Era o noapte neagră, fără stele. Pluteam în apele liniştite ale Pacificului de Nord. Nu ştiu precis la ce longitudine şi latitudine ne aflam, căci soarele continuase să se ascundă, de-a lungul unei întregi săptămâni epuizante, în spatele unei ceÈ›i subÈ›iri care părea să plutească deasupra noastră, cam la înălÈ›imea vârfului catargelor, coborând din timp în timp şi învelind ca într-un linÈ›oliu apele oceanului din jurul nostru.
Cum nu sufla deloc vântul, fixasem cârma, iar eu eram singurul om de pe punte. Echipajul, format din doi marinari şi un mus, dormea sub punte, în timp ce Will – prietenul meu şi proprietarul micii noastre ambarcaÈ›iuni – era la pupa în cabina lui, aflată înspre babord faÈ›ă de cabina în care dormeau ceilalÈ›i.
Deodată se auzi o chemare ce venea chiar din întunericul ce ne înconjura:
- Hei, voi, cei de pe vas!
Strigătul a fost atât de neaşteptat, încât nu am putut să răspund imediat, într-atât eram de surprins.
Şi atunci a venit din nou – o voce ciudat de guturală şi de neomenească, vorbind de undeva din apele întunecate dinspre pupa:
- Hei, voi, cei de pe vas!
- Alo!, am strigat, după ce îmi mai venisem oarecum în fire. Ce sunteÈ›i? Şi ce vreÈ›i?
- Nu trebuie să-È›i fie teamă, a răspuns vocea aceea bizară, simÈ›ind probabil o notă de confuzie în tonul meu. Sunt doar un bătrân.
Pauza care a urmat a sunat straniu; însă abia după aceea am început să-i înÈ›eleg semnificaÈ›ia.
- Atunci de ce nu vii bord la bord cu noi? am întrebat destul de brusc, fiindcă nu-mi plăcea aluzia lui la faptul că fusesem niÈ›el zguduit.
- Eu... eu... eu nu pot. N-ar prezenta siguranÈ›ă. Eu...
Vocea s-a oprit deodată şi s-a făcut tăcere.
- Ce vrei să spui? l-am întrebat, uimirea mea crescând din ce în ce mai mult. De ce nu ar prezenta siguranÈ›ă? Unde eşti?
Am ascultat o clipă, însă nu a venit niciun răspuns. Şi atunci, cuprins brusc de o suspiciune nedefinită, asupra a ceva ce nu puteam numi, am păşit iute înspre locul în care păstram felinarul de noapte şi l-am luat în mână. ÃŽn acelaşi timp, am bătut în podeaua punÈ›ii cu călcâiul ca să îl trezesc pe Will. După care m-am întors pe bord, trimițând fuiorul galben de lumină peste imensitatea tăcută ce se întindea dincolo de parapet. Când am făcut asta, am auzit un uşor È›ipăt înăbuşit, urmat de sunetul unui plescăit de parcă cineva ar fi cufundat pe neaşteptate vâslele în apă. Cu toate astea n-aş putea spune că am văzut ceva cu certitudine; atâta doar că, după cum mi s-a părut la prima licărire de lumină, era ceva pe ape, acolo unde acum nu se mai afla nimic.
- Hei, acolo!, am strigat. Ce prostie mai e şi asta?
ÃŽnsă nu s-a auzit decât zgomotul ne-desluşit făcut de o barcă ce se îndepărta tot mai mult prin noapte.
Atunci a venit vocea lui Will, din direcția bocaportului:
- Ce s-a întâmplat, George?
- Vino încoace, Will!, am spus.
- Ce este?, a întrebat, urcând pe punte.
I-am povestit treaba ciudată care se întâmplase. Mi-a pus mai multe întrebări; apoi, după o tăcere de o clipă, şi-a ridicat mâinile pâlnie la gură şi a strigat:
- Hei, voi, cei din barcă!
De la o mare distanÈ›ă, a venit până la noi un răspuns slab, iar însoÈ›itorul meu şi-a repetat apelul. ÃŽndată, după o scurtă perioadă de linişte, a crescut în urechile noastre sunetul înfundat făcut de nişte vâsle, iar Will şi-a adresat din nou chemarea.
De data aceasta a sosit un răspuns:
- Puneți deoparte lumina!
- Să fiu al naibii dacă fac asta, am murmurat eu; însă Will mi-a spus să fac aşa cum mă ruga vocea, şi atunci am vârât felinarul sub parapet.
- Apropie-te!, a spus el, iar vâslitul a continuat. Apoi, la o distanÈ›ă de vreo zece metri, a încetat din nou.
- Vino bord la bord cu noi!, a exclamat Will. Nu e nimic la bordul nostru care să te înspăimânte!
- PromiteÈ›i că nu veÈ›i aprinde lumina?
- Ce-i cu tine, am explodat eu, de-È›i e atât de cumplit de frică de lumină?
- Pentru că..., a început vocea şi se opri brusc.
- Pentru că ce?, am întrebat repede.
Will şi-a pus mâna pe umărul meu.
- Taci un moment, bătrâne, mi-a zis, cu o voce joasă. Lasă-mă pe mine să-l abordez.
S-a aplecat şi mai mult peste parapet.
- Vezi, domnule – a zis el – asta e o trebuşoară destul de ciudată, să apari în felul ăsta, drept în mijlocul binecuvântatului Pacific. De unde putem să ştim ce scamatorii îți trec prin cap? Spui că sunteÈ›i doar o singură persoană. De unde să ştim asta, dacă nu aruncăm o ocheadă înspre voi, ei? Ce obiecÈ›ie ai, până la urmă, împotriva luminii?
Atunci când a terminat, am auzit din nou zgomotul făcut de vâsle şi apoi a venit şi vocea, însă de la o distanÈ›ă mai mare şi sunând extrem de deznădăjduit şi de patetic.
- ÃŽmi pare foarte, foarte rău! Nu ar fi trebuit să vă deranjez, numai că mi-e foame şi... la fel îi este şi ei.
Vocea a pierit în depărtare, iar sunetul vâslelor, cufundându-se în apă la intervale neregulate, a fost din nou purtat înspre noi.
- OpriÈ›i-vă, a strigat Will. Nu vreau să vă alung. VeniÈ›i înapoi! Vom È›ine lumina ascunsă, dacă nu vă place.
Se întoarse către mine:
- E o treabă al naibii de bizară, dar cred că nu ar fi nimic de care să ne temem, nu-i aşa?
Era o nuanÈ›ă interogativă în vocea lui, şi am replicat:
- Nu, cred că sărmanul om a naufragiat pe undeva pe aici şi şi-a ieşit din minÈ›i.
Sunetul făcut de vâsle se apropie.
- Vâră felinarul înapoi sub parapet, mi-a spus Will, după care s-a aplecat peste balustradă şi a început să asculte. Am aşezat jos felinarul şi m-am întors lângă el. Vâslele îşi încetaseră mişcarea de la vreo zece metri distanÈ›ă.
- Nu vrei să vii acum bord la bord cu noi?, a întrebat Will cu o voce egală. Am pus felinarul înapoi la locul lui.
- Nu... nu pot, a replicat vocea. Nu îndrăznesc să vin mai aproape. Nu îndrăznesc nici măcar să vă plătesc pentru... pentru provizii.
- E în regulă, a spus Will şi apoi a ezitat puÈ›in. Eşti binevenit să iei cât de multă haleală poÈ›i duce...
Şi iarăşi a ezitat un pic.
- SunteÈ›i foarte buni, a exclamat vocea. Fie ca Dumnezeu, Care le înÈ›elege pe toate, să vă răsplătească...
Vocea se opri, îngroşată de emoÈ›ie.
- Ăăă... doamna?, zise Will deodată. Este...
- Am lăsat-o pe insulă, veni vocea.
- Ce insulă?, am sărit eu.
- Nu îi ştiu numele, mi-a întors-o vocea. Aş vrea, pentru numele lui Dumnezeu..., începu vocea şi se întrerupse foarte brusc.
- Nu am putea trimite o barcă pentru ea?, a întrebat atunci Will.
- Nu!, a spus vocea, cu o forÈ›ă extra-ordinară. Doamne! Nu!
A urmat o pauză de încă o clipă, după care a adăugat, pe un ton ce părea un reproş meritat:
- M-am aventurat încoace din cauză că aveam mare nevoie – pentru că agonia ei era o tortură pentru mine.
- Sunt o brută uitucă, exclamă Will. Aşteaptă doar un minut, oricine ai fi, şi o să aduc imediat ceva de mâncare.
După câteva minute s-a întors cu braÈ›ele pline de tot soiul de alimente. S-a oprit lângă balustradă.
- Nu poÈ›i să vii încoace să le iei?, a întrebat.
- Nu... NU ÃŽNDRĂZNESC, a răspuns vocea şi mi s-a părut că observ în tonul său un soi de tânjire înăbuşită – ca şi cum posesorul ei şi-ar fi înfrânt un păcat de moarte. Şi atunci mi-a venit în minte, într-o străfulgerare, că biata creatură bătrână de acolo din întuneric SUFEREA cu adevărat de o nevoie puternică pentru ceea ce È›inea acum Will în braÈ›e; cu toate acestea, din cauza unei spaime de neînÈ›eles, se abÈ›inea să nu năvă-lească pe puntea micuÈ›ului nostru vas ca să o primească. Şi atunci, într-o străfulgerare, am ajuns la convingerea că Omul Invizibil nu era nebun, ci înfrunta conştient vreo oroare into-lerabilă.
- La naiba, Will!, am spus, plin de o mulÈ›ime de simÈ›ăminte, între care predomina o nemăsurată compasiune. Fă rost de o cutie! Trebuie să punem în ea mâncarea şi să o lăsăm să plutească până la el.
Aşa am şi făcut, împingând-o afară în întuneric cu ajutorul unui harpon. După câ-teva clipe a venit până la noi un È›ipăt slab de la Omul Invizibil, şi atunci am ştiut că acea cutie ajunsese la el în siguranÈ›ă.
PuÈ›in mai târziu, ne-a strigat un rămas bun însoÈ›it de nişte binecuvântări extrem de călduroase, de care cu siguranÈ›ă nu eram vrednici. Apoi, fără alte vorbe, am auzit din nou zgomotul făcut de vâslele care se depărtau prin întuneric.
- S-a dus cam repede, a remarcat Will, care părea că se simÈ›ea un pic jignit.
- Aşteaptă, i-am răspuns. Ceva îmi spune că se va întoarce. Cred că avea nevoie disperată de acea mâncare.
- La fel şi doamna, a spus Will.
Pentru un moment a rămas tăcut; apoi a continuat:
- Este cel mai straniu lucru peste care am dat vreodată, de când m-am apucat de pescuit.
- Aşa este, am spus şi am căzut pe gânduri.
Şi aşa s-a scurs timpul, o oră după alta, iar Will a rămas în continuare alături de mine, căci strania aventură îi risipise orice dorinÈ›ă de somn.
Trecuseră trei sferturi şi din cea de-a treia oră, când am auzit din nou sunetul vâslelor deasupra oceanului liniştit.
- Ascultă!, a spus Will, cu o uşoară emoÈ›ie în voce.
- S-a întors, exact cum credeam, am murmurat.
Vâslele se cufundau în apă tot mai aproape şi am remarcat că aveau o cadenÈ›ă mai fermă. Se vedea că avuseseră mare nevoie de acele alimente.
S-a oprit la mică distanÈ›ă de bordul vasului nostru, iar vocea aceea ciudată s-a auzit iarăşi din întuneric:
- Hei, voi, cei de pe vas!
- Voi sunteți? a întrebat Will.
- Da, a confirmat vocea. V-am părăsit brusc, însă... însă eram în mare nevoie.
- Dar doamna?, s-a interesat Will.
- Ăăă... doamna este recunoscătoare acum, cât mai e pe pământ. ÃŽn curând, va fi încă şi mai recunoscătoare, când se va duce în... în Ceruri.
Will a încercat să dea un răspuns, cu o voce din care se simÈ›ea că era în încurcătură; însă deveni confuz şi se opri brusc. Eu nu am zis nimic. Mă uimeau pauzele ciudate ale necunoscutului şi, pe lângă mirarea mea, mă simÈ›eam şi plin de compasiune.
Vocea a continuat:
- Noi – ea şi cu mine – am discutat, şi am împărÈ›it între noi cele pe care ni le-a hărăzit purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi a voastră...
Will a intervenit, însă cam dezlânat.
- Vă rog să nu... să nu minimalizaÈ›i fapta voastră de milă creştină pe care ne-aÈ›i făcut-o nouă în noaptea asta, a spus vocea. FiÈ›i siguri că nu a fost trecută cu vederea de Dumnezeu.
Se opri, şi a urmat o tăcere de un minut întreg. După care s-a auzit din nou:
- Am discutat împreună despre ce... despre ce ni s-a întâmplat. Ne gândiserăm să fugim, fără să spunem nimănui, de teroarea ce a pătruns în... în vieÈ›ile noastre. Ea este de acord cu ce cred eu, că cele întâmplate în seara asta s-au făcut dintr-o rânduială anume şi că este voia lui Dumnezeu să vă povestim tot ce am suferit de când... de când...
- De când... ?, a şoptit Will.
- De când s-a scufundat Albatrosul.
- Ah!, am exclamat fără să vreau. Corabia asta a plecat din Newcastle spre San Francisco acum vreo şase luni, şi nu a mai auzit nimeni de ea de atunci.
- Aşa e, a răspuns vocea. A fost prinsă într-o furtună teribilă, care i-a distrus catargele. Când s-a făcut ziuă, s-a văzut că avea şi o spărtură aşa urâtă, că marinarii au lăsat la apă bărcile de îndată ce marea se liniştise, şi au plecat, lăsându-ne – pe mine şi pe logodnica mea – singuri pe epavă.
Când ei au plecat, noi ne aflam sub punte şi ne adunam puÈ›inele lucruri pe care le aveam. Frica ce-i stăpânea pe marinari îi făcuse să devină atât de cruzi încât să ne părăsească pe epavă, iar când noi am apărut pe punte, ei se mai vedeau doar ca nişte puncte departe, către linia orizontului. Cu toate astea nu am deznădăjduit, ci ne-am pus pe lucru şi am construit o mică plută. Pe ea am luat atâtea lucruri câte putea duce, între care o rezervă de apă şi ceva pesmeÈ›i de pe vas. Apoi, de vreme ce vasul se afundase deja foarte adânc, am urcat pe plută şi am început să ne îndepărtăm de epavă.
Ceva mai târziu am remarcat că eram duşi de un soi de curent marin care ne îndepărta de vas, astfel că în decursul a trei ore, după ceasul meu, corpul epavei nu se mai putea observa, doar catargele ei rupte au rămas vizibile ceva mai mult timp. Apoi, către seară, s-a lăsat ceaÈ›a, care a persistat toată noaptea, ba chiar şi a doua zi, în timp ce vremea se menÈ›inea liniştită.
Timp de patru zile am fost purtaÈ›i de curent prin mijlocul acestui abur ciudat, până când, în seara celei de-a patra zile, ne-a venit în auz un sunet de la distanÈ›ă, ca de talazuri ce se sparg de È›ărm. Treptat, sunetul a devenit tot mai distinct, iar puÈ›in după miezul nopÈ›ii a început să se audă, după cum părea, şi din stânga, şi din dreapta noastră, de la o distanÈ›ă nu prea mare. De mai multe ori pluta s-a înălÈ›at deasupra unor valuri mai mari, după care am ajuns în nişte ape liniştite, iar zgomotul valurilor se auzea acum din spate.
La sosirea dimineÈ›ii, am văzut că ne aflam într-un fel de lagună întinsă, însă nu am cercetat-o mai temeinic în acele momente, pentru că în faÈ›a noastră, foarte aproape, prin ceaÈ›a care ne învăluia, se contura profilul unei mari corăbii. Amândoi am căzut atunci în genunchi şi am mulÈ›umit lui Dumnezeu, căci am crezut că necazurile noastre luaseră sfârşit. ÃŽnsă ne înşelam amarnic.
Pluta noastră s-a apropiat de vas şi le-am strigat să ne ia la bordul lor; însă nu ne-a răspuns nimeni. ÃŽndată pluta a atins una din părÈ›ile laterale ale corăbiei şi, văzând o funie atârnând în jos, am apucat-o şi am început să mă caÈ›ăr pe ea. ÃŽnsă m-am suit cu multă trudă, din cauza unui soi de ciuperci cenuşii, ca nişte licheni, care se agăÈ›aseră peste tot de acea funie şi de părÈ›ile laterale ale vasului, pe care le acoperiseră cu pete din loc în loc.
M-am căÈ›ărat pe parapet şi am ajuns pe punte. Aceasta era acoperită pe porÈ›iuni întinse de mase cenuşii, dintre care unele se ridicau ca nişte noduli la aproape un metru înălÈ›ime; însă în acea clipă, problema asta mă preocupa mai puÈ›in decât posibilitatea să existe oameni la bordul navei. Am strigat, dar nu mi-a răspuns nimeni. Atunci m-am dus la uşa de sub puntea de la pupă. Am deschis-o şi am aruncat o privire. M-a izbit un puternic miros de aer stătut, aşa că mi-am dat seama pe dată că nu se găsea nimic viu înăuntru şi am închis repede uşa, căci începusem brusc să mă simt foarte singur.
M-am întors la locul pe unde urcasem. Draga... draga mea stătea în continuare tăcută pe plută. Văzându-mă că privesc în jos spre ea, m-a strigat să-i spun dacă se găsea cineva la bordul navei. I-am răspuns că acea corabie părea părăsită de multă vreme, dar că, dacă avea răbdare să mai aştepte puÈ›in, mă voi uita dacă găsesc vreo scară pe care să se poată urca pe punte. PuÈ›in mai târziu, în cealaltă parte a punÈ›ii, am găsit o scară de funii, pe care am aruncat-o peste parapet, iar un minut mai târziu ea se afla lângă mine.
Am explorat împreună cabinele şi încăperile din partea din spate a corăbiei, însă nicăieri nu se vedea vreun semn de viaÈ›ă. Din loc în loc, chiar şi în interiorul cabinelor, dădeam peste porÈ›iuni ciudate din acea ciupercă, însă acestea, după cum spunea draga mea, se puteau curăÈ›a.
ÃŽn fine, după ce ne-am asigurat că nu se găsea nimic în partea din spate a vasului, ne-am îndreptat către prova, printre urâții noduli cenuşii crescuÈ›i atât de ciudat, iar acolo am cercetat mai departe până ne-am convins că nu se mai găsea absolut nimeni pe bord în afară de noi.
Acest fapt fiind acum mai presus de orice îndoială, ne-am întors la pupa corăbiei şi am încercat să ne-o facem cât mai confortabilă cu putinÈ›ă. Am curăÈ›at împreună două dintre cabine, după care am căutat să văd dacă aflu ceva comestibil pe corabie. Curând am găsit câte ceva şi I-am mulÈ›umit din inimă lui Dumnezeu pentru bunătatea Lui. Pe lângă aceasta, am descoperit şi locul unde se găseau rezervele de apă şi, gustând, mi-am dat seama că era potabilă, deşi oarecum neplăcută la gust.
Am rămas la bordul corăbiei câteva zile, fără să încercăm să ajungem la È›ărm. Eram foarte ocupaÈ›i cu aranjarea locului astfel încât să devină locuibil. Cu toate acestea, încă de pe atunci am fost conştienÈ›i că noua noas-tră locuinÈ›ă era mult mai puÈ›in plăcută decât ne-am fi putut imagina, pentru că, deşi la început am înlăturat acele porÈ›iuni ciudate de ciupercă ce acopereau podelele şi pereÈ›ii cabinei şi ai salonului, totuşi, după doar douăzeci şi patru de ore, acestea s-au refăcut aproape în întregime. Asta nu doar ne-a descurajat, ci ne-a dat şi un vag sentiment de nelinişte.
ÃŽncă nu vroiam să ne dăm bătuÈ›i, aşa că ne-am apucat iarăşi de lucru şi, după ce am înlăturat ciuperca, am dat pe porÈ›iunile pătate cu acid carbolic, din care am găsit în cămară un bidon plin. Cu toate astea, până la sfârşitul săptămânii ciupercile crescuseră la loc, ba mai mult, se răspândiseră şi în alte părÈ›i, de parcă, din cauză că le atinseserăm, sporii li se împrăştiaseră pretutindeni.
ÃŽn cea de-a şaptea dimineaÈ›ă, iubita mea a găsit, când s-a trezit, o mică porÈ›iune de ciupercă ce crescuse chiar pe pernă, aproape de faÈ›a ei. Văzând-o, a venit întins la mine de îndată ce s-a îmbrăcat. Eu mă aflam atunci în bucătăria vasului, aprinzând focul pentru micul dejun.
- Vino încoace, John, mi-a spus şi m-a condus după ea. Când am văzut acel lucru de pe perna ei, m-au trecut fiori reci şi ne-am hotărât pe loc să părăsim corabia şi să vedem dacă nu ne putem găsi ceva mai confortabil pe È›ărm.
Ne-am adunat în grabă tot ce aveam, şi am constatat că ciupercile pătrunseseră chiar şi printre lucrurile noastre, căci unul dintre şalurile ei avea un mic petic gri ce crescuse pe una dintre margini. Am aruncat acel lucru cu totul, peste bord, fără să-i spun ei absolut nimic despre asta.
Pluta se afla în continuare bord la bord cu corabia, însă era prea rudimentară pentru a o putea manevra, aşa că am coborât o mică barcă ce atârna la pupa, şi cu ea ne-am îndreptat spre È›ărm. Cu toate astea, pe când ne apropiam, mi-am dat seama că şi aici, pe È›ărm, ciupercile cele ticăloase, care ne alungaseră de pe corabie, creşteau din abundenÈ›ă. ÃŽn unele locuri se ridicau în mormane oribile, fantastice, care păreau aproape că tremură, de parcă ar fi fost însufleÈ›ite de o viaÈ›ă proprie, tăcută, atunci când vântul sufla asupra lor. ÃŽn unele locuri, ele luau forma unor degete uriaşe, iar în altele creşteau în lăÈ›ime, netede şi înşelătoare. Ici-colo, arătau ca nişte groteşti copaci piperniciÈ›i, părând extrem de răsuciÈ›i, noduroşi şi diformi – şi totul, din timp în timp, tremura într-un chip respingător.
La început, am crezut că nu mai rămăsese nici măcar o porÈ›iune pe È›ărmul din jur care să nu fi fost acoperită de masele de licheni hidoşi; cu toate astea, mai târziu am descoperit că ne înşelasem, căci, navigând pe lângă coastă, am zărit în depărtare un petic de pământ ce părea a fi acoperit de nisip fin, şi acolo am acostat. ÃŽnsă nu era nisip. Ce-o fi fost, nu ştiu. Tot ce am putut observa a fost că acolo ciupercile nu creşteau, în timp ce pretutindeni în jur nu se găsea nimic altceva decât acea dezgustătoare întindere cenuşie, cu excepÈ›ia acestui loc în care pământul cu aspect nisipos se vălurea în chip ciudat, ca o potecă prin mijlocul dezolării cenuşii create de licheni.
Nu ştiu cum să vă descriu mai bine bucuria noastră când am dat peste acel loc pe care nu creşteau ciuperci, şi unde ne-am depozitat îndată puÈ›inul avut. După aceea, ne-am întors pe vas pentru a ne lua şi alte lucruri de care gândeam că am putea avea nevoie. Printre altele, am reuşit să aduc pe È›ărm una dintre pânzele corăbiei, din care ne-am construit apoi două mici corturi – acestea, deşi grosolan făcute, serveau perfect scopului pentru care fuseseră create. ÃŽn ele ne-am instalat şi ne-am păstrat diversele lucruri de care aveam nevoie, şi în acest fel totul a mers bine şi fără vreo întâmplare nefericită vreme de vreo patru săptămâni. Şi într-adevăr ne simÈ›eam bine! – pot spune acum asta cu multă bucurie – pentru că... pentru că eram împreună.
Ciuperca s-a ivit întâi pe degetul mare al mâinii ei drepte. Era o mică pată rotundă, cât o aluniÈ›ă cafenie, nu mai mare. Doamne! îmi amintesc cum mi s-a strâns inima de frică atunci când ea mi-a arătat locul. L-am curăÈ›at, spălându-l cu acid carbolic şi cu apă. ÃŽn dimineaÈ›a zilei următoare, ea mi-a arătat din nou mâna. Lucrul acela reapăruse. Câteva clipe ne-am uitat unul la altul în tăcere. Apoi, tot fără cuvinte, ne-am apucat iarăşi să-l înlăturăm. ÃŽn toiul acestei îndeletniciri, ea a spus deodată:
- Dragă, ce este chestia aia de pe faÈ›a ta?
Vocea ei era ascuÈ›ită, trădând nelinişte. M-am pipăit cu mâna pe faÈ›ă.
- Acolo! Sub păr, lângă ureche. PuÈ›in mai înspre frunte.
Degetul meu s-a oprit pe acel loc, şi atunci am ştiut.
- Hai să terminăm mai întâi cu pata de pe degetul tău, am spus. Ea s-a supus, numai din cauză că îi era frică să mă atingă înainte ca degetul ei să fie curăÈ›at. Am terminat de spălat şi de dezinfectat degetul ei, după care ea s-a ocupat de pata de pe faÈ›a mea. După ce am terminat, am rămas să mai discutăm o vreme despre cele ce ni se întâmplaseră, căci ne apăsau gânduri înfricoşătoare. Eram deodată îngroziÈ›i de ceva ce era mai rău decât moartea. Ne-am gândit să încărcăm în barcă provizii şi apă şi să plecăm de acolo, însă ne simÈ›eam neajutoraÈ›i din mai multe motive, mai ales din cauza acelor ciuperci care ne atacaseră deja. Ne-am hotărât până la urmă să rămânem, iar Dumnezeu să facă cu noi după voia Lui; noi vom aştepta.
Au trecut o lună, două, trei luni, iar petele au mai crescut oarecum şi au apărut şi altele. Totuşi, ne luptam din răsputeri cu acea teroare care progresa lent.
Câteodată ne aventuram spre corabie pentru noi provizii de care aveam nevoie. Acolo am văzut că ciupercile îşi continuaseră cu persistenÈ›ă creşterea. Unul dintre nodulii de pe puntea principală devenise înalt cât un stat de om.
RenunÈ›asem de pe acum la orice gând sau speranÈ›ă de a părăsi insula. Ne-am dat seama că ar fi fost de nepermis să ne întoar-cem printre oamenii sănătoşi, cu boala de care sufeream.
Cu această hotărâre în minte, ştiam că trebuie să economisim mâncarea şi apa, căci pe atunci credeam că vom trăi acolo mulÈ›i ani.
Asta îmi aminteşte de ce v-am spus la început, că sunt un om bătrân. Dacă ar fi să judec după numărul anilor, nu sunt deloc bătrân. ÃŽnsă... însă...
Se opri din vorbit, după care continuă oarecum abrupt:
- După cum spuneam, ne dădeam seama că trebuie să abordăm cu grijă problema mâncării. ÃŽnsă nu aveam nicio idee pe atunci cât de puÈ›ină mâncare ne rămăsese pe care să o economisim. După o săptămână am făcut descoperirea că celelalte recipiente în care se păstrau pesmeÈ›ii – pe care le presupuseserăm pline – erau toate goale, şi că – în afara puÈ›inelor conserve de legume şi de carne şi alte câteva alimente – nu mai aveam absolut nimic cu care să ne È›inem în viaÈ›ă, în afară de pesmeÈ›ii din cutia pe care o deschiseserăm deja.
După ce am aflat asta, m-am străduit să fac tot ce-mi stătea în putinÈ›ă şi m-am apucat să pescuiesc în lagună, însă fără vreun succes. De aceea, am fost tentat să mă las cuprins de deznădejde, până când mi-a venit gândul să încerc şi în afara lagunei, în ocean.
Acolo, când şi când mai prindeam ceva peşte, însă asta se întâmpla prea rar ca să se poată dovedi de ajutor împotriva foamei ce ne ameninÈ›a.
ÃŽmi părea că moartea ne va veni cel mai probabil prin înfometare, iar nu de la acele lucruri care începuseră să pună stăpânire pe trupurile noastre.
Asta era starea sufletească în care ne aflam spre sfârşitul celei de-a patra luni, când am făcut o descoperire îngrozitoare. Era într-o dimineaÈ›ă, cu puÈ›in înainte de prânz. Mă întorsesem pe corabie ca să aduc o parte din pesmeÈ›ii care mai rămăseseră acolo. Am vă-zut-o pe iubita mea şezând în deschizătura cortului ei şi mâncând ceva.
- Ce este, draga mea?, am strigat, de îndată ce am sărit pe mal.
Când mi-a auzit vocea însă, ea a părut încurcată şi, întorcându-se brusc, a aruncat acel ceva pe care-l mânca înspre marginea zonei unde ne instalaserăm corturile. Nu a căzut prea departe şi, cu o vagă presimÈ›ire rea, m-am dus şi am ridicat acel lucru. Era o bucată de ciupercă cenuşie.
Când m-am dus spre ea cu ciuperca în mână, a pălit îngrozitor, după care s-a ridicat, roşie la faÈ›ă.
Mă simÈ›eam năucit şi înfricoşat.
- Draga mea! Draga mea!, am spus, şi n-am putut să spun mai mult. Totuşi, la vorbele mele, a izbucnit în lacrimi amare. PuÈ›in câte puÈ›in, pe măsură ce se liniştea, am reuşit să aflu de la ea că îi încercase gustul cu o zi înainte, şi că... şi că îi plăcuse. Am obligat-o să-mi promită în genunchi că nu se va mai atinge vreodată de aşa ceva, chiar de-ar fi să pierim de foame. După ce mi-a promis, mi-a spus că pofta îi venise brusc şi că, până atunci, nu simÈ›ise faÈ›ă de acel lucru nimic altceva decât cea mai puternică repulsie.
Mai târziu în aceeaşi zi, simÈ›indu-mă foarte neliniştit şi tulburat de ceea ce desco-perisem, mi-am croit drum pe una din potecile făcute de materia albă şi asemănătoare cu nisipul, care şerpuiau prin mijlocul acelei imense întinderi de ciuperci. Mă mai aven-turasem o singură dată pe acolo, însă nu mă depărtasem prea mult. De data asta, cufundat fiind într-un noian de gânduri, am mers mult mai departe decât ultima dată.
Deodată, un sunet ciudat şi aspru venit din stânga mea m-a adus înapoi cu picioarele pe pământ. ÃŽntorcându-mă rapid, am văzut că, aproape de cotul meu, o masă de ciuperci cu o formă cu totul neobişnuită se afla în mişcare, unduindu-se neliniştită, de parcă ar fi avut viaÈ›ă proprie. Brusc, în timp ce mă holbam la acea arătare, mi-a venit gândul că avea o asemănare grotescă cu figura unei creaturi umane distorsionate. Chiar în acel moment, am auzit un zgomot dezgustător, ca şi când ceva s-ar fi sfâşiat, şi am văzut că unul dintre braÈ›ele ca nişte ramuri se desprinsese din masele cenuşii ce mă înconjurau şi se îndrepta spre mine. Capul acelui lucru – o minge gri informă – se înclina în direcÈ›ia mea. Am rămas pe loc, prosteşte, iar braÈ›ul acela dezgustător mi-a atins faÈ›a. Am slobozit un strigăt de teroare şi m-am dat înapoi cu câțiva paşi. SimÈ›isem un gust dulceag pe buze atunci când acel lucru mă atinsese. M-am lins pe buze şi m-am simÈ›it imediat umplut de o poftă neomenească. M-am întors şi am înşfăcat o bucată din masa aceea de ciuperci. Şi iarăşi, şi iarăşi. Eram de nesăturat. Pe când mă înfruptam, amintirea descoperirii din acea dimineaÈ›ă şi-a făcut loc în mintea mea dezorientată. Era un gând trimis de Dumnezeu. Am aruncat la pământ ceea ce È›ineam în mână. Apoi, simÈ›indu-mă cumplit de vinovat şi mizerabil, mi-am îndreptat paşii înapoi spre mica noastră tabără.
Cred că ea, cu ajutorul unei minunate intuiÈ›ii pe care trebuie să i-o fi dat dragostea, a înÈ›eles ce s-a întâmplat de îndată ce m-a văzut venind. Compătimirea ei tăcută m-a făcut să-mi fie mult mai uşor să-i mărturisesc slăbiciunea bruscă de care fusesem cuprins; totuşi, am omis să-i pomenesc de acea masă de ciuperci de formă cu totul neobişnuită care mă atacase. Doream să o scutesc de orice spaimă inutilă.
ÃŽnsă, în ceea ce mă priveşte, prin ce ştiam acum aveam de purtat o povară în plus, care mă copleşea, umplându-mi mintea de o teroare neîncetată; căci nu mai aveam nicio îndoială care fusese sfârşitul tuturor oamenilor ce veniseră pe insulă în acea corabie, iar în acest monstruos sfârşit îl întrezăream şi pe al nostru.
De atunci, ne-am È›inut departe de acea mâncare abominabilă, deşi ne intrase în sânge pofta teribilă pentru ea. Dar ameninÈ›area plutea permanent deasupra capetelor noastre căci, zi după zi, cu o rapiditate monstruoasă, ciupercile puneau stăpânire pe bietele noastre trupuri. Nimic din ce am încercat nu le putea face să se oprească din creştere, şi astfel... şi astfel noi, care fusesem oameni, am devenit... Ei bine, asta contează pentru noi din ce în ce mai puÈ›in, pe zi ce trece. Măcar... măcar să fi apucat şi noi să fim soÈ› şi soÈ›ie!
Şi, cu fiecare zi ce trece, lupta devine tot mai înspăimântătoare – lupta de a ne împotrivi poftei de a mânca din teribilii licheni.
Acum o săptămână am terminat şi ultimul pesmet, iar de atunci am mai prins trei peşti. ÃŽn seara asta eram la pescuit, când barca voastră s-a îndreptat către mine prin ceaÈ›ă. V-am strigat, iar restul îl ştiÈ›i. Fie ca Domnul, cu marea Sa milostivire, să vă binecuvânteze pentru binele pe care l-aÈ›i făcut unor... unor biete suflete damnate.
S-a auzit o cufundare a vâslelor în apă, apoi încă una. După aceea, vocea a venit iarăşi, acum pentru ultima oară, răsunând prin ceaÈ›a ce ne înconjura fantomatic şi trist.
- Domnul să vă binecuvânteze! Adio!
- Adio, am strigat împreună, răguşiÈ›i de emoÈ›ie.
Am privit în jurul meu şi am văzut că începeau să se ivească zorile.
Soarele arunca un fascicul de raze de-a lungul apelor, străpungând greoi ceaÈ›a şi luminând barca ce se depărta în sumbre văpăi. Am văzut neclar ceva ce dădea din cap între vâsle. M-am gândit la un burete – la un uriaş burete cafeniu ce dădea din cap. Vâslele îşi continuau mişcarea. Erau cafenii, la fel ca şi barca, iar ochii mei au căutat în zadar unde se îmbina mâna cu vâsla. Privirea mea s-a îndreptat apoi spre... cap. Acesta se înclina în faÈ›ă atunci când vâslele se cufundau în spate în apă. Apoi vâslele s-au afundat din nou, barca a ieşit din raza de lumină, iar acel... acel lucru s-a dus, dând mereu din cap, până ce s-a mistuit în ceaÈ›ă.