M-a părăsit credința?

Lui DoDu cu prețuire

Notă
Textul ar vrea să fie răspunsul meu la polemica „Cu sau fără Dumnezeu”



Tata a vrut să mă facă preot! Mă lua la biserică, îmi povestea viețile apostolilor, despre patimile lui Isus, îmi arăta orânduiala pe care trebuia să o respect.
Probabil că nu aveam chemare că prea mă plictiseau cele sfinte. În schimb deniile le așteptam cu nerăbdare. Umpleam o călimară sau o cutie din tablă cu cenușă peste care turnam gaz. Dacă îi puneam și fitil de lampă aveam o feștilă de soi. Astfel pregătită o legam de o prăjină și-o ascundeam într-un șanț, după un pom, în apropierea bisericii. Când se termina slujba, noaptea târziu, pentru noi copiii începea distracția, aprindeam feștilele care deveneau săbii de foc.. Și chiar pe vânt continuau să ardă, nu se stingeau ca lumânările.
Oamenii ne certau, se temeau că o să dăm foc la vreo casă dar o asemenea nenorocire nu s-a întâmplat. Tata îl lăuda pe Titel Toacă, uite ce copil cuminte e el, vine în fiecare duminică la slujbă, cântă frumos...
La o denie, cu multe îngenunchieli, Titel, puțin mai în față, se închina făcând cruci mari, arătându-se mult prea smerit. Þinea fruntea aplecată spre podea numai bine să-l înfășor în raze de lumină. Am înclinat lumânarea aprinsă deasupra capului său. Fâșii din ceara aprinsă se scurgeau din ce în ce mai repede, aveam grijă să-i îmbălsămez tot părul. Probabil că Titel era pătruns de corul din strană, de ceea ce auzea din altar, altminteri cum de nu și-a dat seama ce îi fac? Scoteam niște chițăieli și pufneam în palmă de mă durea burta decât trebuia să mă abțin. A doua zi, țața Leana, mama lui Titel a venit să se plângă tatei: nici îmbăiat n-am scos ceara din capul lui. Joacă de copii Leano, ce să le faci? tunde-l zero pe Titel al tău, îi crește părul mai des.
Apoi tata a zis, mă copile, știe tot satul ce ai făcut, ca să te iert învață Crezul să-l spui duminica în biserică, să vadă lumea că nu ești doar un copil rău.
A doua zi mi-a arătat o pictură chiar la intrarea în biserică, pe peretele înegrit de fum, în dreapta jos, nici n-o observasem până atunci. Îl vezi, m-a întrebat tata, Michiduță ia diverse forme, intră în urechea omului și îl îndeamnă fără încetare: fă rău, fă rău, fă rău!
Așa m-a speriat acea pictură că seara când mă culcam auzeam din pernă glasul pițigăiat al diavolului: „Fă rău, fă rău, fă rău!” Mă întorceam când pe o parte, când pe alta, mă ridicam în șezut, era noapte, întuneric beznă, încercam să-i surprind vocea și în poziția aia, șuiera doar răsuflarea maichii, dormeam cu ea în pat.
Cum îmi puneam capul jos iar începea „Fă rău...”
Tot sucindu-mă s-a trezit bunica, dormi Nicuță maică, sunt obosită, hai dormi...
- Nu pot, mi-a intrat Michiduță în ureche...
Maica – mare a mers în camera alăturată și l-a sculat pe tata, hai părinte și citește-i copilului o moliftă, a visat urât.
A aprins lumânarea și lampa, tata a luat o carte și a mormăit ceva în barbă, nu înțelegeam nimic, îmi făcea semnul crucii deasupra capului și după asta dormeam dus.
Uneori tata îmi povestea cum credința l-a ajutat pe Moise să-și scoată poporul din robie. Ajungând la o apă adâncă, Marea Roșie se chema, n-avea cum s-o treacă.
S-a rugat zile în șir lui Dumnezeu, până când i s-a arătat aievea și i-a spus.
-Lovește cu toiagul în vâltoare și apele se vor despărți, se va face zid de-a stânga și de-a dreapta și tu vei trece cu poporul tău prin fundul mării.
Și a lovit Moise cu toiagul în apă, marea s-a despărțit și Profetul a trecut cu poporul său dincolo.
Credința l-a salvat!
Crede și te vei mântui. Crede și te vei vindeca. Crede și vei trece de orice obstacol.
Eu credeam! M-am rugat fierbinte mai multe zile apoi am mers la râul Argeșel și am lovit cu nuiaua de alun în apă. Apa era rece, limpede și bolborosea peste pietrele lucioase. Doamne, doamne oprește apa și lasă-mă să trec!! Norocul meu că râul avea doar trei palme adâncime!
M-am întors fleașcă acasă și într-o seară, când tata a început iar să-mi povestească, l-am repezit!... Moise ăsta al matale era un mincinos, n-a trecut prin apă, a ocolit-o, d’aia nu s-a udat nimeni!
Tata era și învățător și preot, așa că a apelat la alte metode, m-a învățat să cânt colinde și astea chiar îmi plăceau, dar într-o seară, în ajunul Crăciunului, domnul Costion, profesor și director al școlii din sat, când să-i colindăm florile dalbe, probabil i-a fost și lui frică, ne-a băgat în beci și ne-a încuiat acolo! Am tras o sperietură de nici nu mai puteam vorbi, târziu ne-a dat drumul având grijă să ne amenințe că dacă mai umblăm cu colinda prin sat ne închide iar.
În toamna următoare, la șapte ani, am început școala. Între timp tata a pierdut serviciul, ne-au luat lucrurile din casă, o parte le mai ascunsese mama pe la vecini. Maichii i-au comasat livada din centrul comunei și a murit de supărare iar părinții se temeau că vor fi ridicați și duși la canal, așa că nu-mi mai pomenea nimeni de biserică.
Mitu lu’Ana a răspândit vestea în sat, că însuși Popa Aurică, tatăl meu, s-a lepădat de credință și a spus că nu există Dumnezeu.
Uneori, seara, îi auzeam pe mama și tata șopăcăind, dormeam cu ei după ce murise maica, părinte (mama nu i-a spus niciodată pe nume tatei) chiar ai mărturisit asta? Mă femeie, cum era să-mi încarc sufletul cu așa povară? Au tot strigat la mine, m-au batjocorit, mi-a fost foarte frică, așteptam să mă lovească dar nu au ridicat palma. Eu doar am tăcut, ce era să fac altceva?
Anii au trecut, viața s-a mai liniștit, și eu, deși plecasem în Ardeal să mi să piardă urma, devenisem olimpic la matematică, eram evidențiat la Gazeta Matematică și de mândru ce eram, vara în vacanță, mă fâțâiam în sus și în jos, conducând fără mâini bicicleta pe care o cumpărasem cu banii mei primiți pe meditații.
Voiam să știe tot satul ce ispravă am făcut la școală și când treceam pe lângă un om gesticulam cu mâinile ca și cum l-aș fi îmbrățișat de bucurie. Lumea încă mă ocolea, eram fiu de chiaburoi dar eu tot încercam să câștig bunăvoința sătenilor.
Întâmplările sunt nesfârșite, între timp reușisem la Facultate, eram căminist în Regie. Se apropia Crăciunul și ca niciodată, în anul acela, câțiva tineri începuseră să colinde de la un cămin la altul. Tocmai mă întorsesem din oraș. Eram foarte obosit (mă întrețineam singur din bursă și meditații) dar cântecele pe care nu le mai auzisem 15 ani m-au răscolit și mi-au revenit în minte de parcă atunci le învățasem!
„Ãștia habar n-au să cânte, nu cunosc cuvintele, am să-i însoțesc să-i învăț”, i-am spus colegului de cameră. Mă hodinesc doar un pic, te rog Neluțule, trezește-mă după un sfert de oră!
Neluțu a plecat să joace pocher în altă cameră și m-a lăsat să dorm dus. Probabil ăsta a fost norocul meu...Peste câteva zile ședință mare pe facultate, au luat cuvântul decanul, câțiva studenți, toți au înfierat actele antisociale, etichetate ca legionare, ale colegilor care-și aduseseră aminte de colinde. ..
Acolo, în sală, mă simțeam tot mai vinovat! Vrusesem și eu același lucru și doar întâmplarea a făcut să nu fiu în rândul celor exmatriculați. Frica pusese stăpânire pe mine, dacă or să afle ce intenții am avut¬?
Totuși, mișcarea mai curând copilărească decât o revoltă, a avut un rol pozitiv, din anul următor, studenții au primit vacanță de Crăciun.
Apoi un coleg termist, mi-a propus să devin membru de partid. „Păi tata a fost preot, crezi că or să mă primească? l-am întrebat pe Ioan Lazăr. „Partidul are nevoie de oameni de nădejde, ca tine!”
Am terminat facultatea, I.T.B.-ul m-a momit cu o garsonieră în cartierul „Ziduri între vii”, dar după un timp, m-am supărat cu Ghete Mari, șeful meu, Manciu Toma se numea (purta la pantofi nr. 48), și am plecat în învățământ. Aici, după ce luasem apărarea unei biete bibliotecare în vârstă, directorul a vrut să scape de mine și a propus „promovarea” mea. Așa am ajuns să lucrez în cultură.
Au mai trecut câțiva ani și... convocare extraordinară la sectorul 4 de partid. Secretarul cu probleme de propagandă ne-a adus la cunoștință că deși partidul organizează tot felul de activități, simultan cu sărbătorile religioase, tineretul este tot mai atras în biserici. Am hotărât, ne mai anunța el, să mergeți cu toții la Denie, la Înviere și veți întocmi fiecare o analiză privind fenomenul. Luni, până cel mai târziu la ora 10, veți depune la secretariat rapoartele scrise. Și acum, tovarășul Morega va da citire bisericilor unde sunteți repartizați.
Am zâmbit. Trecuseră mai mult de 30 de ani de când nu mai participasem la o denie, la slujba de înviere! De data asta era sarcină de partid, așa că sigur o să merg! M-am luat cu treaba și n-am ajuns la slujba din Joia Mare și nici la cea din Vinerea Mare.
O să mă duc la Înviere! mi-am luat angajamentul față de mine însumi. A venit și ziua de sâmbătă, am avut iarăși treabă toată ziua, seara, hai să mă odihnesc puțin, și tocmai bine m-am trezit dimineața la ora 5. Când am văzut cât e ceasul m-am speriat. Cum o să mai fac eu raportul?
Am plecat în grabă la biserică dar am ajuns abia pe la ora 6. Acolo slujba se terminase, mai era doar un om care făcea curățenie și probabil preotul în altar. Am luat loc în strană să mă liniștesc și după cinci minute de meditație am plecat acasă. Deși mă apăsa conștiința că va trebui să întocmesc un raport mincinos, totuși mi-am zis, era doar pe jumătate fals, doar intrasem în biserică, o identificasem, restul putea fi inventat. Am intitulat raportul „Fenomenul religios la tinerii sub 30 de ani”. Chiar nu-mi amintesc ce am scris, doar că participanții la Denie și mai ales la Înviere, au fost în proporție covârșitoare tineri și în biserică a fost o înghesuială de nici n-aveai loc să te miști.
Ceea ce a fost probabil exact, că doar nu mă trimitea secretarul să studiez fenomenul dacă biserica ar fi fost goală!
A trecut și decembrie 1989! Spaimă, speranță, sfânta libertate!
Când lucrurile s-au mai așezat am înțeles că au apărut altfel de constângeri, altfel de dosare și omul e mai singur ca înainte!......
.
Au trecut iarăși câțiva ani... și într-o zi când mă întorceam abătut de la serviciu, în preajma blocului unde locuiesc, se strânsese o mare de oameni. M-am amestecat printre ei să aflu ce se întâmplă...și după un timp a apărut patriarhul Teoctist, nu-l văzusem până atunci. Chipul său era atât de blând și aureolat de o lumină interioară că numai privindu-l m-am liniștit. Și a început să vorbească...am tresărit, m-am înfiorat, mi-au dat lacrimile. Se pusese temelia unei noi biserici. Apoi de câte ori a sunat cineva la ușa apartamentului meu să dau un ban pentru acea construcție, am dat. Mama care poposise la mine înainte de a merge pe drumul cel fără de întoarcere dădea și ea un ban, totdeauna dublu cât dăruisem eu deși avea o mică pensie de urmaș. Zidirea a fost terminată în câțiva ani. Uneori, când e geamul deschis, aud din cameră slujba... Mă opresc din activitate și privesc undeva departe. Deși la o aruncătură de băț, n-am mai călcat într-o biserică (poate doar la înmormântări) din noaptea când m-a trimis partidul. Și nici nu m-am spovedit sau împărtășit din copilărie deși de atunci am săvârșit destule fapte de care îmi e rușine. Nu am un duhovnic pentru a-i mărturisi frământările. Oare mai am vreun strop de credință?

Nicolae Aurelian Diaconescu