Gândurile bat în adânc ropot armăsar. Unul mai aprig sare pe două picioare din inconștient. Cel stâng e nerăbdarea-ntâlnirii noastre. Cel drept devine stăruința-n iubire.

Ai deschis fereastra, croșetezi păturică pentru fiica cea mică a nașilor de cununie, de ziua ei, 6 august. Pentru Tea. Trei culori pe care andrelele mereu le repetă, late de zece centimetri. Caramel, albastru, roșu. Ochiuri largi, săruturi de porumbei. Părul îți cade în părți spre piept, precum două șuvoaie cu miere de pădure – asta-i culoarea sa! În două ape care se-ntâlnesc și ele pe cărarea din mijlocul capului, urcându-ți fruntea înaltă. Nimeni nu-ți știe arcuirea frunții pe buzele mele.

Gala întreită a ieșit, sper, cum ne-am dorit. A trecut și parcă mai e, mai sunt patru-cinci ore acum să se-mplinească, săptămâna de la dublul eveniment. Cununie-botez. Cronologic invers: de la douăsprezece botezul, iar de la douăsprezece și jumătate cununia. Îți spun pe de rost ce s-a petrecut clipă de clipă. Biserica Sf. Nicolae era la douăsprezece minute de blocul nostru. Tatăl tău ne-a întârziat puțin. Îl așteptam să iasă și pe el din casă. Nașul cu soră-ta au luat lumânarea de botez – sunt alergători, în atletism au medalii. Parcă aveau o ștafetă în mână. Pentru că și ea a rămas însărcinată. La mai puțin de-un an de când au aflat primii că tu ești binecuvântată, stând aici, la noi. Și am început să coborâm – vorba vine. Liftul s-a desprins din înălțimi, parcă zburam către orizonturi deschise. E liftul care se deschide chiar în dreptul ușii noastre, de la etajul al cincilea. Dacă nu s-a blocat niciodată, atunci pot spune că are caracter. Pe când celălalt nu prea are. Femeia de serviciu îl spală o dată pe săptămână, chiar și de două ori ca pe-un prunc. Băieții îl mâzgălesc mereu. Liftul arată uneori ca o liftă păgână, poate că sunt dușmanii ascunși în el, dar mopul, detergentul parfumat, lavetele îl curăță, îi curăță. Ne-am uitat și în oglinda liftului. Te pupam.

Pe stradă am cârmit-o cu pruncuța-n brațe pe la umbră. Le-arătam amândoi rudelor noastre drumul spre biserică. Venise și Fernando, văru-miu din Timișoara. Alergasem să-i iau niște pantofi mai acătări de la Sun Plaza. Cumpărasem și ultimele fructe pentru nuntă cu el. Acum toți sprintam. Fernando era cam obosit. Îl fugărisem eu de dimineață, la costum, pe Olteniței. Stârnisem și niște câini. Rudele tale nu fuseseră chiar până acolo, la biserica Sfântului Teodosie de la Brazi și a Sfântului Nicolae, fiindcă vin cam rar la noi, stând departe. Constatasem că trebuie să grăbim pasul. Ora douăsprezece suna. Invers decât în basmul Cenușăresei. La ceasul cel de-al șaselea euharistic. Duminica zilei de 31 iulie era atât de luminoasă, ca acum în aceste clipe matinale, pe 7 august.
Þi-am spus:
- N-o luăm pe lângă parc. O luăm pe Bacalbașa. Pentru că-i mai direct.
Eram într-un pas alergător. Conduceam plutonul. Tu imediat în urma mea, detașată de toate, râzând.
Îmi spuseși la un moment dat:
- Parcă suntem într-un film de Kusturitza. Ia uită-te-n urmă!

Chiar atunci cavalerul de onoare, logodnicul celeilalte cumnate a mea, care se ocupă prin ONG de grupuri defavorizate, lucrând la o carte și la noi studii sociologice, nu știu dacă pentru doctorat, chiar despre socializarea celor două mii de romi marginalizați la groapa de gunoi a Clujului, băgase viteză, parcă voia să ne-ntreacă. Conducea landoul pruncuței noastre către cristelniță. O chemau pe Sara Casandra stropii răcoroși, însă ea se scălda în soarele torid, cuminte, din brațele mele. Se cam boțise sacoul meu. Cuminte, ea nu știa ce s-a-ntâmplat, dar accepta goana, de parcă alcătuiam împreună un centaur, un Iapet cu ochii avizi de cunoașterea tainei botezului, al apei cu foc, înduhovnicită de multe daruri cerești.

Acum sună clopotele. Este ora opt. Te-ai ridicat din pat, Iubito-Una.
- Ai terminat?
- Abia am făcut jumătate.
Te referi la păturica pentru Tea, care a-mplinit ieri, de Schimbarea la Față, și de tăierea moțului, vârsta trecerii în sistemul binar. Interesant ce e înaintea acestei vârste, înaintea rostirii cuvântului, a logicii matematice. Pentru Sara noastră e o infinitate de sisteme ale gândirii, visării, acțiunii, ascultării, jocurilor – la cinci luni abia împlinite. Are ea cinci luni și un maldăr de filmulețe și poze, cu aparatul, cu mobilul… Are hăinuțe cât pentru trei copii. Jocuri. Ieri ai vorbit c-o femeie însărcinată în luna a opta, în fața bisericii spre care alergam de botez și de cununie, acum o săptămână. Azi, peste vreo două ore, o s-o întrebi ce hăinuțe ar vrea de la noi. I le-aducem. Naște la Polizu. Abia și-a făcut analizele acolo. Cam târziu. Are o fată, de doi ani și două luni. La un an și jumătate a înțărcat-o. Însă bărbatul ei nu vrea să se cunune cu ea. Nici să-l accepte pe băiețelul care va veni. Abia a recunoscut-o pe fiică. Mă întrebi chiar acum:
- Iubitule, pe la ce oră trebuie să mergem la biserică?
- Pe la zece. Sau nu, chiar la nouă. Ai văzut, ieri se terminase mai repede. Trebuie să strângi și hăinuțele promise.
- Le-am adunat. Sunt acolo, deja împachetate.

Ne grăbeam pe Anton Bacalbașa. După noi veneau tatăl socru, mama soacră, nașii de botez, domnișoara de onoare cu partenerul ei de-o viață și la urmă, cam taciturn, văru-miu din partea mamei. Domnișoara de onoare cu al său cavaler conduceau landoul ca la raliu, pilot lângă copilot. Îl întrebă socru-miu pe cavaler, pe viitorul său ginere, prietenul vechi al fiicei sale:
- Dar cine a fost Anton Bacalbașa?
El răspunse prompt. Se vedea c-a făcut jurnalismul, dar și al doilea master în Litere.
- Un scriitor și un publicist din perioada marilor clasici și din epoca de tranziție. A trăit foarte puțin. A scris proză scurtă, umoristică. A criticat sistemul rigid al armatei.
- Dragoș, mai se citesc și astăzi schițele cu Moș Teacă?
Îi răspund viitorului meu cumnat că da, că sunt valabile. El îi explică aproape cărturărește socrului meu și alte amănunte din activitatea pe alocuri de excepție a lui Anton Bacalbașa, care ne conduce, iată, spre biserică. Cavalerul meu e îmbrăcat sportiv, cu pantaloni trei sferturi.
Îi cânt “O lume minunată” Sarei. Ceasul meu arată că am întârziat. Nu e adevărat. Aparatele mint. (Chiar așa e. La douăsprezece fix urma să fim la biserică, să intrăm în colimatorul aparatului de filmat al fotografei). Între timp fusesem apelat de ai mei. Chiar de la cotitura de pe Tulnici pe Bacalbașa. Preoții Toma și Gheorghe erau de mult nerăbdători. Mai erau și alții. O dată cu noi, chiar și-un alt botez. Tot al unei fetițe.
Tu, iubito, primești un apel, de la preotul Toma. Ne spune să ne grăbim, că totul e pregătit și au venit mulți dintre invitați. Taică-miu, frate-miu și cumnata sosiseră încă de la douăsprezece fără douăzeci acolo. Le explicasem eu cum s-o ia de la metrou.
- Sigur ajungem la fix! Te asigurasem eu, Iubito_Una, de când plecasem pe stradă.
- Bine, dar dă-i bătaie. Așa!
Ai buchetul miresei atât de frumos în dreapta. Îți spusesem că rochia îți vine ca turnată. Că ești cea mai frumoasă mireasă din lume. Mireasa cu pruncă. Boticcelliană și rafaelită (prerafaelită) pânză, te văd și acum lângă mine. Trebuie să te pictez așa. Te voi pune să-ți coafezi la fel părul. Poate tot la doamna Anny, care ți-a spus în acea dimineață că-mi șade bine cu plete, că nu trebuia să mă tund. Vălul miresei ți-e prins în coc, gâtul lung arată hotărâre dar și mari emoții, îmi spui că e aproape incredibil. Mă întrebaseră ai tăi, dar și tu mă descoși puțin dacă am emoții. Iată că parcă mi-au venit și mie, în sfârșit.


Cine ne vedea atunci, oare ce zicea?! Iată alaiul cum fuge!