poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1392 .



Poiana Narciselor-Capitolul II
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [gmilescu ]

2011-01-18  |     | 



II

Nici n-au mai cerut aprobarea celorlalți și cei doi, a doua zi dis de dimineață, s-au urcat în tren și au plecat la București.
A dus-o pe bunica la fiica ei, iar el s-a dus la atelier. Aici fratele s-a bucurat când l-a văzut pe George și l-a ajutat să-și încropească rostul pentru cizmărie. Era doar cizmar de lux. La examenul de lucrător a făcut un pantofior atât de mic că îl puteai ține într-un buzunar. De cartea de meșter era foarte mândru.
Ca să prindă lumea încredere, o ținea pe banc, într‑o cutie, să i se vadă și poza unde arăta ca un artist de cinema.
Treaba mergea binișor, dar nu suficient să se întrețină și pe el și familia de la Buzău. Le venea mai ușor dacă erau și ceilalți la București. Iar Meri parcă i-a citit gândurile. Într-o zi, când camionul unui bogătaș pe nume Bădău venea cu marfă la București, și-a încărcat lucrurile, copiii, cele două capre, și a sosit la București. George nu s-a mirat. Era obișnuit cu surprizele nevestii. S-au instalat la fratele Tache, în cartierul Crângași, într-o cămăruță mică și neprimitoare. Dar nu aveau de ales. Ziua a trecut repede cu aranjatul lucrurilor de la Buzău, dar ce făceau cu caprele? Cei care o văzuseră pe Meri dând jos din camion cele două animale s-au amuzat copios, au râs și au făcut haz, alții o admirau pe această olteancă vrednică și destoinică, care a avut curajul, în vremurile acestea grele, să-și pună totul în cârcă și să vină la București. Caprele? S-a rugat Nelu de unchiul Tache să le dea voie într-un colț în magazia din fundul curții.
Toți s-au culcat. După oboseala drumului lung și greu pe care îl parcurseseră, un somn liniștitor îi cuprinse și fiecare visa că totul va fi mai bine. Numai Ema se gândea cu ochii deschiși la Ninel, de la care nu apucase să-și ia rămas-bun. Graba în care a decis mama nu i-a lăsat această posibilitate. Îi era dor de el. Ce va face când își va da seama că a plecat așa, fără nici un cuvânt de rămas-bun? Dar ce-i putea reproșa lui Meri, când era așa de chinuită? Ea își iubea mama și nu vroia să o supere cu necazurile ei. În camionul încărcat cu care călătorise tot timpul erau în pericol să cadă butoaiele peste ei sau să se răstoarne mașina din cauza greutății. Cele două capre stăteau cuminți într-o parte a mașinii și luau aminte cu ochii speriați la mama, care era plină de îngrijorare. Viorica plângea mereu fără să aibă motiv. De fapt, ei vor constata în cursul vieții că va fi cobea familiei lor.
Și în aceste împrejurări, cum să-i spună ea mamei că n-a putut să-și ia rămas-bun de la Ninel? Până și caprele au stat cuminți, recunoscătoare că n-au trecut în lumea de dincolo și acum, de!, vor fi cucoanele capre de București.
În dimineața aceea soarele n-avea nici o grabă. Sta și se uita mirat la toate căsuțele din București și le plângea de milă de cât erau de sărăcăcioase. Vălurit, pământul vibra de lumină și prospețime. Respira în cântecul auzit și înțeles numai de cei care trebuiau să muncească pentru a trăi mai bine. Toată natura, prin dărnicia ei caută să-i ajute pentru a ieși din impas. George s-a sculat cu noapte în cap, s-a dus să îl trezească pe Tache să plece la atelier. Înainte de a ieși din cameră își privise nevasta și copiii. Meri era încă frumoasă și tânără, doar părul începuse să-i albească pe ici pe colo, de atâtea necazuri și copii, săraca.
Lui îi plăceau foarte mult copiii, la fel și ei. El spunea că fiecare copil aduce o pâine și noroc în casă. Și poate avea dreptate, până acum au scăpat din toate necazurile. Privindu-și copiii cum dormeau atât de obosiți și nevinovați, simțea că are responsabilitate mare, dacă bunica singură, fără bărbat, a reușit să facă oameni din ei, va face și el la fel, mai ales că avea alături o nevastă harnică precum Meri.
La început a fost greu. Tot ce câștiga se ducea numai pe mâncare. Mai trebuiau dați și primii trei copiii la școală. Trebuiau haine, cărți, caiete. Cu ce? Meri nu știa carte, părinții au ținut-o la munca câmpului când era mică. Ajunsă mai mare, o trimiteau în gară să descărca vagoanele de saci. Punea câte un sac în spinare și se lua la întrecere cu băieții de vârsta ei, care ajunge primul la destinație. Când era să învețe? Dar acum ea vroia ca toți copiii ei să învețe carte. Cu timpul ea își va da seama că toți oamenii săraci, foarte greu vor răzbi în viață.
- Măi George, spune Meri într-o seară când copiii dormeau, eu zic să vorbești cu frații tăi și să vindeți tot ce aveți la Buzău, să împărțiți frățește, să avem și noi un ban pentru copiii ăștia.
- Nevastă, va fi greu să-i lămuresc pe toți! Cât de cât ei sunt aranjați, nu cred că se grăbesc să vândă!
- Încearcă să vorbești cu maică-ta, să ceară ea acest lucru. Și așa nu văd eu pe nimeni dintre ei să mai facă muncă de țăran, e grea a dracului. Iar să pui pe cineva să muncească, ăla nu-ți mai dă nimic, oprește el totul. Și-apoi, cu seceta asta?
- Da, ai dreptate, vorbesc cu mama, ea este de fapt cea care decide.
- Dar cu cât mai repede cu atât mai bine, a încheiat Meri.
- Bine, nevastă!
Și bunica a fost de acord. Toți frații s-au dus la Buzău, au vândut casa, viile, livezile, bruma de pământ pe nimica toată. George și-a luat partea și a venit la București. Toți s-au bucurat. Au luat îmbrăcăminte, rechizite școlare, mâncare, au plătit chiria, și totul o perioadă a mers bine.
Unchiului Tache îi murise prima nevastă, de la care avea o fată, cam nărăvașă ea din fire, pe nume Sandi, iar mama vitregă era una slabă, înaltă și zăludă, care nu-i vedea cu ochi buni familia lui George. Îi făcea zile negre bărbatului să-l gonească pe George, mai ales că era casa ei de la primul bărbat. Fata era rea de muscă, avea vreo șaptesprezece ani. Cum îi plăcea un băiat, încerca s-o păcălească pe Ema să-i ducă bilețelul de la ea. Aceasta fuge, refuzând să-i facă jocul. Și așa a prins ura pe ea și căuta motive s-o șicaneze. Și a găsit-o pe Viorica, care ori de câte ori trecea pe lângă ea, o ciupea. Aceasta plângea cât o ținea gura și îi șoptea la ureche să spună că Ema o bătea. Așa a mers o perioadă. Meri se enerva, o certa pe Ema, aceasta spunea că ea nu făcea nimic dar Meri nu o mai credea.
Într-o zi, când Meri se întorcea încărcată de la piață, zdrobită de oboseală, aude încă de la distanță urletul fetei și se grăbește să vadă ce s-a întâmplat. Aia mică se preta la jocul acesta murdar și plângea atunci când Ema doar trecea pe lângă ea. Așa se întâmpla și în ziua aceasta. Sandi stătea de vorbă în poartă cu un băiat, rânjind satisfăcută că o dresase bine și indiferentă, aștepta să vadă ce se întâmplă. Meri a lăsat jos plasele, și-a tras sufletul și a întrebat-o pe cea mică ce s-a întâmplat.
- Ce să se întâmple? A bătut-o fetița aia mare, a sărit Sandi repede.
- Este adevărat? Te-a bătut iarăși Ema?
- Da, mămico, mă bate mereu, mai ales când nu ești tu acasă!
- Mamă, nu este adevărat, Sandi o ațâță mereu împotriva mea, nu i-am făcut nimic, ea ține cu alții, străini, nu cu mine care sunt sora ei!
Când a auzit așa, Viorica a început să urle și mai tare. Atunci mama s-a înfuriat, a rupt o șipcă din gard, a luat‑o pe Ema, a băgat-o între picioare și a bătut-o până a obosit.
- Uite, acuma să te saturi s-o mai bați pe asta mică!
Și-a luat plasele și a intrat în casă. Sandi râdea și se amuza cu golanul ei de ce i se întâmplase Emei. Viorica scâncea fără motiv și se întreba de ce nu-și iubește ea sora. De fapt aceasta nu-i crea nici un motiv, și totuși ea nu putea s-o sufere. Acum chiar se bucura că Ema stătea vlăguită la pământ și din fund îi curgea sânge. Mama, în enervarea ei, nici nu văzuse. Și acum îi răsunau țipetele Emei, care striga disperată: ”Nu mă mai bate, mamă, sunt nevinovată.”
În vremea asta, George și cu Tache coborâseră din tramvai și rămăseseră îngroziți de țipetele care se auzeau.
- Mă, George, nu seamănă cu vocea Emei?
- Ba da, hai mai repede să vedem ce s-a întâmplat!
Ajunși în poartă au văzut un tablou jalnic. Ema era într-o băltoacă de sânge, cea mică scâncea uitându-se la Ema, iar Sandi vorbea și râdea fără să-i pese de cele întâmplate din cauza ei.
- Ce s-a întâmplat? a întrebat George îndreptându-se grăbit spre Ema.
- Ce să se întâmple? s-a repezit Sandi. Ea o bate mereu pe cea mică, iar tanti Meri i-a dat o lecție s-o țină minte câte zile o avea!
- Ești o nenorocită!
Crezând Ema că ei i-a adresat toate aceste cuvinte, a uitat de durere și de frică, s-a ridicat și a început să fugă. Și fugi, și fugi și tata după ea, au ieșit prin fundul curții unde pășteau caprele, au fugit și ele speriate de cei doi. Într-un târziu, Ema a căzut pe iarbă, și-a pus mâinile la ochi și aștepta sentința de moarte pe care i-o va da tata. După tot ce pățise, nimic nu putea să fie mai rău. Tata s-a apropiat, a luat‑o în brațe, a strâns-o la piept și a dus-o în casă, a așezat-o pe pat cu fundul în sus, care era numai găuri sângerânde din cauza unui cui care era prins de șipca gardului. Meri s-a albit la față când a văzut ce i-a făcut copilului.
- Uite, nevastă, ai nenorocit cel mai cuminte copil al nostru! Unde ți-a fost capul? Þi-ai dorit atât de mult să ai o fetiță și uite ce-ai făcut! Cei doi băieți dinaintea lui Nelu cred că tot tu ai fost de vină că au murit. Era să o omori și pe ea!
Meri era vinovată. Primul, Gigel, era ca o păpușă, semăna mult cu George. Era mândru de fiul lui și recunoscător nevestii că i-a adus pe lume așa o minune de copil. Când cel mic împlinise doi ani, Meri îl roagă pe George s-o ducă acasă la părinții ei. De când o alungaseră din casa părintească, ea nu mai dăduse ochii cu ei. Vroia să le arate că nu au avut dreptate în cele ce se întâmplaseră cu câțiva ani în urmă. Acum își făcuse o familie, avea un soț bun care o iubea, și mai ales copilul care, credea ea, le va încălzi sufletul bătrân. Ei au primit-o destul de rezervați. Erau oameni acri și destul de răi. Dar Meri se făcea că nu bagă de seamă. Ei considerau că i-a făcut de râsul satului, iar acum, prin venirea ei, lumea va începe să clevetească.
Meri, la vârsta de douăzeci de ani era cea mai frumoasă fată din Corabia. Era curtată și iubită de mulți băieți, dar ea iubea pe Minuș, care era de aceeași vârstă. Toți ceilalți erau geloși pe Minuș, că tocmai el fusese alesul inimii ei. Printre ei era un băiat de treizeci de ani, care administra pământurile unui boier care locuia la București. A jurat să nu se lase și să cucerească pe “regina Maria”. Așa era poreclită fata din Corabia. Într-o zi a pândit-o când se despărțise de Minuș și o roagă să vină a doua zi să-i dea servici ca menajeră la casa boierului. Auzise el că era foarte vrednică și tocmai așa ceva îi trebuia. Meri se îmbrăcă în cel mai frumos costum național pe care îl avea, își făcu din cele două cozi coroniță pe cap, își așeză năframa de borangic și p-aci ți-e drumul.
Când o vede, bărbatului i se usucă gâtul de admirație, își dă seama că nu fusese poreclită degeaba și că băieții aveau dreptate să fie morți după ea.
- Uite ce este, Meri, trebuie să vii în fiecare zi și să faci treburile casei ca o gospodină. Eu trebuie să am grijă de munca câmpului. Te voi plăti împărătește. O fată frumoasă ca tine nu trebuie să mai care saci în gară. Tu trebăluiești și faci ca și când ai fi la casa ta.
Lui Meri i-a surâs această propunere. Își făcea munca, iar la întoarcerea stăpânului ea era curată și îmbrăcată ca și când era nevasta lui. Mâncau împreună și fiecare povestea celuilalt ce a făcut în cursul zilei. Meri nu prea mai avea timp să se gândească la Minuș. Se întâlneau mereu pe fugă iar Meri îi vorbea mereu despre noul ei serviciu. Minuș era speriat și îngrijorat. Meri nu mai era Meri a lui. De ce treceau zilele se îndepărta tot mai mult de el. Într-o zi călduroasă de august, bărbatul i-a spus că rămâne acasă deoarece îl doare rău capul. Meri era îmbrăcată într-o rochie albă. Cu cozile atârnate pe piept își scotea și mai mult în evidență feciorelnica înfățișare. Îl doftoricea cu oțet pe frunte să-i ia acestuia durerea de cap. Răsuflarea bărbatului, din ce în ce mai grea, îi atrăgea atenția fetei că ceva nu este în regulă. Până să își dea bine seama ce se întâmplă, acesta o acoperi cu mii de sărutări. La început ea s-a luptat să iasă din brațele lui puternice. Nu a reușit. Și din ziua aceea bărbatul a transformat-o în soția lui. Erau fericiți, trăiau numai pentru clipele petrecute împreună. Era secretul lor. Când iubitul se ducea la București să dea socoteală stăpânului de ce făcea el în sat, venea acasă cu rochii și cadouri pentru Meri. Abia acum se simțea ea că este regina Maria. Pe Minuș îl lăsase undeva departe, unde nu-l va mai vedea niciodată. Dar cum tot ce este frumos se termină repede, boierul a venit la moșie să vadă cu ochii lui tot ce-i îndruga administratorul. Mare i-a fost mânia când a constatat că cel în cauză îi mâncase toți banii și l-a dat pe mâna poliției. Meri privea din curtea ei, prin gard, cum acesta, legat, cu cătușele la mâini, trecea prin fața ei. S-a oprit și i-a șoptit:
- Meri, să știi că te iubesc! Mi-a luat Dumnezeu mințile! Voi ispăși pedeapsa, așteaptă-mă, mă voi întoarce și te iau de nevastă!
Nu i-a răspuns nimic. Nu l-a iertat și nu a mai aflat nimic despre el. Ea considera că nu este vinovată. Nu credea că își fura stăpânul pentru ea. Părinții au bătut-o și au gonit-o din sat. Și-a luat în grabă câteva lucruri și a venit la București, unde avea un frate care era cizmar. Așa l-a cunoscut pe George, l-a uitat și pe Minuș și a început o viață nouă.
- Mamă, te bate Dumnezeu! Nu ți-e frică? De ce și matale și tata te porți așa rece cu ei?
- Ce, Tudore, ai uitat că ne-a făcut de râsul satului?
- Hai, bre, nu mai fi așa de arțăgoasă, nu e bine, lucrurile merg prost atunci când părinții gândesc rău despre copiii lor! Las-o, fii mamă cu ea, că doar de aia ai făcut-o!
- Eu ca eu, dar ce fac cu tac-tu, că abia așteaptă să scape de ei? George nu cunoștea prostia și nu înțelegea răceala părinților. Credea că nu le place de el.
- Nevastă, eu plec! Te aștept la București. Văd că ai tăi nu mă plac. Când consideri că ai stat destul știi unde să mă găsești! Și a plecat.
Bătrâna dădea mâncare la găini, rațele se bălăceau într-un petic de apă, porcii guițau de foame, bătrânul își făcea de lucru la căruță iar Meri vroia să-i facă baie lui Gigel. Pusese în mijlocul curții pe niște pirostrii un cazan mare de aramă în care fierbea apa. Gigel se juca cu Tanu – așa putea să zică el la cățel.
- Gigel, vino la mama, hai să-ți facă mama cipa-cipa!
Băiețelul se apropie de mamă și întinde mânuțele pentru a fi dezbrăcat. După ce a rămas în pielicica goală a început să fugă prin curte, ademenind-o pe Meri să fugă după el.
- Gigel, stai, să nu cazi în cazanul cu apă! Dar nu a apucat să termine tot ce avea de spus; cum băiețelul mergea cu spatele spre cazan, a căzut în apa clocotită. Meri, zbierând, s-a repezit să-l scoată, dar din el mai rămăseseră doar căpușorul și mânuțele. Toți ai casei i-au sărit în ajutor, dar nu mai aveau ce să salveze. Copilul murise. Meri blestema ceasul când se întorsese la casa părintească.
Ce-i va spune lui George? Era sufletul lui. Trăia numai pentru ei doi. Abia plecase și se întâmplase nenorocirea; cât va trăi, dacă va mai trăi și n-o va omorî bărbatul, nu va mai călca la ei în curte.
Tudor, mai cumpătat, a luat căruța cu cai și s-a dus să-i telegrafieze lui George. “Vino urgent, întâmplat necaz mare”.
George a luat primul tren și s-a întors de unde a plecat. Curtea era plină de săteni cu lumânări aprinse în mâini. Unii intrau, alții ieșeau din casă. Primul gând a fost că a murit bătrâna sau bătrânul. Le-o fi căzut răutatea la inimă. Dar cei doi erau în curte. Atunci cine? Meri? Nu.
Intrat în casă totul se învârtea cu el. Într-un coșciug mititel stătea copilașul lui înfofolit până la bărbie, doar mânuțele scoase pe piept, într-un maldăr de flori și lumânări aprinse.
George s-a apropiat gâtuit de emoție și nu-i venea să creadă că ce se înfățișa era realitate. Se întreba dacă o fi tras vreun păhărel înainte de plecare sau nu.
Nici n-a stat la înmormântare. A luat trenul de seară și s-a întors la București. Meri a înmormântat copilul, a stat câteva zile fără să mănânce și fără să vorbească cu nimeni. S‑a întors la George. Acesta n-a mai pomenit nimic din cele întâmplate. Din când în când Meri se mai ascundea în câte un colț de cameră și plângea copilul dispărut, până într-o zi când ceva i-a mișcat în pântece. Bucuroasă și-a dat seama că va fi din nou mamă. Zilele au trecut și ea a născut tot un băiețel care semăna cu George. Dar după un an și jumătate copilul a făcut o răceală puternică și a murit. Meri și George erau disperați. Oare cine îi blestemase să nu aibe noroc de niciun copil?
Și Dumnezeu i-a ascultat. Le-a trimis o minune de băiat blond cu ochii albaștri, care semăna cu Meri. Acesta era Nelu de acum. După trei ani s-a născut Ema. Prima fată după cei trei băieți. Și iată ce făcea Meri, o omora cu șipca de la gard. George s-a înfuriat, s-a răscolit toată durerea celor doi copii morți și a început să dea în Meri până când aceasta a căzut la podea.
- Tăticule, nu da în mama, nu e vina ei! Eu o iubesc, n-o bate din cauza mea!
- Tu, copilă, să taci, nu pentru tine o bat eu acum. I‑a venit rândul la alte greșeli pe care le-a făcut ea mai demult, pentru tine am s-o bat altă dată. Vino la tata, să mergem la atelier; nu mai am curaj să te mai las cu ea acasă!
Și cei doi au stat la atelierul lui Tache până când Ema s-a vindecat. Întoarsă acasă, Ema a găsit-o pe mamă chinuită și plină de remușcări. Nelu citea o carte, Constantin era la școală, Viorica se juca în curte. Nelu și-a ridicat privirea implorându-i pe cei doi s-o ierte pe mama. În tot acest timp el a stat lângă ea și i-a văzut suferința.
- Tăticule, eu zic să ne mutăm! Am impresia că incomodăm familia fratelui tău. Prea o chinuiește pe Ema. Mâine, poimâine cine știe la care ne vine rândul. În afară de unchiul, toți ceilalți sunt răi!
- Bine, mă băiatule, de mâine o să mă interesez, poate găsim vreo cameră pe undeva – aici nu mai este de trăit!
- Astăzi a trecut un cioban pe aici, a întrebat ale cui sunt caprele! Vroia să le cumpere el, că la turmă capre nu avea. Poate acolo unde ne ducem nu ne primește cu capre.
- Bine zici, dacă mai vine spune-i că sunt de acord! Să văd cât îmi dă pe ele. Poate ne ajunge să plătim camera în avans pe câteva luni.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!