Scara pe care urc are treptele unse cu unt. Deseori când ridic mâna de pe o treaptă ca să mă apuc cu nădejde de următoarea, mâna îmi alunecă și cad din nou în mocirlă... Mă scutur precum câinele de apă, îmi spăl bine hainele cu cel mai bun înălbitor care există, până redevin albe și strălucitoare, și pornesc iarăși urcușul... Uneori, reușesc să urc vreo 20-30 de trepte la rând, când mă cuprinde o foame atât de copleșitoare, încât toate acele trepte încep să semene izbitor cu niște sticksuri, și nu mă pot abține să nu îmi astâmpăr foamea... Însă, o dată treptele înghițite, pe unde să mai urc? Încerc să mă cațăr pe lateral, pe cele două balustrade ale scării, dar acelea sunt încă și mai alunecoase decât treptele, și cad fără glorie de la acea înălțime amețitoare și îmi fac niște cucuie cât toate zilele (nu mai pomenesc de coastele rupte...). Dar am niște alifii – o minunăție! Nici nu se mai cunoaște urma loviturii... Și mai are scara asta o proprietate remarcabilă: treptele rupte se refac, astfel că pot porni din nou urcușul... Așa tot urc și cad de-o viață, și tot așa vreau să fac până am să mor și eu – căci moartea e soarta tuturor... Numai un lucru mă întreb și mă frământă: unde are să mă prindă moartea: jos, în mocirla de la baza scării, sau undeva, în luptă, pe vreo treaptă, către „depărtările albastre”?

(Nota autorului la subtitlul povestirii: „Leastvița” înseamnă „Scara” și este titlul unui vechi manuscris românesc (scris în slavonă), apărut undeva demult, când veacurile purtau în ele mai multă lumină decât azi, acum când Soarele a început să se întunece și monștrii din Tărâmul Nopții al lui William Hope Hodgson să își facă tot mai mult simțită prezența...)


(duminică 22 iulie 2007, Hallsberg, Suedia)


(din volumul: Andrei Drăgulinescu, "Călătorul care știa povești", București, 2010, pp. 105-106)