Doamne, te rog să mă ierți. În seara aceasta mă voi ridica mai devreme de la masă, dar să nu îți faci probleme. Pâinea cu care m-ai ospătat a fost bună și idealurile tale sunt perfecte, iar la palat, atâta lumină. Iartă-mă, Doamne, că plec și nu pentru că nu mi-ar fi foame sau sete sau frig, dar am o treabă cu mult mai mare.

Iar eu când am treabă, sunt punctual, încep un război și nu vreau să fiu dezonorat întârziind. E lupta mea cu îngerul, dar nu te speria, așa vorbesc eu, în dodii. Lupta o port doar în cuvinte, nu am arme și nici nu-mi doresc.

Iar îngerul e obișnuit cu vorbele, în definitiv nu dă doi bani pe ele, astfel încât săgețile mele n-or să-i pricinuiască vreo rană. Or să alunece ca de-obicei pe lângă aripi și n-o să-l păteze, cuvintele nu pătează.

De fapt trebuie să vorbesc cu îngerul.

Vom discuta desigur despre femei, le vom compara cu pâinile mari și rumene, aburinde abia scoase dintr-un cuptor uriaș. Recunoaște Doamne, trebuie să fii artist să vezi femeia aidoma pâinii, chestie de abilitate la urma-urmei. Acest cuptor produce mereu, iar masculii se reped la pâini și le mănâncă până se satură. Atunci se așază în iarbă și adorm mulțumiți și sătui.

Cel mai rapid ia pâinea cea mai frumoasă și mâncând trăiește într-un fel de armonie, pentru că pâinea se lipește bine de omul flămând, trăiește cu el, construiesc împreună o casă, o aranjează. Prin pâine omul devine tată, este fericit și stăpânește lumea, este respectat și familist, etcetera etcetera.

Și nu știu de ce râd toate fleacurile astea, pentru că nimic nu este mai simplu decât să mesteci o bucată de pâine. Și nu știu de ce plâng toate fleacurile astea și de ce mă simt zdrobit în fața unei pâini rumene abia ieșită din cuptor.

Probabil este un semn de slăbiciune, semnul care apare atunci când nu renunț la conștiință și nu mă arunc asupra pâinii care așteaptă cuminte în fața mea. Slăbiciune care mă împinge tot mai puternic și tot mai des spre moarte.

Dar tu, Doamne, știi lucrurile astea.