Chiar dacă nu recunoaște asta niciodată, moș Gheorghe a avut pe de-a-ntregul o viață grea.
Sărmana mamă-sa l-a născut aci pe lavița din odaie, iarna, într-o noapte cumplit de geroasă și de săracă, pe timp de război. Când moașa Puculina a intrat la ei în bătătură, cam odată cu zorii, pe coșul sobei nu mai ieșea fum. Pruncul scheuna flămând în covată și Ana trăgea să moară. Nima n-a mai avut ce să-i facă.
Pe copil l-a crescut muma lu tată su, o babă gârbovă și surdă, văduvă de trei bărbați și bănuită de tot satul că ar fi umblat mereu cu lucruri necurate. Nu dădea bună zâua la oameni și nu primea pe nima în casa ei. Avea o capră despre care umbla vorba că ar fi fost la fel de bătrână ca și ea. Moș Gheorghe râde azi și le povestește la toți că de aia-i el omu dracului, a supt când era mic lapte de la capră fermecată.
Pe tată su nu l-a văzut nici măcar în poze. Unii spun c-ar fi murit pe front, alții că i-ar fi pus capu o muiere măritată dinspre părțile Oltului. Și unii și alții îl știau de om vânjos, cu vorba grea și mersul apăsat.
Moș Gheorghe s-a însurat târzîu. Muierea lui i-a făcut degrabă cinci copii și pe urmă s-a prăpădit. Așa din senin. Ca și cum astfel i-ar fi fost ei înțălegerea cu viața și cu asta basta. Gheorghe a tămâiat-o șasă săptămâni la rând și a rugat-o degeaba să să întoarcă acasă că i-au rămas copiii orfani și casa nemăturată. Măria nu s-a mai întors. Copiii au crescut mari și s-au dus în lume la casele lor. Moș Gheorghe să laudă că au ajuns toți boieri și că nu le lipsește nimic. Îi scuză în fiecare an că n-au putut să vie ca să-l vadă nici la Crăciun și nici la Paști. Își aprinde apoi țâgarea și trage din ea cu sete fumul în piept.
Moș Gheorghe nu recunoaște că a dus dintotdeauna un trai greu- viață și ia ca la toată lumea, taică, nici bună, nici ra.