- Mamaie!
- Ce-i?
- Mama a zis să merg după ea.
- Așa?
- Îhî!
- Unde?
- Pe câmp. Mamaie, a zis să iau o găleată.
- Ia o găleată!

Dorul se împarte în bucăți mici. Dorul de mine pe când eram copilă, feiricită și altfel cum nu sunt acum. Patru pereți și eu. Frigul intră pe fereastra larg deschisă. În pat sunt eu. Întinsă. Fumez. Gânduri peste gânduri. Prin ele caut, scormonesc după ceva frumos. Unde sunt? Dialoguri. Simple scene și eu. Fumul se face cerc. Închid ochii. Caut un gând frumos. Tăcerea nu e muză, nici dans și nici iubire.
Trebuie să dau totul vieții, dar mai ales să dau iubirea. Pot transforma o aducere aminte în contrariu? Ciudată stare. La ce să mă gândesc?
Generez un vis. Văd un prag în fața mea. Ridic piciorul să trec, dar cad.
- Ce vrei să te faci când o să fii mare?
- Pictor.
- De ce?
- Că-mi place.
- Ce?
- Să pictez și să scriu.
- Dar ai scris ceva?
- Am scris o poezie.
- Mi-o arăți?
- Nu, mi-e rușine.
- De cine baiete? Eu sunt prietena ta! Haide, arată-mi, hai!
- Am să o caut și o să te chem..
- Asta e vrăjeală!
- Nu e, zău, spun adevărul.
- Auzi, dar pe geamul ăsta, cine a pictat?
- Eu.
- E mișto tare!

Prietena mea, măritată în București, trăiește acum într-un vagon de muncitori. Nu poate avea copii. Nu știu de ce-și dorește un copil!

Marile fericiri le strivesc înainte ca ele să vină. Aș putea să continui.
O scară. Valori întâmplătoare le ridic pe umeri. Vreau să fiu dreaptă, vreau să ucid ipocrizia. De ce-mi ascund visele?

- Domnule, dă și mie, să-ți trăiască familia.
- Ce vrei să-ți dau?
- O țigară, domnu’.
- Auzi, da’ câți ani ai?
- Io?
- Da, tu!
- Am, domnu’, am vreo nouă ani.
- Aoileu, fumezi de la nouă ani?
- Ș-apăi ce să fac? Nu am casă și nici ce să mânc și cer la lume. Îmi dai?
- Nu dau țigări. Uite, mâncă tu asta, eu nu mai pot. Ia!
- Săru’mâna! Da bani îmi dai, domnu’?
- Nu dau mă bani! Nu dau! Ia de te mișcă d-aci și fă și tu ceva util.
- Apăi ce?
- Apoi, vezi tu mă că ești ditamai băiatu’ care fumează, mă!
- Iești al dracu’ domnu’!
- Oi fi, mă!

Fumul de țigară și patru pereți. Mă învelesc cu patru pereți. Închid ochii și respir patru pereți: patru puncte cardinale, patru…patru ce-ar mai putea să fie? Cercuri? Aerul intră în mine, afară iese nimicul. Cerul scoate limba la mine, câinele latră, el aude lătratul lui în urechi, cocoșul cântă și aude lătratul câinelui, o pasăre cântă în pădurea aflată la 50 metri de fereastra mea. Și eu? Eu aud câinele, cocoșul, pasărea, pădurea, cerul, cele patru puncte cardinale, cei patru pereți, cei patru de patru adunați cu patru ori patru. Înnebunesc în tăcerea care sugrumă fumul de țigară. Închid ochii și tac. Poate că acum e mai bine. Sting amintirile împreună cu acest ultim fum.