Mami, câinii de ce nu pot să zboare?

Soarele încălzea leneș vietățile de pe pământ.
Printre acestea era și Daria, care stătea cocoțată pe o piatră, Piatra Crăiesei, așa o botezase și unde-și petrecea mai tot timpul la sfârșit de săptămână cu prietenul ei Tomiță.
Erau cam de-o seamă. Daria împlinise opt ani, iar Tomiță avea cam un an și două luni, dar la câini, se știe, vârsta se înmulțește cu șapte pentru a fi ca la oameni.
Nu avea nimic special în înfățișarea lui de cățel, numai ochii te cutremurau. Parcă erau ochi de om. Dar nu de orice om. Parcă erau ochii celui mai trist om de pe pământ. Poate că în altă viață Tomiță a fost om. Poate a suferit mult în acea viață sau poate acum suferă că nu mai e om. Este adevărat că suferă și de pe urma picioarelor primite în fund de la stăpânul cabanei. Curios cum acesta se împrietenise cu două vulpi, care veneau uneori la orătănii. Stăpâna era mai bună, dar nu avea timp de el.
Sâmbăta și duminica erau cele mai fericite zile ale săptămânii pentru bietul Tomiță. Și Daria, deși mică, știa ce-i suferința. Fusese dată afară din casă, împreună cu mama ei, iar acum stăteau la un cămin. De-atunci nu mai vrea să știe că are tată. Poate că nici nu are.
Mami o iubea tare mult, dar tot se bucura când o lua mătușa la cabană, pentru că aici îl găsea pe Tomiță, care o întâmpina de fiecare dată cu aceeași privire tristă și parcă vinovată că era așa un câine trist. În acea privire Daria citea toată suferința pe care o îndurase de luni până vineri. Acum Tomiță era fericit, deși la el și fericirea parcă durea. Stătea cu capul pe labele din față și asculta ce-i spunea fata.
Daria îi povestea tot ce făcea în timpul săptămâni la școală, acasă, la cămin, ce mai făceau studenții, prietenii ei, ce a mai gătit mami. Îi spunea cam tot ce-i trecea prin cap, iar câinele o asculta cu răbdare de om bătrân. Deodată Tomiță a ciulit urechile. Daria vorbea cu cineva la telefon și a auzit-o spunând "Te iubesc, tati!". Și doar știa că fata nu mai voia nici măcar să audă cuvântul "tată". S-or fi împăcat părinții ei? Poate le primește înapoi acasă. Dar atunci va mai veni fata la el, la cabană. Din senin fata îl trase de ureche.
"Tomiță, te salută tati!" Auzi din nou acel "i" prelung, care exprima bucuria fetei.
iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Începu și el să latre cu voioșie, să-i țină fetei isonul.
Alergau prin iarba crudă a primăverii speriind fluturii și albinele cu țipetele lor ascuțite. Mă rog, mai mult Daria.
Din joacă Tomiță a înhățat o albină bezmetică, iar aceasta, în mod firesc, și-a înfipt acul în limba imprudentului. Câinelui i-a stat chiuitul în gât de durere și lacrimile i-au încețoșat privirea și-așa tulbure.
Fetița își continua salturile prin iarbă. Tomiță, neștiind cum să-i atragă atenția, s-a băgat în picioarele ei și în învălmășeală sau poate împins de suferință, a apucat-o ușor de un picior.
Fata a încremenit. Nu de durere, că n-o mușcase tare, dar nu se aștepta la un asemenea gest din partea prietenului ei, care-i cunoștea sufletul mai bine chiar decât propria mamă. Ei, nu chiar mai bine, dar la fel.
L-a privit pierdută în ochi. El, de lacrimi abia o mai zărea și surprins de întâmplare a uitat să mai scoată limba, să-i vadă fata suferința. Daria a plecat în camera ei cu ochii în lacrimi. Tomiță s-a așezat sub fereastră oftând. Ca un om bătrân. Era ultima zi pe care o mai petreceau împreună.
Daria avea un alt tătic pe care-l iubea, iar el le iubea la fel de mult și pe ea și pe mami. Locuia în altă țară și urma să plece definitiv la el. Seara a plecat fără să-și ia la revedere de la Tomiță. Se ascunsese pe undeva de rușine sau poate de durere, că limba i se umflase de abia mai putea să respire.
De fapt, Tomiță o petrecuse pe Daria cu privirea lui tristă, atât de tristă încât sufletul îți devenea deodată prea mare de nu-l mai puteai cuprinde. Parcă știa că o vede pentru ultima oară pe Daria.

În ziua plecării Daria era veselă. Mami, la fel de veselă, dar parcă un pic mai reținută. Nu se-ndoia că le va fi bine acolo. Nici de iubirea lui nu se-ndoia. Era, totuși, un pas important pe care-l făcea, lăsând în urmă o viață. O viață cu multă suferință și cu ceva bucurii. Viața ei. Dar viața care urma nu era tot viață? Ba da. Viața lor. Acum vor fi patru, pentru că și el are un băiat și vor lăsa în urmă tot ce a fost rău. Au de trăit o viață. O viață frumoasă.

- Mami, uite un nor în formă de câine! zise Daria privind prin geamul avionului.
- Da, mami, un câine în formă de nor, zise Doria absentă, cu gândul departe.
- Uof, măi, mami! E nor, nu câine. Știi ce? Parcă seamănă cu Tomiță. Ar putea fi Tomiță?
- Numai dacă a murit, iar sufletul lui s-a făcut nor.
- Dar poate e chiar Tomiță și vine cu noi.
- Câinii nu zboară, Daria.
- Mami, dar de ce nu pot câinii să zboare?

21 mai 2011