Gerul mușcă din garduri. Îi e foame gerului. Aproape că-l poți auzi schelălăind, ca un câine bătut, printre salcâmii înfipți rar în obrazul câmpiei, la fel cum sunt și lumânările în prescurile sărace.
De la rată și până la cort, ne petrece unchiul, care e soțul Vetuții, sora mamei. Tata râde și-l imită pe unchi: Ai dreptate, e rocoare, după care-mi face cu ochiul, adică să fiu atent că ăsta spune "rocoare" în loc de "răcoare" și că-i un țăran prost. Satul e înfășurat în zahăr-candel și fiecare acoperiș e un morman de vată-pe-băț. Iar vata-pe-băț e bună, nu la fel de bună precum alvița, însă e tot la fel de dulce și de lipicioasă, ca o limbă de gușter. Mergem la nuntă, iar nunta asta e o adunare unde lumea mănâncă, bea, joacă și apoi dă bani. E cam același lucru ca și cârciuma, iar acest fapt îl determină pe tata să fie foarte vesel. Își freacă mâinile și se uită șmecherește la mine: Mânzule, ți-e somn? Ai și tu răbdare, că-ți vine și ție rândul, acuș-acuș. Eu nu știu la ce anume o să-mi vină rândul, dar nici nu-mi pasă, câtă vreme sunt ocupat să-mi suflu în pumni, ca să păcălesc frigul.
Se-ntunecă repede iarna, iar întunericul vine precum valurile de febră și tuse, la tuberculoși, adică pe nesimțite. Satul cască și el zgomotos, aproape vânăt, dar nu pentru multă vreme căci ulița următoare e galbenă toată, ca lumina unui opaiț așezat în colțul camerei, după care o armonică la fel de veselă precum dricarii bătrâni se apucă să scoată sunete ascuțite, ca de femeie care s-a ars cu ulei încins. Sunt câteva mese răzlețe, iar nuntașii sunt deja beți, înșirați pe canapele fără spătar, în vreme ce mireasa stă pe un scaun, în mijlocul cortului, și numără câteva hârtii mototolite pe care le scoate din sutien. E fericită mireasa. Râde ca un clopoțel, la utrenie. Cu gesturi tandre, își mângâie burta umflată bine, ceea ce înseamnă c-o să aibă un copil. Adică și ea a stat cu picioarele depărtate, căci așa se fac copiii, femeile stau cu picioarele desfăcute, în vreme ce bărbații le sărută franțuzește. Eu încă nu m-am sărutat cu nimeni franțuzește și nici nu vreau. Numai țiganii se sărută așa, adică-și baga limba-n gură, unul la altul, bleah!
Somnul vine pe nesimțite, ca un hoț de păcate grele, dar toată lumea e veselă, căci mireasa și-a rupt un toc, ceea ce e semn bun, adică o să aibă un soț iubitor. Ca tata, după ce bea cu unchiul Zanea. Toți soții sunt iubitori, cu condiția ca mâncarea să nu fie sleită. Așa spune și tata, fă, ce-are mâncarea asta, de ce nu e caldă? Mama nu zice nimic, se-nnegurează doar, dar știu că gândește că de vină e cealaltă femeie, la care tata doarme în cursul săptămânii, când zice că e la muncă, pe șantier. Sunt câteva luni de-atunci și tot de-atunci tatei nu-i mai place mâncarea. De fapt, nu-i mai place nimic, chiar dacă mama încearcă să-l îmbuneze cu un pahar plin ochi cu țuică, de la țară. Se mai boscorodește cu vecinele, ce vrei să fac, soro, am doi băieți, unul abia se duce la școală, ca mâine, iar celălalt e de țâță... Tac și înghit, dar mama, când vorbește cu vecinele, nu-și poate potoli lacrimile. Sunt ca niște râuri fierbinți și-ntunecate. Numai mireasa chiuie, fericită. E ca o sirenă de uzină, când anunță pauza de masă. Are rochie frumoasă mireasa, precum păpușile Irinei, vecina mea de la trei.
Printre gene, nuntașii gesticulează palizi, ca niște impiegați care dau semnalul mecanicului de locomotivă că trenul poate pleca dintr-o gară închipuită spre o altă gară închipuită. E o mireasă tânără mama, e o mireasă care, din bucătăria cortului, mă face atent că frigul deșiră gândurile și le face albastre.