poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-17 | |
I
Era aproape sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial. Familii întregi rămăseseră fără mâncare și adăpost. Una din aceste familii era cea a Emei, care se ducea acum la bunicii din partea tatălui – locuind în valea Buzăului. Ema era îngrijorată și emoționată. Avea doar cinci ani. Fratele cel mare, Nelu, avea opt ani, iar cel mic avea doi ani. În compartimentul în care reușiseră să-și găsească loc era multă zarvă. Fiecare călător se grăbea să-și facă loc pentru coborâre - se apropia stația Buzău. Copila făcea parte dintr-o familie fericită. Cei doi părinți erau foarte tineri, sănătoși și frumoși. Din această cauză copiii erau unul mai frumos ca celălalt. Ea era brunetă cu ten închis, păr lung negru împletit în două codițe, cu fundițe albe, rochiță albă croșetată, pantofiori albi. Nelu, blond cu ochi albaștri luminoși și inteligenți, o frunte prea mare pentru vârsta lui, îmbrăcat în costum de catifea bleumarin, cu alb. Iar cel mic, Constantin, era cel mai frumos. Aveai impresia când te uitai la el că este un îngeraș coborât din cer, pentru a aduce numai bucurii și fericire celor care îl priveau. Avea o față rotundă, cu un năsuc mic și cârn, roșu în obraz, cu ochii albaștri spre verde, ca o mare liniștită, iar capul plin de bucle aurii. Tata era brunet cu pielea albă, cu ochii căprui și blânzi. Avea mereu pe figură un zâmbet șmecheresc și confuz. Își iubea foarte mult nevasta și cei trei copii. Mama, o olteancă frumoasă, cu părul negru ondulat și ten măsliniu – Ema la ten semăna cu ea iar la trăsături cu tata – avea ochii căprui cu o privire cam fixă și puțin ciudată. Dinții erau ca două șiraguri de perle de cea mai mare clasă. Când râdea din gura ei ieșeau lumini și scântei care te făceau să crezi că acești dinți, de o perfecțiune fără să intervină nimic artificial, nu pot fi naturali. Ema își contempla familia mută de admirație și era mulțumită că face parte din ea. Deodată trenul își încetinește mersul apropiindu-se de stație. Tatăl îmbrăcat militar, preocupat să ia toate bagajele, iar mama cu fratele cel mic în brațe, încearcă să-și facă loc spre coborâre. Îmbrânceli, strigăte de regăsire a celor dragi, toate o amețesc pe fetiță și este nevoită să se țină de fusta mamei pentru a nu se rătăci de familie. Întotdeauna zgomotele și hărmălaia au obosit-o pe Ema. Un soare călduț de mai a răsplătit-o la venirea în Buzău pentru toate neajunsurile îndurate la București, de unde plecase, și din trenul în care călătorise. Un țăran angajat de bunica aștepta cu o căruță trasă de doi cai albi tineri și frumoși. Ema nu mai văzuse nici cai și nici căruță. S-au așezat fiecare cum le-a convenit. Mersul cailor și al căruței păreau în sufletul și inima ei ca o melodie nemaiauzită. Această melodie n-o va părăsi pe Ema toată perioada cât va locui la bunici. Toată porțiunea de drum până la casa bunicilor a fost o încântare. Dealurile Buzăului erau aproape verzui, flori și pomi înfloriți marcau cu sentimente nobile sufletul ei de copil nevinovat. Nemaiputând suporta toate emoțiile drumului de una singură încearcă să împărtășească acest lucru cu fratele ei mai mare, dar acesta prin prezența lui întotdeauna o intimida. - Uite ce frumos este pomul acela înflorit – spune ea atingându-l pe Nelu cu piciorul. - Da! Ai dreptate, și eu am rămas mut de admirație întâlnind o natură atât de frumoasă. - La București nu era atât de frumos. - Nu! Avea dreptate tăticu’ când ne spunea cât de frumos este la el, în satul în care s-a născut. Cel mic îi privea zâmbind pe frații lui, fără să înțeleagă despre ce este vorba. Dar pentru că ei erau fericiți, era și el fericit. George și Meri - așa se numeau – erau mândri de faptul că meleagurile Buzăului i-au impresionat în mod plăcut pe cei trei copii. George era sigur că se poate întoarce la regiment fără grijă, așteptând să treacă războiul acesta blestemat și să ducă o viață liniștită, alături de soție și copiii pe care îi diviniza. Iată că au ajuns. Dar mare le fu mirarea copiilor când au văzut în poartă așteptându-i numai o bătrânică, curată și frumușică, îmbrăcată în port național, întinzând bucuroasă mâinile spre ei. După ce i-a sărutat pe toți, bunica l-a luat pe cel mic în brațe și au intrat într-o curte mare în care era o căsuță mică, un grajd și foarte mulți pomi, în care predominau nucii. Ema se uita curioasă peste tot, să nu scape nimic și mai ales să-l vadă pe bunicul, care nu apăruse la sosirea lor. - Bunico, dar bunicul de ce nu a venit să ne întâmpine? Bunica își îndreaptă privirea îngrijorată spre fiul ei, neștiind ce răspuns să-i dea Emei. Acesta se uită la soție și într-o fracțiune de secundă își aminti că din cauza grijilor și a războiului a uitat să le spună copiilor că bunicul a murit cu mulți ani în urmă. Bunica trăia singură și din când în când, din cei șapte copii, câte unul, când avea nevoie de câte ceva, îi călca pragul făcând-o să-i treacă dorul de ei. - Bunicul nu poate să vină pentru că a murit mai demult. - Dar de ce a murit, tăticule? neînțelegând prea bine ce înseamnă a muri un om. Numai Nelu învățase la școală ce înseamnă moartea. Acum când auzise că bunicul a murit, tristețea de pe chipul lui i-a accentuat și înăsprit trăsăturile de copil care știa prea multe pentru vârsta lui. - A murit pentru că nu a mai avut zile să trăiască! i‑a răspuns omul plin de tristețe la amintirea tragediei petrecute în timpul copilăriei. Bunicul se căsătorise din dragoste cu bunica. Era singurul fiu al unei familii înstărite din satul în care se născuse. La vârsta de douăzeci de ani s-a îndrăgostit de cea mai frumoasă fată din sat, dar aceasta nu avea decât treisprezece ani. Ambele familii au fost împotriva acestei căsătorii. Dar el nu s-a lăsat convins și a luat-o în căsătorie, așteptând să crească fără să se atingă în vreun fel de ea. La vârsta de șaisprezece ani, bunica a considerat că acest om minunat a așteptat-o destul și s-a decis să termine cu copilăria și păpușile și să-și facă datoria de nevastă și mamă. Așa au apărut șase băieți și o fată. Dar familia era numeroasă și bunicul trebuia să muncească mult prea mult față de alți semeni ai săi. Întorcându-se de la câmp, o ploaie de toamnă rece și tăioasă l-a prins pe drumul spre casă. Grăbit, bătea caii cu codirișca să ajungă mai repede acasă. Un trăsnet l-a lovit făcându-l să plece dintre cei vii. Caii, de frică, au luat-o la vale, prăvălindu-se cu căruță cu tot. Nu a mai rămas nimic din ei. Bunica a rămas o văduvă tânără cu șapte copii, singură și fără ajutor. Cum creșteau mai măricei îi trimetea la București să învețe carte și meserie. I-a fost greu dar a făcut oameni din ei. Într-o zi când copiii lui George și Meri vor înțelege mai bine anumite lucruri din viață, ei le vor povesti toate acestea. Dar acum sunt prea mici. Ema, văzând că tata nu are chef să discute despre acest lucru, l-a lăsat în pace și a dat fuga să intre în casa care se arăta atât de primitoare. - Veniți repede cu toții, vai ce frumos este în casă la bunica! Au ajuns în casă. Totul era aranjat pentru sosirea lor. Paturile schimbate cu așternuturi proaspete de borangic țesute în stil moldovenesc, ștergare cu multe culori atârnate pe pereți, alături de tablouri în care apăreau bunicul cu bunica alături de cei șapte copii. Pe jos erau covoare țărănești în culori vii care îți luau respirația cu măiestria cu care erau executate. Toate acestea erau lucrate de bunica. Ema abia aștepta să crească mai mare s-o învețe și pe ea bunica să facă tot ce a văzut până acum. Ea simțea în ființa ei că poate să facă asta cât de curând. - Hai, spălați-vă pe mâini, lăsați bagajele, le așezăm mai târziu la locul lor, și veniți la masă, că oți fi morți de foame, îi îndemna bunica. - Mamă-soacră, venim imediat și o să mâncăm tot ce ne-ai pregătit, că suntem flămânzi. Și iată-i pe toți așezați la masă. Bunica zâmbitoare și fericită în capul mesei, Ema lângă Nelu, mama cu Constantin în brațe și tata în celălalt capăt al mesei. - Poftă bună dragii mei! îi îmbie bunica să mănânce. - Mulțumim, bunico! răspunseră toți aproape într‑un glas. Bucatele au fost bune și multe. Au băut și vin de Buzău și nici nu și-au dat seama când s-a făcut noapte. Au ieșit cu toții pe prispa casei. Găinile, rațele, gâștele, curcile, oile, caprele, porcii dormeau, numai Grivei și două pisici se mai bucurau de venirea lor. Cerul era plin de stele și mirosul pomilor înfloriți rătăcea prin curtea bunicii, un parfum care te invita la somn. - Doamne câtă frumusețe este aici la bunica – spune Ema. - Eu nu vreau să mă mai întorc la București, suspină mama. O să ne mai facem acolo în fundul curții o casă mai mare și vom sta aici mereu lângă bunica. - Mami, mi-ar plăcea mult să te ții de cuvânt, interveni Nelu. Numai George nu spunea nimic. Gândurile îi zburau la zilele grele ce vor veni, războiul nu se terminase, el trebuia să se întoarcă la regiment și să lase bietele femei cu trei copii și atâtea orătănii în curte, de care trebuia să aibă grijă un bărbat. Se gândea la Nelu, dar nu avea decât opt ani săracul și trebuia să se ducă și la școală. Oare va reuși el să le fie de ajutor celor două femei? Avea inima grea și niciun gând salvator nu-i trecea prin cap. Dar timpul va aranja lucrurile. Așa i se întâmpla mereu. Au intrat în casă la culcare. Toți, de oboseala drumului, au adormit imediat, numai Ema stătea întinsă în pat și visa cu ochii deschiși la lucrurile neobișnuite întâmplate în ultima perioadă. Mutarea tatălui de la regimentul din București la Buzău, bombardamentul din București, oameni flămânzi și fără adăpost, turnuri lovite de bombe, soldați amărâți și nespălați. Mame care își plângeau soții și copiii morți, copii cărora le-au murit părinții și rătăceau desculți și zdrențăroși, morți de foame, fără să înțeleagă de ce li se întâmplau lor toate acestea. Ema era miloasă și plângea soarta acestor copii nevinovați. Se întreba și ea de ce, dar nu înțelegea mare lucru. Era mică, dar simțea că lumea ar trebui să fie mai bună, oamenii să nu se omoare între ei, să se înțeleagă și să ajungă toți bătrâni ca bunica... Așa a prins-o somnul. Când s-a trezit, tatăl deja plecase la regiment, Nelu își pregătea cărțile și caietele pentru școală, iar mama o ajuta pe bunica să pregătească ceva de mâncare. După ce au mâncat au ieșit în curte. Un soare călduț de primăvară îi încălzea pe toți cu brațele lui mângâietoare, îndemnându-i să iasă din amorțeala în care se găseau. Curtea era plină de toate animalele care înfulecau de zor din mâncarea pe care le-o dădea bunica. Numai două capre, una roșie cu pete albe și alte albă ca zăpada așteptau cuminți să le vină și lor rândul. Ema și Nelu alergau fericiți de la capre la oi, de la cloșcă la pui, câinele se ținea gelos după ei, iar Constantin era mai mult pe jos decât pe sus de împiedicat ce era. Toată ziua s-au jucat și s-au desfătat cu cele văzute. Zilele curgeau aproape toate la fel. Mama cu bunica țeseau pânză de borangic pentru a le face cămășuțe și ștergare copiilor, copiii nu se mai săturau de joacă, iar tata venea din când în când pe acasă pentru a le îmbărbăta pe cele două femei. Dar într-o zi mare i-a fost mirarea Emei când a observat că mamei îi crește din nou burtica. Știa ea că atunci mămicile poartă un copilaș care trebuie să apară cât de curând. Și așa a fost. Într-o noapte din luna aprilie mama a început să țipe. Bunica era dusă în sat după o moașă, și după ce s-au închis toate trei în ultima cameră, în loc să se audă mama plângând, s-a auzit un plânset de copil și lucrurile s-au liniștit. Ema se întreba: oare ce s-a întâmplat? Dar lucrurile s-au lămurit când bunica a adus un bebeluș înfășat de i se vedea numai o fețișoară roșie de parcă era opărit, spunându-le că mai au o surioară. Cei trei copii s‑au bucurat, dar nu aveau să știe decât mult mai târziu, că această fetiță va fi blestemul familiei lor, și toate necazurile pe care le-au avut, în parte i se vor fi datorat ei. Și cum se născuse odată cu viorelele, părinții s-au decis sa-i pună numele Viorica. Între timp, rușii reușeau să-i pună pe fugă pe nemți. Convoaie de mașini, motociclete și căruțe nemțești erau fugărite prin sat ducându-se spre o destinație numai de ei cunoscută. Ema stătea pe prispă și se încălzea la soare cu o pisicuță care îi torcea în brațe. Nelu îl fugărea pe Grivei. Constantin stătea rezemat de poartă și privea cum se retrag nemții, fără să înțeleagă nimic. Îl distrau doar mișcarea și zgomotul. Deodată un camion nemțesc se oprește și din el coboară un ofițer neamț care se îndreaptă spre băiețel. Copilul înlemnește rezemat de poartă, fără să știe de ce. Omul îi vorbește cu blândețe într-o limbă necunoscută, îl ia în brațe și-l duce la camion. Constantin începe să țipe. Neamțul încearcă să-l liniștească în limba lui dar nu reușește. Acesta arată capul copilului la alt neamț care rămăsese în mașină. Cei doi vorbesc între ei uitându-se la copil. Cel din mașină aduce o cutie și din ea scoate două borcane de alifie pe care i le întinde celui care ținea copilul în brațe. Mama, bunica și Nelu, speriați, s-au dus să vadă de ce plânge copilul. Constantin se mai liniștise. Iar cei trei au înțeles că doctorul neamț vroia să vindece băiatul care se jucase în praf și făcuse o pecingine care îi devorase tot părul buclat din partea stângă a capului. Jumătate de cap era plin de bucle aurii, iar cealaltă jumătate era cuprinsă de o plagă urâtă plină de coji și de bube. Bunica și mama îl trataseră cu leacuri băbești, care îi agravaseră copilului boala. Dar acum neamțul le dădea o speranță. El le-a explicat prin vorbe și prin semne tratamentul cu cele două alifii, asigurându-le că băiatul se va face bine. Că le ajută deoarece asemănarea copilului cu nația lor l-a făcut pe neamț să coboare din mașină și să vadă ce are. Ei au plecat și mare le-a fost mirarea celor două femei văzând că pe zi ce trecea rana se micșora și, mai târziu, i-a crescut și părul la loc așa cum era mai înainte. Acest gest generos al celor doi nemți a rămas de neuitat pentru familia Emei, care povestea la toată lumea cele întâmplate. Veni o altă dimineață călduță și plină de promisiuni. Mama pregătea în bucătăria de vară micul dejun. Bunica mulgea cele două capre care stăteau cuminți, așteptându-și rândul la această operație care se făcea în fiecare zi. Mieluții, iezii, zburdau prin curtea mare jucându-se ca niște copii nevinovați, iar Ema și cei trei frați priveau cu încântare acest tablou natural, plin de farmec. În gardul dinspre uliță era o spărtură, pe care tata neglijase să o repare. Ieșeau și intrau câinii și pisicuțele familiei. Dar în această dimineață, un băiețel blond cu ochi albaștri, îmbrăcat elegant și curat – părea un copil de bogătași – stătea ascuns și privea cu nesaț joaca copiilor de la București, care se alergau prin curte gâfâind de efort. Prima care l-a observat pe intrus a fost Ema. Băiatul era chiar de vârsta ei. Cum era miloasă din fire l-a chemat în curte să se joace împreună. Acesta nu a așteptat a doua invitație și chiar cu riscul de a-și rupe hăinuțele cele frumoase s-a chinuit și a reușit să intre prin crăpătura gardului. Băiețelul părea timid și foarte educat. - Cum te cheamă pe tine? l-a întrebat Ema. - Ninel, a răspuns stânjenit. - Vino și joacă-te cu noi. Tu de unde vii? - Eu stau puțin mai încolo, în casa aceea mare de peste drum. Părinții mei sunt cei mai bogați oameni din sat. - A! Asta era! A explicat Ema. Înseamnă că tu, săracul de tine, nu prea ai cu cine să te joci. - Da! Ai mei nu mă lasă să mă joc cu copiii de oameni săraci. Îmi spun că sunt murdari și mă murdăresc și pe mine. - Înseamnă că nu te poți juca nici cu noi. Și noi suntem copii săraci, a intervenit Nelu, mai bine cară-te de aici, să nu avem probleme cu părinții tăi. - Nu plec, a replicat Ninel. Voi sunteți veniți de la București și sunteți curați și cuminți, mi-a spus bunica. Pot să mă joc cu voi. Ea m-a trimis să vă invit la noi acasă, să vă cunoască și mama. - Ce zici, Nelu, îi facem piciului această plăcere? - De ce nu? Hai să vedem și noi cum este în casa unui om bogat! Și cei doi frați s-au grăbit să-i ducă pe cei mici la mama lor, iar ei și-au luat tălpășița, și împreună cu Ninel s-au dus la casa boierească. De la primii pași făcuți în curte au rămas cu gurițele căscate, plini de admirație la tot ce li se înfățișa în fața ochilor. Curtea era mare, plină de flori și pomi care mai de care mai măreți. În fundul curții trona o casă aproape ca un castel, cu scări de marmură albă. Toată casa era văruită în alb, iar țigla era roșie. Un miros îmbătător de bucate bune și alese le gâdila năsucurile, neobișnuite cu astfel de delicatese. Mama lui Ninel, o femeiușcă cam de un metru și jumătate, destul de durdulie pentru tinerețea ei, îi aștepta cu zâmbetul pe buze. - Sărut-mâna, au zis Ema și Nelu. - Să creșteți mari, vai ce manierați și bine crescuți sunteți. - N-ai zis tu, mamă, că sunt bucureșteni? - Da. Dar nu toți bucureștenii sunt manierați. Haideți, copii, intrați în casă. În casă era și mai și. Copiii nici nu îndrăzneau să calce pe covoarele care înfrumusețau prima cameră în care intraseră, perdele și draperii grele atârnau la geamuri, mobilă masivă de nuc și tablouri cu rame aurii și groase veneau să dea aerul de oameni cu stare, de care li se dusese vestea peste tot. Mai târziu, când copiii s-au făcut mari, au aflat că mai avea această familie o rudă bogată și împreună se ocupau cu vânzarea de țuici și vin de Buzău, care le aducea mari câștiguri. Întâmplarea făcea ca cele două familii să mai dea din când în când și la săraci câte ceva de mâncat și de băut. Bunica lui Ninel îi aștepta pe copii în bucătărie și îi îndemna la înfulecarea bucatelor pregătite. În timp ce înghițeau de zor, Ema și Nelu se gândeau ce mănâncă Ninel și ce mâncau ei zilnic. Dar nu aveau de ce să se plângă. Fiecare cu soarta lui. După micul dejun luat pe săturate au plecat în spatele unei clădiri din curte, unde se făcea țuica, și au spart sâmburi de prune cu gust de țuici, cărora le mâncau miezul. Era foarte gustos. Aici erau mai mulți copii din sat care se certau între ei care au strâns mai mulți sâmburi. Și aproape în fiecare zi se întâmplau aceste lucruri. Dar între timp Ema și Nelu și-au dat seama că Ninel nu era chiar așa timid cum li se păruse la început, ci chiar avea atitudini de dictator. El vroia să fie căpetenia la tot ce se făcea. Ema se atașase de Ninel. Cum se scula în fiecare dimineață se grăbea să termine repede tot ce avea de făcut și să se ducă să se joace cu Ninel. Nelu își găsise în sat copii de vârsta lui cu care ducea vitele în crâng la păscut și se întorcea seara târziu. Într-o zi, în timp ce se jucau, Ninel îi spune Emei: - Ema, știi, eu te iubesc mult, mult de tot! - Și eu te iubesc, Ninel. Îmi place mult să mă joc cu tine. - Nu vreau să mai pleci la București. - După terminarea războiului tăticul a spus că ne întoarcem. - Bine! Atunci am să vin și eu la București. Am să cresc mare și am să te iau de nevastă. Ema a început să râdă și să se uite mai atentă la această creatură care la vârsta de șase ani îi vorbea de dragoste. Cu niciun copil cu care se jucase nu avusese asemenea discuții. - Nu râde de mine! Tata o să-mi dea bani mulți, o să fiu bogat și o să-ți cumpăr o caleașcă cu doi cai albi, tu ai să fi ca o prințesă îmbrăcată într-o rochie lungă, albă, cu pălărie și mănuși albe până la cot. Iar eu o să fiu fericit că voi fi vizitiul tău. Emei nu-i venea să creadă. Ceea ce-i spunea Ninel era de domeniul basmelor. Și totuși, dacă se transforma în realitate? Ema nu știa ce să răspundă. Era prima declarație de dragoste care i se făcea și nu o va uita toată viața. Mai târziu, când va ajunge bătrână și-și va depăna amintirile, își va da seama că restul declarațiilor care i s-au făcut n-au avut niciun ecou în sufletul ei ca aceasta. Și i s‑au făcut destul de multe. Seara a venit tata de la București. Dar copiii n-au înțeles de ce bunica și mama l-au ascuns în pod, de unde ieșea doar ca să-și facă nevoile. Ema a adormit plină de îngrijorare. Visa că intraseră mașini, motociclete și căruțe în curtea bunicii. Era hărmălaie mare. Glasuri răgușite de bărbați, înjurături, strigăte, nechezat de cai. Totul părea un vis urât... Dar bubuituri puternice în ușa de la intrare i-au trezit pe toți din casă. Cea mică a început să plângă speriată, mama, bunica, Nelu, Titi, s-au trezit înfricoșați, iar tata a uitat că nu are voie să coboare din pod și s-a dus repede să vadă dacă a venit sfârșitul lumii. A încremenit de ce a putut să vadă. Un militar mustăcios, gras și beat, îmbrăcat în uniformă rusească, a dat buzna în cameră strigând cât îl ținea gura că vrea „hazaică” pentru comandantul lui. Imediat George și-a dat seama că în curte intrase un regiment de ostași ruși cu tot ce aveau ei în dotare. - Vreau hazaică! - Niet hazaică, a răspuns George. - Vreau hazaica ta! George și-a dat seama că Meri este în pericol. L-a rugat pe rus să aștepte puțin, s-a dus la cele două femei din casă și le-a spus despre ce este vorba. Copiii tremurau înfricoșați. Nu înțelegeau nimic. Ema nu credea că visul s-a transformat în realitate. Tata s-a repezit la cea mică, a înșfăcat-o și i-a pus-o lui Meri la sân. Bunica a început să-și dea cu cenușă din vatră pe față, crezând că rusul va fi scârbit și le va lăsa baltă. George s-a întors la rus, care ardea de nerăbdare și i-a explicat cum s-a priceput că „hazoaica” lui abia născuse de două zile și nu este bună pentru ce vrea el. În spatele rusului au apărut mai multe capete care le priveau pe femei cu multă îndrăzneală, dar și bosumflați că nu-și atinseseră ținta. Văzînd o femeie alăptând și pe cealaltă bătrână, spoită cu cenușă din cap până în picioare, i-a bufnit râsul și, îmbrâncindu-se, au dat să iasă din casă. S-au răspândit toți prin curțile oamenilor să caute „hazoaică”. Cele care nu au apucat să se ascundă toată noaptea au țipat de târnoseala ostașilor ruși, setoși și flămânzi de femei. Când s-a făcut dimineață, toată curtea era plină de ruși beți, care dormeau fiecare, visînd încă o dată satisfacțiile pe care le simțiseră cu hazaicile române. Copiii și cele două femei se uitau îngroziți la priveliștea ce li se înfățișa în curtea lor. Le era frică să iasă afară din casă și să înceapă roboteala zilnică. Dar iată că se dă deșteptarea. Toți ostașii ruși s-au trezit și au început să vorbească în limba lor, arătând spre fereastra casei unde se auzea plânset de copil. Atunci câțiva dintre ei s-au dus la un camion și au dat jos câțiva saci care erau plini cu zahăr cubic, pesmeți de război și conserve de toate felurile. Le-au luat în spinare și s-au îndreptat spre căsuța înfricoșată de prezența lor. Cel care conducea grupul părea că este șeful lor. El a cerut într-o limbă încâlcită să vină stăpânul casei. George a coborât din pod plin și murdar de toate cele, crezând că acum i-a venit sfârșitul. Când a ajuns în fața șefului rus acesta i-a spus: - Tu cizmar ca și mine, tu sărac, avut copii mulți, noi dăm la tine toate. George căsca ochii plini de groază și nu-i venea să creadă că a scăpat atât de ușor. - Spasiva, a îngăimat George. Învățase și el în armată câteva cuvinte rusești și nemțești ca să-i fie de ajutor când va fi nevoie. - Harașov, tu știi vorbit rusește, spune rusul. - Niet. Puțin, foarte puțin, două-trei cuvinte. În acest timp Meri și bunica, văzând că lucrurile s‑au liniștit, au luat copiii de mână și au ieșit pe prispă în spatele lui George, curioase, să vadă ce se întâmplă. Rusul a înțeles imediat că dintre cele două femei una era soția iar cealaltă mama lui și îl bate pe umăr prietenește spunându-i: “Hoț la tine, ai hazaică frumoasă și tânără, aseară m-ai păcălit!”. George nu știa ce atitudine să ia, îi era frică de rus și nu ridica capul din prispă. - Stai liniștit, nu-ți fie frică, nu-ți facem nimic, am găsit în sat multe hazaice tinere și frumoase. Pentru că ți-am stricat curtea vrem să te răsplătim: îți dăm acești saci cu de‑ale gurii și șareta din fundul curții cu cei doi cai ți-o lăsăm ție. Tot ce găsești în ea este pradă de război. Să folosești cu familia ta. Lui George nu-i venea să-și creadă urechilor; i se părea că rusul își bate joc de el și îi pune la încercare lăcomia. Vrând să-i explice rusului că preferă să rămână sărac dar curat, acesta i-a întors spatele și a plecat cu tot grupul de ruși râzând în hohote. Și-au strâns calabalâcul și au plecat într-un zgomot asurzitor. În urma lor în curte au lăsat un dezastru de nedescris. Resturi de lucruri murdare, oase de păsări, vițel, oaie și porc. Dar tot ce au sacrificat a fost din curtea altor consăteni. De bruma de orătănii pe care le avea bunica nu se atinseseră rușii. Și iată-i ajunși pe cei ai casei și la șaretă. Aceasta era înțesată cu perne, plăpumi, covoare, saltele, pături și alte acareturi. Când a văzut Meri atâta bogăție i-a sărit de gât lui George și i-a spus că Dumnezeu a avut grijă de ei. - Mă femeie! Eu nu păstrez ce mi-au lăsat rușii. Dacă le-au furat și acel păgubit vine să bage cuțitul în mine că i-am oprit ceea ce îi aparținea? - Nu fi prost, Georgică maică, spuse bunica. Nu fi așa de fricos. Uite cum facem: oprim toate lucrurile că peste ani o să ai fete de măritat iar șareta o scoatem în drum și dăm bice cailor să se ducă de unde au venit. Am auzit că ei sunt atașați de stăpân și cunosc drumul spre casă după miros. George a stat ce-a stat pe gânduri și i-a dat bunicii dreptate. Caii au luat-o la fugă și numai Dumnezeu știe dacă și-au mai găsit stăpânul. Când au văzut copiii atâtea bunătăți și-au umplut brațele și au plecat la scăldat să dea și la alți copii din ce aveau. La scăldat toți se dezbrăcau în pielea goală și intrau în gârlă. Numai Ema și Nelu intrau îmbrăcați în chiloței. De! Ei erau de la București, și acolo copiii nu se scăldau în pielea goală. Ieșeau dârdâind din apă și se așezau pe prundul gârlii înfulecând din bunătățile lăsate de ruși. Dar când erau mai fericiți, cerul s-a acoperit de niște păsări mari și strălucitoare care produceau un zgomot asurzitor. Copiii și-au îndreptat ochii lor nevinovați să admire cerul luminos. Mare le-a fost mirarea când din aceste păsări se auzeau pocnete urmate de șuierături scânteietoare din care ieșea fum, iar mulți dintre ei erau loviți și cădeau morți la pământ. Unul mai mare și mai isteț a țipat la copii să intre în gârlă și, dacă pot, să stea cu capul la fund, iar ceilalți să stea cu fața în jos culcați și nemișcați. Și așa au făcut. Dar cei care trăgeau cu mitraliera din avioanele lucioase n-au ținut cont că erau niște copii nevinovați. Ei nu aveau nimic cu acest război blestemat. Cei care au stat cu capul băgat prea mult în apă s-au înecat, alții au fost secerați de gloanțe. Dintre ei au scăpat foarte puțini, printre care Ema și Nelu, care se țineau de mână îmbrăcați numai în chiloțeii uzi, fugind disperați spre casă. Înainte de a urca malul să ajungă acasă, cei doi copii trebuia să ocolească o porțiune de drum unde se afla un așa-zis tunel natural săpat de ploi, vânturi și zăpezi. Dar când au ajuns aici tunelul era plin de sătenii din apropiere, care plângeau și se văicăreau, neștiind ce s-a întâmplat cu copiii lor pe prundul gârlii. Copiii ajunși aici nici nu îndrăzneau să răspăundă la întrebările lor și s-au tupilat în spatele lui George și Meri, care tremurau ca varga ținînd-o pe Viorica cea mică și Constantin în brațe. Ei erau înspăimântați deoarece, de frica bombardamentului reușiseră să fugă în tunel și pe copilă o uitaseră în pat dormind. Bunica urlase cât o ținea gura și îi îndemnase pe cei doi să se tupilească prin porumbul din grădină, să intre târâș pe burtă în casă și să aducă fetița. Dintre cei doi cea mai curajoasă era Meri. Ea și‑a luat inima în dinți și a plecat plină de speranță să-și recupereze copilul. Căsuța lor era încă întreagă; printre gloanțe și schije fluierîndu-i a moarte pe la urechi, mama a reușit să intre în prima cameră unde se trezise Viorica deja urla ca din gură de șarpe auzind bubuiturile de afară și realizînd că nu este nimeni acasă. Meri și-a luat fetița în brațe. A strâns-o tare la piept și se ruga lui Dumnezeu să nu li se întâmple nimic până ajung în tunel. Fetița și-a băgat năsucul la pieptul mamei și s-a liniștit. Dar Meri trebuia să meargă târâș pe burtă cu copilul în brațe să nu le lovească gloanțele care șuierau de la deal la vale și de la vale la deal. Se trăgea în tot ce mișca în fața lor. În fine au ajuns în grădină unde porumbul era des și înalt cât un stat de om. Acum era mai ușor să se descurce, mai erau câteva sute de metri să coboare până în tunel, panta era lină și nu era greu de coborât. Cine a vizitat valea Buzăului cunoaște aceste lucruri. La coborâre Meri a scăpat-o de câteva ori din brațe pe Viorica. Aceasta plângea de se auzea până la tunel. Tata, auzind plânsetul copilului, a prins curaj și, ros de rușine și remușcări că le-a lăsat singure, a ieșit din tunel și a fugit repede spre ele. Hărmălaia din tunel era agitată și întreținută de un handicapat al satului pe nume Nuță, care nu realiza ce se întâmplă. Savura în prostia lui toată această tragedie stând la gura tunelului să vadă ce se întâmplă înăuntru și să audă ce este afară. Dar această distracție i-a fost fatală. Când se distra mai copios cade secerat de o schije sau de un glonț. Cert este că a murit. Nimeni nu l-a plâns pentru că era un om rău și-și bătea părinții bătrâni și fără apărare. Numai Voica și dada Elena, două femei în vârstă, care erau mamă și fiică, renumite pentru bunătatea lor, i-au ajutat pe părinți să-l ducă acasă. Deodată totul s-a liniștit. Oamenii s-au grăbit să fugă să vadă ce le-a mai rămas întreg pe acasă. Cei care aveau copiii la scăldat au fugit cât îi țineau picioarele spre gârlă. La întoarcere unii își smulgeau părul din cap plângînd și întrebîndu-l pe Dumnezeu, de ce toate acestea? Þineau morții în brațe, iar alți părinți nu-i mai găsiseră pentru că îi luase apa Buzăului și cine știe unde erau acum. Spre seară, când ziua se îngâna cu noaptea, o căruță cu doi boi trecea prin mijlocul drumului ca și când mergea spre cimitir. Era atâta jale în aspectul mortuar al carului că atrăgea privirea și dorința de a te apropia. Þăranii rezemați de poartă se uitau cu lacrimi în ochi la fata frumoasă care stătea culcată și nemișcată în car, iar lângă ea un bărbat albit înainte de vreme o plângea, ținîndu-și mâna pe mâinile ei care erau împreunate pe piept. - Ce zici, Ioane, asta nu este fata aia din vale care trebuia să se mărite duminica viitoare? - Ba da, Safta. Se dusese cu tată-su în oraș să-și cumpere cele trebuincioase pentru nuntă. - Și iacătă, săraca, n-a mai apucat. Ce fată frumoasă era! Toți flăcăii erau morți după ea! Dar ea, de fată cuminte s‑a îndrăgostit de Vasilică a lu’ cumătrul Stan. Vorbise cu comandantul să-i dea permisie că fusese și el rănit în spital și de bucurie că a scăpat cu viață vroia să se însoare. - Vai de măiculița lui, când o afla că mireasa lui s-o dus, o să-și pună capăt zilelor săracu’. Tot satul a urmărit cu privirea această tragedie omenească întrebându-se de ce și cine a inventat războaiele. De ce oamenii se masacrează între ei, pentru ce și pentru cine? Unii luptaseră în primul război mondial, din care veniseră acasă schilozi și prăpădiți de nu-i mai recunoscuse familia. Unele neveste mai nărăvașe își găsiseră alți bărbați, cu care făcuseră altă serie de copii. Cele mai cuminți și-au așteptat bărbații și au avut grijă de copii și de bătrâni. Acum se repeta acest lucru. De multe ori țăranii nici nu știau cine cu cine s-a luptat. Dar dintre ei dispăreau pe capete. Acum își puneau aceleași întrebări: - Cine trăgea din vale? - Dar din deal? - Ce avioane și ce smintit a dat ordin să mitralieze copiii pe prundul gârlii? Aceleași întrebări și le punea și familia Emei. Dar cine era? Nemții în retragere l-au tratat pe Constantin. Nu le‑a fost indiferent să lase un copil care suferea. Rușii le-au dat la copii toate bunătățile. Atunci cine? - Ehei, taică, numai “isteria” războiului face din om neom și se mai “găsește” printre ei și nebuni din născare, care sunt făcuți să facă numai și numai rele, zicea badea Ghiban, vecin cu familia Emei. Poate că așa era, poate că moșneagul avea dreptate. Când trăgea la măsea câte o țuiculiță sau un vinișor făcute chiar de el, povestea celor din preajmă prin câte a trecut el prin viață și cât a suferit. Înmormântările s-au ținut una după alta. Tot satul era în doliu. Popa și învățătorul școlii nu mai pridideau. Cei implicați direct în această tragedie au rămas cu durerea în suflet dar și-au reluat treburile de fiecare zi. Se apropia culesul viilor și al livezilor de pruni. Aceste lucruri îi plăceau Emei și lui Nelu cel mai mult. Își ajutau părinții parcă ar fi fost niște oameni maturi. Strugurii se copseseră anul acesta mai repede ca de obicei. Fusese secetă mare. Nu prea plouase pe aceste meleaguri. Lumea vorbea că vinul va ieși dulce și bun. Soarele călduț de toamnă mângâia cu razele lui aurii și prietenești toată familia Emei, care urca prin crâng să ajungă în vârful dealului. Aici le lăsase bunicul câteva hectare de viță de vie. Era compusă din toate soiurile de viță: cvarnă, țâța vacii, ananas etc. Toate acestea George le punea în același butoi și ieșea cel mai bun vin din tot satul. La a doua mână făcea țuică de bună calitate. Și până le termina pe amândouă George nu mai era treaz. Când îi era sete bea vinul cu ulcica iar pentru poftă de mâncare, bea țuică. Recolta de struguri și prune le-a încălzit sufletul celor necăjiți, le-a mai schimbat starea sufletească, i-a făcut să mai uite pentru un timp rănile făcute de război. Și parcă totul se liniștise. De război și de bombe nu se mai auzea nimic în sat. Dar din când în când își plângeau la un pahar de vin morții dispăruți și neputința de a-i mai aduce printre ei. Mamele făceau mâncare pe vatra sobei pentru cei rămași și le curgeau lacrimile în vale după cei dispăruți. Se ștergeau cu dosul palmei la ochi și se rugau în gând lui Dumnezeu să le fie și la ai lor bine, că au murit nevinovați. Nelu terminase clasa a treia. Era cel mai bun elev din clasă, dacă nu chiar din școală. Învățătoarea lui, doamna Maria, era cumnata mamei lui Ninel, care și ea era învățătoare, și amândouă îl iubeau ca pe copilul lor. Întotdeauna le uimea cu răspunsurile lui. Erau răspunsuri de om matur, nu de copil de clasa a treia. Domnul Vasilescu, directorul școlii, s-a gândit că ar fi bine ca la sfârșit de an să facă o piesă în care să se arate un episod de luptă din primul război mondial. Zis și făcut. Au pregătit totul iar Nelu era eroul principal al piesei. Tot satul, copii, tineri, bătrâni, așteptau în sala școlii să vadă piesa pe care o regizase domnul director. Pe scenă apare un țăran cu căciulă de miel în cap, îmbrăcat în port național, fugărit de niște dușmani nevăzuți. Acesta face un monolog în care arată cât își iubește el țara și cum le-a venit de hac dușmanilor neamului și acum câțiva îl fugăresc și trebuie să se ascundă. Toate acestea se petreceau într-o pădurice, pe scenă, unde trona un pom mai mare. Þăranul îl vede, se urcă în el, se ascunde printre frunze, dar când credea că a scăpat se aude o împușcătură și cade la rădăcina pomului secerat de gloanțe. Din pădure apar fete îmbrăcate național și flăcăi la fel, cu un tricolor cu care îl acoperă pe țăran. Þăranii din sală rămân muți de admirație. Dar în această liniște se aude un țipăt de fetiță, care fuge de lângă părinții ei, se urcă pe scenă și începe să strige că i-au omorât frățiorul ei drag și iubit. Aceasta era Ema, crezând că totul era adevărat. Fetele îl plângeau pe eroul neamului și căutau să scape într-un fel de Ema, care le strica momentul cel mai frumos al piesei. Atunci Nelu, dându-și seama că din tragedie va ieși comedie, scoate capul puțin de sub steag, și cum Ema era aplecată deasupra lui, îi șoptește printre dinți: - Pleacă mucoaso de aici, te omor în bătaie când ajungem acasă! Ema, speriată că mortul a înviat, trage un țipăt și fuge în brațele mamei într-un hohot de plâns: - Mamă, a înviat Nelu, mi-e frică de el! - Stai liniștită, nu s-a întâmplat nimic rău. O să-ți povestesc când ajungem acasă ce s-a întâmplat, n-o să-l las să te bată! În timpul acesta, toți din sală își reveniseră și aplaudau de-și rupeau mâinile, râzând în hohote de cele ce văzuseră. Mai râdeau și ei, săracii, destul plânseseră și suferiseră o vară întreagă. După întâmplarea cu piesa, se apropie cu repeziciune noul an școlar. Nelu se pregătea pentru clasa a patra. Rămăseseră în casă toate tăblițele și condeiele lui Nelu. Pe ascuns făcea și Ema ce-i trecea prin cap cu aceste obiecte, îl imita pe fratele ei și scria pagini întregi după Abecedar, nu‑i plăcea, le ștergea cu o cârpă și le făcea din nou. Așa i-a venit ideea să se ducă și ea la școală. Întâi i-a spus mamei, apoi lui George. Acesta i-a explicat că nu are șapte ani și nu poate să se ducă la școală. A plâns a neputință și l-a căutat pe prietenul ei Ninel, căruia i-a mărturisit că vrea neapărat să se ducă. - Suntem prea mici, băncile de la școală sunt făcute pentru copii mai mari ca noi. Mama îmi spune mereu că eu sunt chiar mai mic decât ar trebui. - Atunci să ne facă cineva o băncuță numai pentru noi doi. - Să vorbim cu mama! O luă de mână pe Ema și-au fugit să stea de vorbă cu mama lui Ninel. Femeii îi plăcea foarte mult cum se juca Ninel cu Ema. Acum se bucura văzându-i ținându-se de mână, îndreptându-se spre ea. - Mămelu, (așa îi zicea el mamei) uite ce vrea Ema, anul acesta să meargă la școală! - Dar nu se poate, e prea mică! Ema, dându-și seama că a pierdut și ultima speranță, a început să plângă cu sughițuri, Ninel și mama lui nu știau cum s-o mai împace. Atunci femeii i-a trecut un gând năstrușnic prin cap: tot lua în primire noua clasă de a întâia, ce ar fi s-o aducă și pe Ema să vadă că școala la vârsta ei nu este chiar așa de ușoară. Să renunțe ea singură, să nu mai plângă fără rost. - Uite ce este, Ema, pentru că ții neapărat să vii la școală am să vorbesc cu domnul Vasilescu și am să te iau în clasa mea! - Dar vreau și eu să merg împreună cu ea! - Bine…am să vă iau pe amândoi! Dacă nu sunteți cuminți și nu veți învăța bine vă las repetenți și mă supăr pe voi! Doamna învățătoare Florica a vorbit cu domnul director Vasilescu și au ajuns la concluzia că dacă copiii vor să învețe carte – să învețe. Dar nu pot învăța în clasa mamei lui Ninel, că îi vor strica orele. Așa, ca să fie treaba serioasă, să-i dea la doamna învățătoare Vasilescu, care era soția domnului director. Și iată-i în prima zi de școală. Îmbrăcați frumos și curați, erau ca două păpuși speriate și curioase de ce văzuseră. Doamna, o femeie distinsă dar bătrână, îi aștepta cu o clasă de copii care erau încă o dată cât ei și cu o bancă goală în care trebuiau să ia loc. Când s-au așezat în bancă nu se mai vedea nimic din ei. Mânuțele nici nu le ajungeau pe pupitru, trebuiau să stea în picioare ca să poată ține tăblița. Copiii, cum la această vârstă sunt răutăcioși, au început să râdă și să-și bată joc de ei că erau așa de mici și vroiau să vină la școală. Dar iată că intră domnul director și toți amuțesc. Doamna învățătoare îi arată pe cei doi copii care erau supărați că banca era prea mare pentru trupușoarele lor. - Nu-i nimic, dragă, totul se rezolvă. Voi da ordin la tâmplarul școlii să facă o băncuță potrivită pentru ei. Până atunci, să se descurce și ei cum pot. Fețele copiilor s-au înseninat iar cei din clasă începuseră să regrete că au fost răutăcioși cu bieții copilași. Printre cei din clasă erau copii de opt și nouă ani, și chiar de zece ani. Părinții îi ținuseră la muncă pe lângă casă, la câmp, la culesul viilor și al prunelor. Cei doi au plecat la sfârșitul lecțiilor plini de speranță. Și chiar așa s-a întâmplat: ca după câteva zile de când au intrat în clasă să-și vadă visul cu ochii. O băncuță mică și delicat îi aștepta să facă cunoștință cu ei. - Iată, copii, efortul pe care l-a făcut școala pentru voi, să fie pe măsura învățăturii voastre. Dacă vreți să învățați noi v-am creat toate condițiile, acum depinde totul numai de voi, a spus plină de îngăduință bătrâna învățătoare. Copiii nu știau ce să răspundă, s-au așezat sfioși în bancă, constatând că era chiar pe măsura lor. Și atunci, ca din senin, o bucurie i-a făcut să se îmbrățișeze, să-și scoată Abecedarul, tăblița, caietele, și să le înșire pe băncuță. Lecțiile cu doamna Vasilescu erau pline de farmec. Avea în cârca ei generații de copii care învățaseră carte și ajunseseră oameni mari la București. Iarna, Ema era fascinată când se făcea focul într-un godin mic, așezat în mijlocul clasei, iar învățătoarea, frecându-și podul palmelor de el, le explica lecțiile. Palmele ei străluceau de atâta frecare pe metalul încălzit din care era construit godinul. Acasă Ema, când nu-i reușea câte o lecție pe tăbliță cum ar fi vrut ea, se ruga cu lacrimi în ochi de Nelu să-i arate el cum să le facă mai bine. Și așa treceau zilele. După ce au învățat tot Abecedarul, doamna i-a scos la tablă pe fiecare să scrie o propoziție din care ea putea să-și dea seama dacă munca ei a fost zadarnică sau nu. Din toată clasa, numai câțiva au înțeles sensul propoziției, printre care Ema și Ninel. Ei trebuiau să scrie corect. “Toată lumea are mere, numai popa n-are mere.” Lui Ema și lui Ninel li se dusese vestea în toată școala că, deși erau atât de mici, învățau cel mai bine din clasă. Ei erau mereu în competiție unul cu celălalt. Singura deosebire era că Ema scria mai frumos decât el, iar Ninel era mai bun la matematică. Ninel n-o ajuta la matematică, cu toate că Ema încerca să-l facă să scrie la fel ca ea. Acesta se înfuria, își băga degetul în gură și-i mânjea cu salivă caietele Emei. Ea plângea și abia acasă îi arăta fratelui ce pățise cu invidiosul de Ninel. Îi era frică să-l spună doamnei pentru că ar fi putut să nu-i mai primească la școală. A venit sfârșitul anului. Serbare mare cu toți părinții și bunicii. Ema era de mână cu Ninel și-și aștepta premiul I pentru care învățase un an întreg. - Și acum vom da premiul I cu coroniță celor doi pitici: - spunea cu simpatie domnul director – Ema P. și Ninel R. Toți cei prezenți îi priveau cu duioșie și admirație, cei doi erau emoționați și fericiți, se țineau de mână de parcă cineva ar fi vrut să-i despartă. Satul întreg cunoștea povestea lor. - De, taică, poate ăștia doi or fi împreună când vor fi mari, prea se iubesc mult, s-au mai văzut cazuri din astea, spunea câte un bătrân. În iarna clasei a doua, George și Meri s-au gândit s‑o răsplătească pe fetiță pentru dragostea ei de învățătură și i‑au comandat la un cojocar un cojocel și o căciuliță să nu-i fie frig când se va duce la școală. De multe ori zăpada era mai mare decât ea. Când s-a înnoit, fusese o zăpadă mare, după aceea un soare care o topise și tot drumul către școală era numai noroi. Îmbrăcată în cojocel, Ema părea un fulg de nea care cu încăpățânare nu vroia să se topească, chiar dacă razele soarelui o îmbrățișau cu gelozie. Îl aștepta pe Ninel și spera să se bucure și el de cojocelul ei, dar acesta, invidios, a trecut fără s-o bage în seamă, îndreptându-se spre școală. - Ninel, stai, nu pleca, uite, am un cojoc și opincuțe așa cum se poartă aici la voi! - Nu mă privește! a răspuns Ninel morocănos, și într-o fracțiune de secundă își șterge talpa piciorului plină de noroi pe cojocelul ei. Ema s-a întors plângând în hohote acasă. A fost așa de lovită de gestul lui încât câteva zile nu s-a mai dus la școală. Nu avea putere să-l mai vadă. Lecțiile i le aducea Nelu direct de la doamna învățătoare și i le explica el pentru că întotdeauna era cel mai bun elev din școală. Când a văzut-o pe Ema cât suferă pentru cojocelul ei, Nelu a vrut să-l aștepte pe Ninel și să-i tragă câteva, să-l învețe minte s-o mai supere pe sora lui. Dar s-a răzgândit. “Copil fără minte! O să se împace ei!” Timpul trecea, seceta începuse să-și arate colții, oamenii nu mai aveau ce mânca, slăbeau de la o zi la alta. George era cizmar, nu mai venea nimeni să-și facă încălțăminte. O duceau din ce în ce mai greu. Făina și mălaiul se terminaseră de mult. Nici cu împrumut nu mai găseai să-ți dea cineva. Meri era disperată, ce să le dea la copii de mâncare? Soarele, care altă dată era binefăcător, acum era supărat, numai el știa de ce, și ardea cu razele lui nemiloase tot ce-i ieșea în cale. Porumbul, grâul, viile, livezile, toate se transformaseră în vreascuri de făcut focul. Þăranii nu mai aveau nici apă ca să-și adape puținele vite pe care le mai aveau, râurile secaseră, Buzăul îl treceau acum în picioare, fără să le mai fie frică de a se îneca. În disperarea aceasta fără leac intrase și familia Emei. Unii din sat plecau prin alte colțuri ale țării, dar se întorceau cu mâinile goale. Pe unde soarele fusese mai îndurător și se mai făcuse câte ceva, țăranii nu dădeau semenilor lor și le ascundeau cu grijă pentru zile negre. Și au avut dreptate, în anul acela răzbunarea soarelui a cuprins întreaga țară. Lumea se întreba cu ce a păcătuit, că după un război nechibzuit Dumnezeu le-a mai trimis și acest foc mistuitor… George trebuia să-și hrănească copiii. Dar cum? Și atunci a început să sacrifice tot ce mișca prin curtea lui. La găini și porc a mai mers cum a mers dar când a trebuit să ia parte la tăierea mieilor și iezilor, plângea și pleca de acasă. Se întorcea când era sigur că Meri termina de aranjat și nu se mai cunoștea nimic din crima făcută. Așa considera el, el care nu mânca niciodată din ce-i pregătea nevasta. Nu putea. Îi crescuse și-i iubise prea mult, avea impresia că-și mănâncă proprii lui copii. Dar Meri trebuia să se lupte și cu copiii, care refuzau să mănânce din prietenii lor și mâncau lapte de capră cu brânză în loc de mămăligă, până morți de dor de carne, uitau sau se făceau că uitau, și atunci cereau mamei mâncare cu carne. Și așa s-au dus toate. Nu mai erau decât cele două capre, Mița și Duța, fiica acesteia. - Nevastă, suntem disperați. De atâtea săptămâni dăm la copii numai lapte cu brânză, ce ne facem? - Păi eu zic să tăiem una din capre, s-o pregătim pentru copii, să-i lăsăm cu mama iar noi doi să plecăm acolo unde se duce toată lumea – poate noi reușim să aducem câte ceva. - Este o idee bună! și a plecat să aducă măcelarul satului pentru a tăia capra cea albă. Când s-a întors cele două capre stăteau la soare să se încălzească iar Duța își așezase capul pe spinarea mămicii ei. Stăteau liniștite și cuminți; nici nu bănuiau ce le așteaptă. Tatăl își făcea curaj singur. Meri se făcea că are treabă în bucătărie, bunica țesea de zor, copiii încă mai dormeau. La întâmplare, Mița își îndreaptă capul spre poartă să vadă cine intră în curte. Când a văzut măcelarul că se îndreaptă spre ea, și-a dat seama că i-a venit și ei rândul și a luat-o la fugă, îndemnând-o cu coarnele pe Duța să facă și ea la fel. Știa ce se va întâmpla, pentru că asistase la prietenii ei care dispăreau unul câte unul, sacrificați de măcelar. Cei doi le-au prins de coarne și le-au adus în fața casei, ținându-le strâns să nu le scape. - Þine-o bine, nea George, că-i venim de hac imediat. Capra se smucește din mâinile măcelarului și se duce singură la stăpân și-i cade în genunchi, implorându-l să nu o jertfească. Două lacrimi mari și calde i se prelungeau din ochii ei blânzi și buni. - Hai, nea George, s-o tăiem pe astălaltă, că pare mai proastă! Asta m-a impresionat și mi-e frică de Dumnezeu, nu mai pot să ți-o tai. Și s-a îndreptat spre Duța. Aceasta, cuprinsă de frică, înțelegând că mama ei a scăpat, fuge și ea la George și, căzând în genunchi, face același lucru. George stătea încremenit, cu lacrimile în ochi, paralizat aproape, și nu știa ce să mai facă. Dacă nu le tăia, ce le dădea la copii de mâncare? - Bre, ce capre ai dumneata? Le-ai dresat de se poartă ca oamenii? Dacă știai că sunt atașate de sufletul dumitale, de ce m-ai chemat? Rămâi sănătos, am atâția ani, dar așa ceva nu mi s-a mai întâmplat. Cum să nu-l iubească pe George, doar le crescuse de când erau cât un nod. Le dădea din mână să mănânce, le dezmierda și le iubea. Copiii, care asistaseră uitându-se pe geam la acest tablou dureros, au ieșit afară plângând cât îi ținea gura, acuzându-și tatăl că este un om rău, că nu mai vor să știe de el, și așa ei n-ar fi mâncat din carnea caprelor. Când le-a ajuns cuțitul la os, slăbiți de foame și neajunsuri, George și Meri și-au luat inima în dinți, s-au suit în tren și au plecat prin țară să caute un loc de unde să le aducă copiilor ceva de mâncare. Pe unde treceau totul era pârjolit, soarele în nesocotința lui ardea totul fără milă. Pământul era uscat și crăpat, nici nu intra plugul în el. În vremea aceasta, bunica încerca să țină în viață cei patru copii rămași acasă cu ea. Într-o zi Ema s-a întors de la Ninel cu multe alimente, printre care și un cozonac cât toate zilele. A doua zi era Paștele. Copiii nu au mai avut răbdare și au vrut să mănânce tot cozonacul. Ema a luat un cuțit, a pus cozonacul pe masă și, când să îl taie, a apărut bunica strigând: - Stai, Ema, nu-l tăia, să-l avem întreg și în ziua de Paști. - Nu vreau, bunico! Nu mai avem răbdare până mâine și ne este și foame! - Te rugăm, bunico, las-o să ne taie cozonac, spune Nelu înnebunit de poftă. - Măi copii, poate vine și tac-tu cu mă-ta, să avem și noi în ziua de Paști ce să le punem pe masă. Copiii au început să plângă. Ema, impresionată, ridică cuțitul să taie cozonacul, bunica se repede și prinde cuțitul să nu intre în cozonac. Fetița trage de cuțit și bunica începe să țipe. Dând drumul la cuțit, copiii văd cum din palma bunicii curg șiroaie de sânge. Se agită înnebuniți, neștiind ce să facă. Ema fuge de frică în curte, bunica aleargă după ea și în drum găsește o toporișcă, o aruncă după fată, care cade secerată la pământ. Copiii încep să plângă și mai tare. Vecinii aud țipetele și vin în ajutor. O pansează pe bunica la mână, legând-o cu un ștergar înmuiat în țuică și pe Ema la genunchiul stâng, unde o tăiase bunica. Nici nu s-au mirat cei ce au venit de cele întâmplate. Oamenii erau slăbiți și epuizați din toate punctele de vedere. În multe case din sate se întâmplau fel de fel de lucruri îngrozitoare. Și în ziua de Paști chiar s-au întors acasă cei doi părinți. Flămânzi, zdrențăroși, murdari și bătuți. Munciseră din greu la o familie care le dăduse un sac de mălai și unul de făină. Veneau mulțumiți acasă, dar pe drum le-a ieșit în cale un grup de țigani din Cândești, i-au bătut măr și le-au furat tot. La omul sărac nici boii nu trag, spunea mereu George. Uite, acum se potrivea, după cele întâmplate pe drum, găseau acasă și grozăvia care se petrecuse din cauza cozonacului. George s-a așezat epuizat pe pat, uitându-se mustrător la maică-sa. - Mamă, ce te-a apucat, bre, să faci nenorocirea asta? - Maică, nu-mi lua în nume de rău! Eu le-am vrut binele, presimțeam, după cum te cunoșteam eu pe tine, că o să apari în ziua de Paști. Și vroiam să vă fac o bucurie… - Uite ce bucurie ne-ai făcut! Parcă s-a întors lumea cu susul în jos. Nimic nu ne mai priește, cred că am să plec la București să caut de lucru și să vă trimit de-ale gurii. Altă soluție nu există. Am auzit în tren că acolo se mai găsește câte ceva. - Măi băiete, dacă tot pleci, ia-mă cu tine și du-mă la Jana să nu mai consum mâncarea copiilor. - Bine, mamă, iar eu să încerc să mă duc la frate‑miu, Tache, că tot are el atelier de croitorie, poate îmi dă și mie un colț să fac cizmărie. - De ce să nu-ți dea? Doar ți-i frate! Nu? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate