Când Luc a intrat în curtea azilului, s-a oprit o clipă locului. Printre copaci plutea o tristețe iremediabilă. Tristețe pe care o resimțea prin toți porii, fiindcă și ea fusese întotdeauna singură. Pâlcurile de bătrâni ce ședeau pe micile băncuțe scorojite de lama necruțătoare a ploilor i se păreau statui ale neputinței. Îmbrăcați modest, cu chipurile trase de boli sau gânduri ce te năpădesc atunci când rămâi orfan pe lume. Al nimănui. Gregorian i-a arătat lui Luc un bătrânel ce stătea izolat de ceilalți. Sub coroana pleșuvă a unui nuc. I-a șoptit: „Petru este un singuratic. Nu a permis nimănui de aici să-i treacă pragul sufletului. Știți cum îi zic ceilalți? Sihastrul...”
Luc le-a făcut semn lui Gregorian și lui Mihnea să aștepte pe o bancă liberă. S-a apropiat de Petru, încercând să distingă sub răsfățul soarelui bolnav, de octombrie târziu, ce îngenunchease la amurg ca un taur sacrificat, trăsăturile bărbatului ce îi legase inima cu funii groase de speranță acum cincizeci și ceva de ani. O caniție accentută îl troienise. Stătea aplecat într-o parte, urmărind zborul unui guguștiuc ce făcea volute mari peste curtea azilului. Nu avea cum s-o vadă, apropiindu-se, din poziția în care stătea. Luc i-a observat mâna arcuită peste bancă, cu degetele galbene de patima tutunului. Când Petru a simțit că lângă el s-a oprit cineva, a întors capul. Fruntea lui, plină de visuri în trecut, fusese brăzdată de plugul unei suferințe ascunse. Privirea lui șoimănească, ce demult, tare demult, o vrăjise prin limpezimea verdelui ei marin, împrumutase acum fumegarea unui vulcan stins. Mustața, altădată o coadă de rândunică în zbor, era acum roasă de tutun, ca o blană de șoarece bătrân. Petru se ridică cu greu și o privi ca prin ceață. O recunoscu imediat și o paloare învălui obrazul descărnat de neputința plămânului singuratic, ce-i rămăsese în trup. Șopti, parcă speriat că femeia din fața lui putea fi cea pe care o iubise atât de mult: „Luc...tu ești? Nu poate fi adevărat!” Îi întinse mâna. Aceeași mână, ce altădată îi trecea prin păr, mângâind-o mai blând decât austrul de seară, tremura acum vizibil. Mâna ce imperial ținea de dârlogi roibul ce-l purtase pe crupa lui în aspre lupte. Mâna ce învârtea amenințător sabia ce strălucea de sângele inamicilor. Din bărbatul ce falnic încăleca în costumul de paradă și își croia drum prin șarje nebunești printre liniile frontului acum rămăsese doar o copie strivită de pașii anilor. Ca o frunză moartă.
- Petru...după atâția ani...
- Luc, am visat mereu că va veni ziua în care va trebui să te mai văd pentru a-mi cere iertare pentru tot ceea ce s-a întâmplat între noi...
- Ceea ce s-a întâmplat între noi a fost atât de frumos, Petru! Oamenii nu-și cer iertare decât atunci când greșesc. Ori, dragostea noastră nu a fost o simplă greșeală. A fost...
- Știu, Luc, știu că ceea ce a fost între noi nu poate fi comparat cu nimic. A fost o ediție princeps a unei cărți pe care trebuia să o răsfoiesc atent, cu răbdare. Cu delicatețe. Și pe care trebuia să o păstrez într-un loc din care nimeni să nu mi-o fure niciodată. Când Gregorian a venit cu vestea despre tine...despre noi...despre ceasul pe care mi l-ai dăruit și pe care, din păcate, am fost nevoit să-l înstrăinez pentru totdeauna, am crezut că visez!
- Þi-a mai spus și altceva, Gregorian?
Luc îi urmărea atentă reacțiile pentru a vedea dacă Gregorian, care nu putuse rezista tentației de a da în vileag vizita pe care i-o făcuse, îi povestise și despre Mihai. Despre destinul lui tragic, a cărui cauză fusese Petru.
- Nu, a zis că vom vorbi când ne vom revedea. Stai jos, te rog! Spune-mi, ce ai făcut după despărțirea noastră...
- Am învățat să trăiesc singură. Am continuat să îngrijesc răniții...
- Te-ai căsătorit?
- Tu ai făcut-o?
- Nu!
- Atunci, ți-ai răspuns singur la întrebare...
- Să știi că am încercat să te găsesc
- De ce? Uitasei la despărțire să îmi dai ceasul înapoi?
- Nu fii malițioasă, Luc! Am regretat mereu purtarea mea de atunci. Ignoranța de care am dat dovadă. Lașitatea de a recunoaște caracterul tău leal. Slăbiciunea mea de a fi aplecat urechea la niște minciuni sfruntate, mi-a fost fatală! Mai ales, că printr-o împrejurare a vieții am aflat că Rogoz mințise cu nerușinare. M-am întrebat mereu de ce a făcut-o! N-am mai reușit să te găsesc. Apoi am fost plecat la Paris câțiva ani, după care m-am aruncat din nou în vârtejul celui de al doilea război mondial și ți-am pierdut definiv urma. Degeaba am mai încercat să redescopăr prin paludismul realității ce mă înconjora diamantul iubirii. Peste tot am dat de sentimente moarte. Calpe. De spiritul arghirofil al fiecărei femei ce mi-a trecut prin suflet ca o cefeidă fără nume. Am rămas un apostat, condamnat să trăiască cu povara greșelilor din trecut.
- Petru, dragule, parcă am asista amândoi la un parastas de cuvinte! Cuvintele, ce altădată ne-au făcut să trecem imberbi și luminoși printre bârfele și răutății lumii ce ne înconjura, par azi encomioane de lacrimi...
- După cum vezi, n-a mai rămas nimic din falnicul ofițer de cavalerie de odinioară. Singurătatea asta și amintirile, câte le mai poate depăna furca sufletului, sunt tot ceea ce mi-a mai rămas. Plus bolile.. Mereu m-am rugat la un Dumnezeu, în care n-am crezut niciodată, să nu mă sting aici. Singur. Părăsit. Să fii alături de mine atunci... când voi muri....
- Petru, fiecare dintre noi moare singur! Chiar înconjurat în ultima clipă de cei dragi nouă, suntem singuri. Singuri și goi în fața uriașei porți dincolo de care se întinde necunoscutul. Oricât am dori să chemăm un nume drag, el nu ne va mai răspunde. Oricât de mult am simți nevoia unei ultime mângâieri, nu o vom mai primi. Fiindcă în acea clipă legăturile noastre cu cei din jur se destramă ca o pânză de păianjen, la care am trudit o viață întreagă. Și singura victimă care s-a prins între ochiurile ei suntem noi. Îmi pare rău pentru tine. Am aflat de la Gregorian că ai fost operat. Că ai flebită. Nici eu nu stau mai bine. Mă hrănesc zi de zi cu insulină și sper în fiecare noapte să mai văd a doua zi lumina. Nu mă pot lăuda că sunt înconjurată de prea mulți prieteni. Doar câteva cațaveici care mă țin la curent cu bârfele din oraș. Și nepotul meu, Mihnea Tiberian, cel care ne-a adus pe mine și pe Gregorian aici. Uite-i, stau mai încolo pe o bancă...
- Mihnea Tiberian, ai spus !? întrebă Petru cu glasul sugrumat de o emoție ce-l năpădea ca o iederă otrăvitoare.
- Îți este cunoscut numele de Tiberian, Petru? îl întrebă cu o undă de ironie fină Luc, strivindu-l cu o privire rece, aproape rea.
- Da, mi-a amintit de cea mai neagră noapte a vieții mele. Nu mi-aș putea ispăși păcatul săvârșit în acea noapte, nici dacă aș mai trăi zece vieți...
- Este adevărat, Petru, atunci, când ne-am cunoscut, nu ți-am vorbit niciodată despre unchiul meu. Raul Tiberian. Om bogat ca și Dunărenii tăi. Și știi de ce? Fiindcă voiam să mă iubești pentru ceea ce eram. O umilă infirmieră. Nu pentru ceea ce aș fi putut deveni la umbra numelui și funcției unchiului meu.
- Atunci, trebuie să-l cunoști pe Mihai Tiberian? Vreun nepot îndepărtat, nu? încercă timid Petru să îndepărteze privirea aceea ce-l țintuia ca pe un lapidat.
Luc se prinse cu brațul de banca devenită un ghețar neprimitor și simți cum lemnul ros de vreme îi pătrunde prin epiderma degetelor ce se încolăciseră de el ca de o ancoră a deznădejdii. Singura capabilă să o ajute să depășească acel moment.
- Vom vorbi și despre Mihai Tiberian...Vom vorbi și despre el, Petru! Dar nu azi!
- Acum, că ne-am reîntâlnit, pot spera să ne mai vedem? Vreau să-mi povestești totul despre tine. Despre viața ta...
- Viața mea apud Petru Dunăreanu? îi zâmbi sarcastic Luc. Căci cea dinainte de a te cunoaște nici nu mi-o mai aduc aminte. Atâta vreme a trecut. Dacă sănătatea mi-o va permite, te voi mai vizita. Și am să-ți vorbesc atunci și despre o parte din viața mea...Despre copilul meu...Mort pe front.. Și despre ceasul iubirii noastre...
- Copilul tău? Deci, ai mai iubit pe altcineva, Luc?
- Nu, n-am mai iubit pe nimeni altcineva decât pe tine...
- Atunci...copilul...?
- Te las pe tine să reflectezi! Poate până la viitoarea noastră întâlnire, vei afla singur răspunsul... Ceasul tău se află pe mâini bune...la mine. Am aflat de la Gregorian că ai oprit cu acel ceas trecerea prin viață a unui tânăr...
- Luc, nu vreau să vorbesc despre asta. Amintirea asta mi-a scuturat tot polenul de pe corola vieții. M-a lăsat pustiit de atunci. Plin de remușcări. Cuprins de o silă ce-mi vorbește mereu de condiția mea de om de nimic. Acel tânăr...
- Când ne vom reîntâlni, Petru, îți voi spune mai multe despre acel tânăr...
- L-ai cunoscut?
- Mai bine decât l-ai cunoscut tu acolo, pe front...
Luc simțea că se va prăbuși psihic. Că oamenii aceia din curtea azilului o vor ridica de la pământ, și, poate, aflând că este o bătrână părăsită de toți și de toate o vor interna acolo. Alături de Petru. Mihnea Tiberian sesizase starea ce-o cuprinsese pe Luc și alergând îi oferi brațul. Îl fulgeră scurt cu privirea pe Petru, întrebându-se dacă este posibil ca acel bărbat din fața lui, decapitat de orice accesoriu masculin, să fie bărbatul ce o făcuse pe Luc să sufere atât. Însoțită de el, Luc părăsi azilul, urmărită de privirea lui Petru, rămas fără cuvinte pe băncuța umilă.