Tabita era fetița unui pescar din insula Patmos, scăldată jur-împrejur de valurile albastre și îmbinate ale Mării Egee cu ale Mediteranei. Tatăl ei, un grec voinic și chipeș, care fusese înainte corăbier, venise aici dintr-o insulă vecină. Mama Tabitei era o evreică, păstoriță din Arimateia. Copila vorbea la fel de bine grecește ca și limba mamei, aramaica, deoarece, văzând-o atât de inteligentă, ambii părinți au dus-o mai întâi la templul zeiței Diana, unde a învățat să scrie și să citească destul de bine grecește, apoi au trimis-o zilnic la sinagoga din apropiere pentru a învăța scrisul și cititul în evreiește. Au primit-o foarte greu, mai mult ca însoțitoare a fraților ei mai mici, pentru că numai băieții aveau voie să învețe la sinagogă. Educarea fetelor se face numai în familie. De aceea s-ar putea spune că Tabita mai mult a furat tainele literelor de la alții, întrecându-i însă pe toți. Puțini copii se puteau compara cu ea la această vârstă de opt anișori și câteva luni. Toți localnicii o iubeau, pentru că Tabita era nu numai cea mai isteață, dar și cea mai frumoasă și mai blândă fetiță din localitate. Ochișorii ei iscoditori erau ca două mure coapte, iar gurița ca a unui boboc de trandafir ce înflorește în Basanul inundat de verdeață. Îi plăcea mai cu seamă să asculte povești cu minunatele călătorii ale lui Ulise, spuse de tatăl ei, dar și istorioare întregi din Tora, depănate seara, la lumina lunii pline, înainte de culcare.
Acum, înainte de a se întoarce cu cele patru căprițe și șapte oițe cu trei miei acasă, Tabita se oprise din nou pe vârful stâncii uriașe, privind în jos, dintre tufișurile de leandri înfloriți, cum apune soarele în Marea Egee. Parfumul florilor albe și roze de leandru, cu miros dulce, o îmbătau. O mielușică albă cu ciucuraș roșu de lână la gât i se culcă la picioare. Fetița îi vorbea cu căldură, adresându-i-se ca unei cunoștințe vechi, când în grecește, când în aramaică, iar mielușica parcă îi înțelegea fiecare cuvânt: "Uite, vezi? Colo, în vale, este locul unde stăm noi... Acolo și-au făcut pescarii locuințe... Ce mici sunt căsuțele lor! Atunci când coborâm și ne apropiem de ele, să știi că toate căsuțele par mai mari. Lângă pâlcul acela de palmieri, uite, vezi? Pata aceea albă este căsuța noastră....Uite și staulul vostru unde dormiți noaptea... Ba cred că mogâldețele acelea albe care se mișcă în grădina din spatele casei noastre sunt frățiorii mei mai mici, Ieronimos și Timotheon care aleargă peste brazde. Dacă i-ar vedea mama, i-ar zgâlțâi nițeluș, că prea ne turtesc toate lăptucile... Tu ce zici de trebușoara asta? Dar uite mai bine - ce frumos apune soarele spre insula Delos!... În Delos s-a născut tata și de aceea mi-a pus mie numele Delia. Dar mama îmi zice totdeauna Tabita, căprioara sau gazela, căci asta înseamnă Tabita pe evreiește... Acuma știi și tu: eu sunt căprioară iar tu mielușică, un fel de rudă, dacă nu chiar surioară. De aceea mă iubești și vii mereu la mine, nu-i așa? Dar și eu te iubesc pe tine." Și Tabita se aplecă și sărută puișorul de oaie pe botișor, iar mielușica strănută și se ridică în picioare. "Ei, haide acum să coborâm cu toată turma spre casă, că trebuie s-o ajut pe mama la muls. Hai în brațe la Tabita... Așa... Ho-pa! Nu prea ești grea... După ce mulgem oițele, trec și în seara asta iarăși pe la prietenul nostru, moș Iochanan, care mă iubește ca și tine. El toată ziua stă și scrie, și scrie mereu pe un sul de pergament cam așa de lung. Uite, de aici se vede și căsuța lui, pitulită lângă țărm. Înainte locuia într-o peșteră, dar acum și-a zidit o căscioară mică. Nu stă prea departe de noi. Numai că tu nu poți vorbi să-l înțelegi, însă el îmi povestește multe, multe... Căci tu nu știi, mioriță mică, dar moș Iochanan mi-a spus că el a fost apostolul unui sfânt mare, mare de tot; al unui rabi din Ierusalim, pe care îl chema Ieșua Hamașiah și care era Mântuitorul omenirii, Fiul lui Dumnezeu Iehova. Mama crede în Dumnezeu și crede și în Fiul Lui... Tata însă spune că ar crede și el dacă L-ar vedea, dar tata nu crede nici în zeii din Olimp. Nu crede în nimic, decât că este bine să muncească pentru noi și să ne știe pe toți sătui și mulțumiți. Așa este el și n-avem ce-i face... În rest, el e om bun și puternic. Mă ridică într-o mână sus... Dacă mai vine însă moș Iochanan odată pe la noi, poate, poate că-l va face și pe tata să creadă în Dumnezeu și în Fiul Lui despre care moșul spune că este tot Dumnezeu, întrupat pe pământ sub forma unui om care a trebuit să sufere și să moară pentru iertarea păcatelor noastre, dar că, după trei zile, a înviat și S-a înălțat la cer. Așa ne-a spus el mie și mamei mele când a fost la noi - și asta ne-a repetat-o de vreo trei ori. Eu și mama l-am crezut. Tata a râs și a zis că nu, el nu crede. Dar noi credem că este așa, mielușica mea... Și tu ar trebui să crezi, căci vezi tu? Dumnezeu ne-a făcut pe amândouă. Pe tine oiță, iar pe mine fetiță..."
Cam în felul acesta vorbea Tabita coborând cu mielul în brațe. În amurg, după ce a ajutat-o pe mama ei să mulgă oile și să le dea de mâncare frățiorilor mai mici, Tabita, însoțită de Harif, câinele curții, plecă prin vecini și ciocăni ușor la ușa lui moș Iochanan. Nu-i răspunse nimeni, dar ea a împins delicat ușa, cum a mai făcut și altă dată, apoi intră tiptil-tiptil în cameră. Harif a rămas înțelegător afară și s-a culcat în fața ușii așteptându-și credincios stăpâna.
Fetița îl găsi pe moș Iochanan rugându-se în genunchi, stând cu capul plecat și cu brațele întinse pe podea, sprijinit în coate și cu degetele ambelor palme încleștate strâns între ele. Se ruga încet, din când în când ridicând capul cu ochii închiși, vorbind parcă cu cineva de sus, invizibil. Ea îl privea cu atenție și căuta să înțeleagă ce spune, dar abia pricepu, când și când, doar câte-un cuvânt-două, căci se ruga mai mult în taină, deși bătrânul vorbea ca și ea tot în aramaică, limba comună a întregii populații evreiești.
Moș Iochanan avea o barbă deasă și albă, albă, cu părul de pe cap la fel de alb; iar ochii lui erau de culoarea mării de peste care fusese exilat aici cu forța, din ordinul împăratului Domițian și al preoților evrei care nu fuseseră de acord cu religia și predicile lui despre noul Mesia. Când își termină rugăciunea, bătrânul se sculă încet în picioare frecându-și puțin genunchii și când întoarse capul, părea că avea ochii umeziți de lacrimi. Văzând-o pe fetiță, toată fața i se umplu de lumina unui zâmbet cald. Deschise larg brațele spre mica vizitatoare care, la rândul ei făcu câțiva pași și-l cuprinse pentru câteva clipe pe bătrân de mijloc.
- Tabita mea drăgălașă, tu erai? Ce mai faci, gazelă mică?
- Eu eram, moș Iochanane. Adică noi eram, căci nu sunt singură. Mai e și Harif cu mine; el totdeauna mă așteaptă culcat la ușă afară... Îl știi și dumneata.
- Spune ce să-ți dau, fetița moșului: miere din fagure ori smochine uscate?
- Miere avem și noi acasă. Aș vrea o smochină, două, că-mi plac. Am avut și noi smochine de la tufa din curte, dar le-au mâncat pe toate Ieronim și Timotheon, frățiorii mei mai mici.
- Ia strachina asta plină cu smochine, micuțo. Stai să-ți mai pună moșu câteva și ia loc pe lavița asta de lângă mine.
- O, dar nu pot să mânănc eu atâtea! spuse fetița așezându-se. Numai una, două. Sau poate trei...
- Hai, ia-le pe toate și du-le la frățiorii tăi, că eu am destule. Uite, smochinele astea îmi aduc aminte de o întâmplare deosebită... Nu știu dacă ți-am spus-o vreodată...
- Nu, nu mi-ai vorbit niciodată nimic despre smochine.
- Eh, oftă bătrânul dând cu tristețe din cap. E mai mult de-o jumătate de veac de-atunci. Dar parcă a fost ieri... Eram cel mai tânăr dintre ucenicii lui Ieșua Hamașiah, cum îi zicem noi evreii Celui căruia grecii îi spun Iisus Hristos, iar romanii Mesia Jesus Christus. Așa... Și într-o dimineață, ne întorceam noi cu toții din Betania și urcam spre cetatea Ierusalimului. Eram tot grupul - cei doisprezece ucenici, cu învățătorul nostru Iisus. Nu apucaserăm niciunul să mâncăm nimic cu o seară înainte, așa că ne-a cuprins foamea pe toți. Deodată, lângă drum, vedem un smochin mare, falnic, frumos, cu frunze late și umbroase. "Învățătorule, I-am zis eu. Cred că am găsit ce să mâncăm". Iisus S-a oprit sub pom și a privit cu atenție în sus la fiecare creangă, după care a clătinat cu deznădejde din cap. Parcă Îl văd și acum cât de frumos era, la cei vreo 32 de ani ai Lui. Era înalt, mai înalt decât noi toți. Avea ochii blânzi și de culoarea alunelor coapte; barba dublă și tunsă frumos, cum poartă și acum flăcăii la țară, în Galileea...Părul ondulat și castaniu îi atingea umerii, iar vocea Lui... ce voce! Era dulce ca susurul izvoarelor cristaline, deși foarte bărbătească și foarte sfătoasă. Pe nimeni n-am mai auzit povestind atât de frumos ca El. Iar eu cred că-L iubeam cel mai mult, ca pe un tată, deși așa spuneam fiecare, chiar și Iuda, de care ți-am mai vorbit...
- Cel care L-a trădat sărutându-L?
- Da, Iuda Iscarioteanul. Chiar și el spunea că Îl iubește și noi îl credeam. Dar ai văzut că s-a dovedit un ticălos. Învățătorul arăta foarte supărat din cauză că smochinul acela nu avea nici o fructă și îmi amintesc că odată ne-a spus că pomul bun se cunoaște după roade și că cel rău, nefolositor, ajunge în foc. Numai de câteva ori L-am mai văzut așa de supărat, pentru că, altminteri, era foarte calm și foarte blând, chiar și cu cei mai răi oameni. Cel mai supărat L-am văzut însă atunci când ți-am spus că a alungat pe negustorii care făceau comerț chiar pe treptele Templului. Așa ceva El nu putea admite.
- A, știu... Atunci când le-a răsturnat zarafilor banii și i-a făcut tâlhari!
- Pot să spun că de data aceasta nu era la fel de necăjit ca în momentele acelea de la Templu, când însă avea perfectă dreptate să se mânie, dar de data asta a făcut ceva care ne-a uimit și ne-a speriat pe toți...
- Ce-a făcut, moș Iochanane?
- A întins o mână spre smochin - mâna dreaptă - și a grăit cu ton poruncitor. A zis așa: "De-acum încolo, în veci să nu mai dea rod din tine!" Atât a zis. Și, pe dată, smochinul acela s-a uscat.
- Cum? Chiar așa, într-o clipă?
- Chiar așa, într-o clipă...
- Mamăă, ce puteri mari avea!
- Mari de tot, fiindcă toate frunzele s-au îngălbenit dintr-o dată, apoi s-au înnegrit, s-au răsucit și au căzut grămadă toate la pământ, rămânând copacul gol-goluț, uscat, de parcă îl pârlise cineva cu focul; și tot așa l-am regăsit și la întoarcere când, iarăși, am mai trecut odată pe lângă el. Toți am rămas pe loc cu gurile căscate și am zis: Doamne, asta nu se poate! Cum de s-a uscat smochinul ăsta într-o clipă? Drept răspuns, Iisus, care ne ghicise gândurile, a zis: "Adevărat, adevărat vă spun, că dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi, veți putea face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia, ci chiar dacă ați zice muntelui de față: Ridică-te de aici și auncă-te în mare, așa se va întâmpla. Căci tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune fierbinte, veți primi de la Tatăl meu". Exact în felul acesta a zis, mi-aduc aminte bine.
- Dar asta a fost o minune, moș Iochanan!
- Sigur că a fost o minune. Și cred că, prin ea, sacrificând un copac în fața noastră, Mântuitorul a vrut să ne dea o pildă vie tuturor despre ce putere mare are credința în viața omului, căci altminteri Iisus iubea enorm nu numai oamenii, dar și toate plantele și animalele, toate păsările și gâzele, pe care le știa pe nume, căci, de fapt, tot El le-a creat pe toate; fiecare din ele fiind o creație a Lui... Îmi amintesc, bunăoară, cum odată a intrat într-o curte cu doi câini foarte răi, de care se temeau toți, dar imediat când animalele L-au zărit, au venit amândoi cuminți la El târându-se pe burtă, dând din coadă și, scâncind, I-au lins amândoi picioarele, deși Îl întâlneau pentru prima oară. Altă dată L-am văzut cum mângâia și binecuvânta niște flori de trandafir sălbatic, privindu-i cu atenție spinii. Și atunci toate florile s-au mișcat cu o tresărire de-o clipă spre fața Lui, întorcându-se fiecare floare spre El ca niște ochii de copil iar picăturile de rouă de pe spini s-au făcut, pentru câteva momente, roșii ca sângele... Văzându-mă că eu mă crucesc și că mă pierd cu firea, El mi-a zâmbit cu blândețe să mă liniștească. În ziua aceea eram doar noi amândoi. Și să știi că nu a fost doar o părere și uite că nici asta n-am uitat.
- Eu cred că atunci Mântuitorul Se gândea că din niște spini ca aceia i Se va împleti Lui coroana înainte de răstignire, căci zici că Mesia știa totul dinainte.
- Cum să nu știe, dacă El era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, care luase chip omenesc? De la început, El era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul! Poate că nu înțelegi clar cuvintele acestea și adevărul acesta, pentru că tu ești copil.
- Ba înțeleg, înțeleg bine.
- El deci era Cuvântul lui Dumnezeu întruchipat într-o ființă omenească. El Însuși era o minune de care nu te-ai fi săturat privind-o. Ce dor îmi este de El, Tabita! Ce dor să-L revăd și să-L aud iarăși vorbindu-mi, sfătuindu-mă, îmbrățișându-mă! Ce fericiți eram toți lângă El! Dar trebuie să am răbdare: știu că o să-L revăd iarăși curând, destul de curând...
- Când, după ce mori?
- De fapt, ți-am spus că în fața Lui nu există moarte. Iar atunci când murim, moare numai trupul acesta care, vezi și tu, cere apă, cere mâncare, îmbrăcăminte, dragoste - cere multe. Poate prea multe, căci oricât i-ai da, vrea tot mai multe și mai multe. De unele cerințe poate nici nu avem deloc nevoie. Corpul nostru de acum nu este veșnic. În clipa morții, însă, căpătăm imediat un altfel de trup, nepieritor, veșnic tânăr, mult mai frumos, perfect sănătos, chiar dacă în viață noi nu eram așa - un trup de lumină, căruia nu îi mai trebuie atâtea și care se poate mișca într-o clipă oriunde, poate intra prin toate zidurile și colinda, la dorință, tot cerul, dacă i se permite. Cei care au fost buni se vor bucura mult de acest trup minunat care nu va mai cunoaște niciodată moartea, foamea, setea, durerea; ei vor merge într-un loc nespus de frumos, despre care ți-am mai vorbit de câteva ori. Pe când cei răi din lumea asta vor primi în acel nou trup o pedeapsă veșnică într-un loc de tortură destinat lui Satana și îngerilor lui. Aceasta nu este o poveste pentru copii, cum cred unii. Căci eu aș putea să spun că am vizitat și primul, și cel de al doilea loc. Puțini oameni vii s-au bucurat de acestă cinste și răsplată. Și să mai știi că eu nu am niciodată voie să mint pe nimeni. Raiul și iadul există, Tabita. Nu sunt niște născociri ale unor minți bolnave!
- Mai spune-mi, moș Iochanane. Mai spune-mi tot ce știi matale despre Ieșua-Iisus, că-mi povestești atât de frumos!
- O, sunt atât de multe lucruri de spus din câte a făcut Mântuitorul nostru în numai câțiva ani cât a stat printre noi, pe care dacă le-am scrie noi ucenicii lui cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărțile ce-ar vrea să le dea la iveală pe toate. Eu însă scriu numai ce socot că ar fi de grabă folositor pentru schimbarea sufletelor omenești.
- Dar cum de știi atâtea? Ce faci de nu le uiți și cum de ții minte o sumedenie de întâmplări atât de vechi, dintre care unele le-ai văzut chiar dumneata, iar altele nu? Și de unde știi cu atâta siguranță tot ce discutase El cu alții, multe chiar dinainte de a-L cunoaște, amintind cam tot ce vorbise Iisus cu fiecare în parte, fără să fi fost atunci lângă El? Hai și spune-mi și mie cum și de unde?
Apostolul Iochanan (sau Ioan, cum îi ziceau grecii și romanii) zâmbi cu îngăduință și o mângâie pe Tabita pe căpșor.
- O, Tabita dragă. Tu ești o fetiță tare isteață și curioasă... Nimeni nu mai mi-a pus asemenea întrebări până acum. Toate, toate vrei să le știi dintr-o dată, căprioară mică. Ei bine, atunci moșul care deja ți-a povestit multe înainte, o să-ți mai spună și alte niște taine destul de mari pe care nu le-am mai spus nimănui până acum. Așadar, mă întrebi de unde știu atâtea... Cum să nu le știu? Că doar nimic nu scornesc de la mine. Totul este bine cerccetat dinainte; totul este adevărat, foarte adevărat! Cele mai multe lucruri înfățișate de mine, eu le-am văzut cu ochii mei. M-aș face vinovat să le țin numai pentru mine și așa cum ți le spun acum ție, eu le-am mai povestit - ba chiar și mai detaliate - și altor apostoli și prieteni, cum ar fi Simon, zis și Petru, ori lui Saul zis și Pavel, precum și altora. Iar ei mi-au vorbit despre mărturii de-ale lor despre Iisus, neștiute de mine. Și uite așa le-am adunat eu pe toate. În plus, Măicuța Mântuitorului nostru, Preabinecuvântata Maria, mi-a fost lăsată de Fiul ei mie, ca să am grijă de ea. "Iată mama ta", mi-a zis Iisus mie de pe cruce, cu ultimele Sale puteri și cu glas gemut. Și să știi că după aceea am avut toată grija față de dânsa, ca de mama mea, mai ales că atunci când a zis "iată mama ta", eu am simțit că se referă nu numai la mine ca om, căci mama mea trăia, ci la toți oamenii din lume, față de care dânsa era, într-adevăr, foarte blândă și iubitoare ca o adevărată mamă, fiindcă așa fusese dânsa totdeauna cu toți. După crucificare, noi eram disperați. Amândoi plângeam în hohote și am luat-o la mine acasă unde a stat mai mult timp. Și în acele zile binecuvântata Lui mamă mi-a povestit multe, multe din viața Fiului ei, așa cum îi mai povestise și lui Matei vameșul, care se apucase să descrie și el, înaintea mea, o parte din aceste minunate întâmplări - și bine a făcut. Nu cred că mai am timp să descriu eu cealaltă parte, fiindcă sunt tare bătrân... Apoi să știi că eu am mai stat de vorbă și cu mulți alți martori oculari ai sfintelor fapte săvârșite de Mântuitorul nostru. Și aceștia, la rândul lor, m-au informat destul de amănunțit. De pildă, am fost de mai multe ori acasă la Marta și Maria, surorile lui Lazăr cel înviat din morți, despre care ți-am mai spus. Am vorbit cu ele, apoi chiar și cu Lazăr, apoi cu Samariteanca aceea din Sihar, care I-a dat să bea apă la fântâna lui Iacob; am mai vorbit cu toți ceilalți ucenici și fiecare îmi spunea câte ceva nou. Desigur, unele lucruri le știu direct din gura Mântuitorului Însuși, căci totdeaua Lui Îi plăcea să stea de vorbă cu mine. Odată, la cina de despărțire, m-a ținut la pieptul Lui și atunci I-am auzit inima bătând. Era inima universului! Acum notez toate, toate amintirile pe aceste suluri de pergament din fața ta, cu gândul ca să le trimit credincioșilor din marile biserici, iar gândurile care cred că le-am uitat...
- De ce te oprești? Hai, spune-mi totul, spune-mi...
- ...pe cele pe care credeam că le-am uitat, Dumnezeu mi le reamintește cu claritate după fiecare rugăciune. Sfântul Duh mi le toarnă în suflet, umplăndu-l și ungându-mi-l cu mult har și, uite, atunci, așa, deodată, îmi pot aduce aminte de orice. Ba mai mult decât atât: uneori le și văd! Văd limpede în fața mea întâmplări din trecut și întâmplări din viitor. Sunt răpit cu duhul și sunt răpit cu trupul. Nu știu cum se face asta, dar ajung în locuri îndepărtate de pe pământ sau în locuri minunate de nu știu unde sunt, pe care nu pot să ți le descriu în cuvinte, de frumoase ce sunt... Cred că nu-s din lumea aceasta. Și chiar aud bine difeite porunci; aud bine cum mi se spune: "Scrie, Iochanane, scrie! Scrie tot!". Și uite că scriu... Acum trei zile, bunăoară, de ziua Domnului, în timp ce mă rugam în odăița aceasta, deodată văd că o lumină ca de fulger care îmi inundă încăperea și numai ce aud un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe... Știu sigur că era glasul lui Iisus, care a zis: "Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte și trimite-o celor șapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Filadelfia și Laodiceea..."
- Tabita! Tabita mamă, ești aici?
- A venit mama să mă ia acasă. Da, mămico, sunt aici, cu moș Iochanan...
- Atunci lasă, micuțo, propuse bătrânul, am să-ți spun mâine seară despre descoperirea apocaliptică de acum trei zile. Să nu mă stingherești ziua, că ziua scriu, iar acum aștern pe pergamente totul despre ea. Seara nu mai văd să scriu, nici dacă aprind două sfeșnice mari și de aceea doar seara am ceva timp de povestit copiilor, că mai vin și alții. Intră, Iudito! Haide vino înăuntru! Hai, că fetița ta e cu mine și amândoi suntem cu bunul Dumnezeu.
Cum păși în casă, Iudita, mama Tabitei, cu care semăna destul de mult, se plecă și îi sărută mâna bătrânului patriarh care o binecuvântă cu ambele brațe. Dânsa părea foarte agitată. Harif profită și el de ușa deschisă și se strecură cu agilitate gudurându-se vesel pe lângă bătrâna gazdă care l-a mângâiat pe spinare atunci când câinele i s-a proptit cu labele pe piept.
- Moș Iochanane, rabi! A dat un mare necaz peste noi. Tu să nu te sperii, Tabita.
- Dar ce s-a întâmplat, mamă? Ce-i acasă?
- Ce s-a întâmplat, Iudita, ce-ai pățit? Întrebă și bătrânul îngrijorat.
- Eu n-am pățit nimic, rabi. Dar pescarii greci mi l-au adus pe soțul meu acasă pe brațe. Asta chiar acum, spre seară. Tremură tot, s-a învinețit la față și nu știu ce are, că nu mai deschide ochii și nu mai poate vorbi. N-a mai fost așa niciodată.
- O fi de la inimă, o fi tras prea mult de năvoade sau o fi cărat ceva greu, presupuse bătrânul.
- O fi, că a căzut cu toate plasele de pește în brațe. Așa au spus cei care mi l-au cărat acasă. Acuma el e-n pat. L-am lăsat cu mama soacră și cu tovarășii lui care l-au adus. Dar încă nu și-a revenit. Ce-o fi avănd, Doamne? Și de aceea te rugăm să ne ajuți cumva cu niscai leacuri, dacă poți; sau dacă știi vreun doctor.
- Știu. Și o să-L chem...
- Te rugăm, rabi! Te rugăm, ajută-ne! Ajută-ne, că dacă moare Kalistene, suntem nenorociți cu toții și rămân cu copiii pe drumuri...
- Atunci haide să mergem repede la voi, să vedem ce se poate face.
- Fără doctor? Parcă ai zis ceva de un doctor...
- El o să fie acolo cu mine... Vedem noi. Să ne grăbim, rosti bătrânul și apucă grabnic de după ușă un toiag înalt cu mîner lustruit de vechime și de strânsoarea mâinilor.
Porniră imediat toți trei pe drumeagul cu pietriș mărunt. Iudita, mama Tabitei, care nu înțelesese mai nimic din promisiunea cu doctorul, plină de speranțe vagi, mergea cea mai grăbită în fața lor, fiind gata să alerge. Ea se tot uita, când în urmă, când în dreapta, când în stânga, apoi din nou înainte și în urmă sau jur-împrejur, să vadă dacă nu cumva apare odată, din vreo direcție sau alta, medicul acela promis.
Se înnoptase de-a binelea și, din tufișurile apropiate, se auzeau trilurile dulci ale privighetorilor. Cântau o mulțime. Noroc că era lună plină și că, astfel, drumul se distingea destul de binișor. După dânsa venea Tabita scâncind în surdină și înghițindu-și lacrimile amare. Ea îl ținea de mână pe bătrânul care încerca tot timpul să o liniștească. În mâna cealaltă, copila ținea strachina cu smochine uscate, pe care n-o uitase. Moș Iochanan făcea pașii cei mai mici. Pășea cu mers târșâit, aproape împleticindu-se. Se ajuta mult de toiagul acela înalt pe care îl păstrase cu sfințenie din tinerețe, ajutându-se de el încă de pe timpul apostolatului când și Iisus Însuși îl folosise odată, pe când urcau cu toții un munte. La urmă de tot venea și Harif, legănându-și bucuros și fără griji omenești coada-i stufoasă.
Acasă, Kalistene, tatăl Tabitei, zăcea palid și cu gura căscată, arătând și mai palid la lumina tremurătoare a feștilelor. Părea mort sau poate chiar și murise, dacă este să ne luăm după părerile pescarilor, colegii lui de trudă care vorbeau între ei în șoapte. Înfiorată de acest gând și bănuind ceva rău, Iudita, soția lui, îl zgudui cu putere și se pornisă țipe cu disperare:
- Kalistene, să nu mori, Kalistene! Să nu mori, dragul nostru, că fără tine toți ne prăpădim! Ea se aplecă și puse repede urechea pe pieptul lui, ascultând cu atenție. Aoleu! strigă ea odată. Cred c-a murit, că nu i se mai aude inima... O fi mort? Că parcă nici nu mai respiră. Rabi, ce facem? Unde-i doctorul de care vorbeai? De ce nu-i aicea? Ce facem dacă a murit? Cheamă doctorul, rabi, că nu i-am mai auzit inima! Ajutoor! Kalistenee, nu ne lăsaa! Kalistenee...
Auzind-o cum se jelește, atunci își intensifică plânsul, cu glas dince în ce mai tare, și mama soacră, alături de Tabita. Copiii mai mici, văzând scena sfâșietoare din jurul lor, se speriară și au început să urle și ei cu țipete lungi, care au făcut să se adune și vecinii. Era cu adevărat o nenorocire picată din senin, care i-a determinat pe cei patru pescari greci, tovarăși de muncă cu Kalistene, să iasă unul câte unul afară din casă. Numai ei, care văzuseră pe marea deseori furioasă, nenorociri și mai mari, nu plângeau. De fapt, nici moș Iochanan nu plângea.
- Aș vrea să mă lăsați puțin singur cu Kalistene, zise bătrânul de vreo trei ori, până îl înțeleseră toți bine; și abia atunci atunci femeile ieșiră supuse afară cu copiii, cu excepția Iuditei care, înainte de a fi scoasă mai mult cu forța din odaie de cei patru pescari, s-a uitat încruntată în ochii bătrânului strigându-i în față printre lacrimi cu o voce răgușită care exprima în același timp o ură și o disperare abia reținute:
- Moș Iochanane, de ce m-ai mințit? N-o să mai cred niciodată în promisiunile tale și-n religia pe care ne-ai predicat-o cu o falsă blândețe! Și niciodată n-am s-o mai las pe Tabita să te mai caute! Spunând asta, fu scoasă mai mult târâș din încăpere.
Bătrânul închise ușa în urma lor fără să-i mai răspundă cu nimic și îngenunche imediat lângă patul celui care, într-adevăr, murise. Începu să se roage cu lacrimi fierbinți în ochi, ținând mâinile ridicate spre cer, pe care le coborî încet, încet peste trupul lui Kalistene, acoperindu-i apoi capul cu ele.
Dinăuntru larma de afară nu se mai auzea atât de tare, dar în curte zarva se întețise. Se auzeau în continuare strigăte și bocete. Când, după vreun sfert de ceas, Tabita, nerăbdătoare, dar și intrigată, deschise brusc ușa ca să vadă ce se întâmplă în casă, îl văzu pe tatăl ei în mijlocul odăii zâmbind voios ca și când nu ar fi pățit nimic. Bâtrânul apostol îl ținea de braț, iar Kalistene îngenuchie în fața lui sărutându-i mâna.
- Tata a înviat! strigă din răsputeri Tabita. Moș Iochanan l-a înviat!
- Nu eu vi l-am readus la viață, spuse bâtrănul, ci numai bunul Dumnezeu Căruia m-am rugat în Numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El este marele Medic, Iudita, și cred că din clipa aceasta supărarea pe mine ți-a trecut.
- Rabi, iartă-mă! strigă Iudita, oarecum rușinată, și îngenunchie plângând alături de soțul ei la picioarele apostolului Ioan, pe care i le sărută de mai multe ori stropindu-i-le cu lacrimi. Te rog, iartă-mă, iartă-mă, rabi!
- Scumpă Iudita, noi oamenii avem datoria să ne iertăm neîncetat unii pe alții și să aducem glorie veșnică Creatorului nostru! îi răspunse zâmbindu-i cu blândețe bătrânul apostol.
Imediat, toți cei de față îngenunchiară în jurul bătrânului. Chiar și câinele se lăsă la pământ lângă Tabita și lângă frații ei care acum plângeau și ei de bucurie la picioarele bătrânului că-și revăd pe tatăl lor înviat din morți. Ceea ce i-a minunat însă pe toți a fost clipa când Kalistene, cu un gest brusc și neîndemânatec, i-a cuprins deodată cu brațele lui vânjoase ambele picioare ale apostolului începând să plângă cel mai tare dintre toți, cu sughițuri înăbușite. Îi strângea gleznele cu atâta putere, încât era gata, gata să-l dea jos... Văzându-i gestul, Tabita se ridică prima în picioare și din plâns, izbucni dintr-o dată în hohote nestăpânite de râs. Râdea cu ochii înecați în lacrimi, căci, la drept vorbind, era pentru prima dată când își vedea tatăl plângând în halul acesta și încă cum! Era o scenă neobișnuită și comică pentru ea. Nu știa de ce, dar atunci îi părea foarte bine că-l vede așa, umilindu-se, căci nu-l știa decât numai ca pe un om mândru, încrezutîn puterile lui... Când observă că și cei patru pescari greci, care până atunci stătură cu niște mutre împietrite, plângeau acum ca și Kalistene, duse repede o mână la gură ca să se oprească și să nu râdă cumva și mai tare. Grecii se ridicară și îi sărutară pe rând mâna bătrânului.
- Dumneata ești un sfânt, nu-i așa? îl întrebă unul din ei.
- Eu nu sunt sfânt, fratele meu, îi răspunse apostolul Ioan. Sunt un om ca și voi, ca toți ceilalți - și vă rog să vă ridicați toată lumea dn jurul meu, pentru că slava trebuie să I-o dăm lui Dumnezeu, nu mie. Eu am fost însă un om norocos, deoarece am avut fericirea să-L cunosc și să-L slujesc pe Mântuitorul acestei lumi, pe Domnul Dumnezeul nostru. Iar pe Acesta, prin scris și prin viu grai, o să vi-L propovăduiesc eu tuturor celor de aici și din alte părți, cât timp voi sta între voi, în frumosul Patmos, și asta o voi face până voi închide ochii. Numai bunul Dumnezeu este sfânt, frații mei!
Oprindu-se, în sfârșit, din râs, Tabita abia acum putu să-și sărute tatăl pe ambii obraji încă umeziți de lacrimi, apoi se repzi și îi sărută și ea mâna bătrânului, privindu-l în sus, căci apostolul Ioan i se părea acum înalt, foarte înalt, cu câteva capete mai sus decât ea.
Bătrânul îi zâmbi cu duioșie și îi strânse cu drag la pieptul lui căpșorul ei cu zulufi ușor cârlionțați.
- Căprioara mea zglobie, Tabitina! Mâine o să-ți istorisesc toată descoperirea aceea măreață pe care am avut-o acum trei zile de Ziua Domnului nostru Iisus Hristos, al Cărui Nume să fie lăudat și slăvit în veci de veci!
- Amin! îi răspunse Tabita, redevenind din nou serioasă și zâmbindu-i grațios cu gurița aceea frumoasă care semăna mult cu un boboc de trandafir ce înflorește în valea inundată de verdeață a Basanului.