care se bucura în sat. Nu dorea s-o sfârșească din lașitate și nu-l împiedicau scrupule religioase; găsea că ar fi ultimul act de vanitate să decidă el clipa și să adoarmă cu zâmbetul pe buze, precum un îndrăgostit în iatacul iubitei.
Simțea că femeile îl bănuiau și nu-l slăbeau din ochi. Trimiteau copiii să-l spioneze. Parcă îi auzea cum dau raportul despre bunicul.
Își cultivase auzul și știa precis când era privit pe geam, luându-și aerul unei mumii în așteptarea învierii.
„Cel mai bun final pentru basmul Șarpelui de aramă ar fi promisiunea conceperii altuia care să-l continue sau prelungirea lui la nesfârșit. Voluptatea imensității, misterul care răspunde întrebărilor cu alte întrebări, senzația că sfârșitul este aproape, inducerea unei păreri de rău mai puternică decât moartea, clinchetul tot mai depărtat al unor chei, încrederea că cineva tot o să aprindă ultimul pai de chibrit în întunericul existenței noastre, șoaptele unei amintiri pierdute sau văpaia unei promisiuni care ți-o faci în momentele de deznădejde; acestea sunt motivele renunțării la conceperea unui final și … ceva–ceva tot mai rămâne. Celor care nu vor înțelege, le voi oferi sfârșitul creatorului, mai simplu și mai cuprinzător decât orice explicație.
Dar Druțu? Pribeagul gărilor, cerșetorul marilor orașe, locuitorul canalelor, fugarul principiilor și cuceritorul femeilor gravide fără adăpost, își consumă tinerețea în căutarea Iriziei chiar dacă știe că ea nu există, născută fiind din spuma neagră a întunericului unei minți bolnave, din creiere înfierbântate de nevoia de mit ale unor gură-cască ce așteaptă să fac din oglinda deformată a traiului nostru o poveste moralizatoare. De ce sunt tentat să-mi prelungesc chinurile în așteptarea lui, când știu foarte bine că i-am transmis morbul modelării fără sfârșit a unei povești fantastice”?

Din grădinița în care Lacedemona aștepta să răsară flori întârziate, apărură copiii trăgând de sfoară un zmeu uriaș ce închipuia un pește opintindu-se anemic și murdar în coada de iepure. În față îi atașaseră capul știucii prinsă de Druțu. Îi lipiseră ochii Izoldei, păpușa din copilăria cuminte a Lacedemonei și-i agățaseră cerceii de argint ai străbunicii. Tăiară calea cortegiului funebru al babei Safta, prima moarte bună din acest an; primită cu satisfacție de preot și privită cu o bunăvoință jignitoare de cei tineri. Confundând alaiul, se grăbiră să scoată apă din fântâna în care unii mai simțeau încă iz de trandafir. Bunicul își urmări cu desfătare nepoții și se temu ca nu cumva femeile, cu mâinile streșină la ochi, să-i vadă și să le oprească aventura. Găsi în asta un motiv să deschidă simandicos caietul și să noteze încă ceva.

Sfârșit

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!