Trase la iubita lui fără vârstă. O cunoscuse într-una din primele sale călătorii. Pe chipul său se imprimaseră urmele anilor și lipsurilor, dar ea rămânea neschimbată. Simplitatea ei și chipul palid o făceau frumoasă în ochii lui vorbitori, clipind vesel sau mustind de dragoste. Îl primea, o dată pe an, ca pe o sărbătoare. Se gândea la toate întâlnirile dintre ei; vedea o singură noapte, repetată mereu. Nimic schimbat. Îl primea cu aceleași feluri de mâncare, ritualul împerecherii era priponit în gesturi identice; retrăiau prima lor noapte în cele mai mici amănunte. În ochii ei la fel de visători, el rămânea neschimbat. Îi citea pe buze cuvinte fără înțeles, dar prin care, bănuia el, i se dăruia în întregime. Dimineața, o lăsa în pat ca pe o zână adormită. Făcând abstracție de tot ce se întâmpla în restul anului, se gândea doar la boarea unui vis frumos, reluat imediat ce se termina.
Acum, când respira aerul tare al dimineții admira Pintenoaga ce ronțăia ogrinji și era fericit. Noaptea, care tocmai se sfârșise, pentru el, dura cât un an, cât o viață fără griji.
Plecă spre iarmaroc. Urmărea, la primele raze ce colorau cerul în nuanțe de curcubeu, urmele Pintenoagei în roua de pe câmp. Uita noaptea alături de ibovnica sa fără nume. Amintirile vii, dar trăite parcă, de multă vreme, de o altă persoană, își pierdeau voluptatea la apariția zorilor. Era aruncat în aceiași neagră existență de spectator al existenței fără noimă. În afara acelor imagini pierdute, precum macii într-un lan de neghină, oamenii căpătau dimensiuni ciclopice, iar faptele se pierdeau în mii de semnificații.
Soarele bătea spre amiază, când el zări de pe culmea unui deal, de unde drumul de colb cobora șerpuind, vârtelnița mare cu boldul axului împodobit cu un pentagon de panouri pictate naiv cu distracțiile ce se puteau găsi în văiuga împresurată de mulțime.
Fojgăiala curioșilor fila pestriț în ritmul unei muzici intermitente. Din norii de miere curgea zgârcit o ploaie de aur. Îndrăgostiții se izolau de lume construindu-și ziduri din cărămizi roz. Își populau universul cu tot soiul de ființe minuscule care, prin drăgălășenia lor, îi îndemnau să procreeze. Plantau piersici înfloriți ca, spre sfârșit, să-ți schimbe între ei crenguțe de salcie, să se despartă, căutându-și cochilii gigant în care să aștepte uscarea pomilor proaspăt plantați. Rămâneau acolo în bocetul pletelor albite și ucideau0 în neștire rândunele.
Pescari sobri își aruncau undițele într-o fântână părăsită. Rareori, prindeau florile însângerate, aruncate de o tânără fată cu fruntea lipită de ghizdurile reci.
Flăcăii blonzi loveau îndârjiți mașinile de box. Perechile tinere preferau vârtelnița cea mare cu bold aurit. Unii adăstau la umbra căruțelor împodobite cu țoale multicolore, cu ochii pierduți în spectacolul nimicurilor țipătoare.
În fața cortului circului, doi coloși, pe jumătate arlechini, sfărâmau pietre în pumni șuguind cu bătrâna ghicitoare asaltată de fetele de măritat, gata să-și dezbrace spoiala de frumusețe pentru a-și vedea sufletele reflectate în deplinătatea sentimentelor hidoase.
Printre curioși, Mutul îi zări pe cei trei mirmidoni, încinși cu brâul frățesc al jurământului. Se bucura de răstimpurile în care gălăgia gesturilor înceta subit. Artificii inutile ardeau neîntrerupt. Un cal neobișnuit de înalt își purta stăpânul spânzurat de hățuri. Simțea cum Universul devenea plat, iar chipurile fade. Mirarea, entuziasmul copilăresc și lipsa de reținere erau petalele unei flori respingătoare. Bătrânilor li se topeau picioarele, se transformau de vii în orhidee. Predicatorii blestemau forfota păcatului; rupeau veștmintele de pe femeile frumoase și arătau lumii rușinoasa față a prihanei. Aprindeau focuri de paie în care, invocând purificarea, se aruncau demonstrativ. Încercară să incendieze și cortul circului, dar bătură în retragere în fața ciclopilor arlechini.
Copiii veseli struneau în aer funigei uriași. Numeroși pitici cu chipuri respingătoare meștereau de zor o scară pentru a schimba culoarea cerului. Zânele crescute din trunchiurile unor sălcii fără vârstă, filtrau seva Pământului și se întreceau în profeții apocaliptice cu Hofmănoaia. Pentru a putea face față valurilor de preziceri dureros de precise și înspăimântătoare, vrăjitoarea își scoase din spatele cortului oglinda. Din apele ei răsăreau nuferi de lumină. Rama de abanos, sculptată de mâinile a zeci de meșteri, înfățișau cele mai inedite feluri de a muri. Sticla prindea viață, prezenta fiecărui privitor una din metodele înfățișate pe ramă. Lipsea culoarea.
Se priveau în oglindă și plecau îngroziți, cu privirile rătăcite. Moartea era văzută, așa cum era în realitate, rece și crudă pentru unii, caldă și senină ca un somn dulce pentru alții.
Rareori, câte un tânăr ieșea cu chipul aprins de vedenii mai importante decât ultimele clipe.
Fără a ști prea bine pentru ce se formase coada, Ghigea plăti obolul și intră urmat de mirarea celor care-i descoperiseră neputința de a vorbi. Ajuns în față, bâjbâi orbește scenele sculptate în abanos, fără a lua în seamă imaginile schimbătoare, derulate pe suprafața netedă. Doar chipul ibovnicei sale îi atrase atenția spre ceea ce se vădea cea mai importantă zi a vieții sale, reluată ritmic din același moment. Astfel, retrăi amurgul grăbit de dorință, noaptea schimbându-și vălurile voluptății și dimineața întoarcerii în sclavia realității. Sfârșitul, întrezărit în nuanțele decorurilor cenușii, îl lăsă rece. Ieși grăbindu-se spre el.
Atacat de zeci de libelule, din stolul care se abătuse asupra iarmarocului și inunda văiuga cu sclipiri de ametist, se apropie scârbit de Pintenoaga. Ea fornăi răbdătoare și gata înhămată.