Ma plictiseam in intuneric - ma gandeam la destin cu o tehnica invidiata pana si de mine, auzisem doua versuri de la un necunoscut despre copaci si spitale de nebuni, incercam sa gasesc vreo legatura cu astea trei elemente, nici ca gaseam; am stat pana dimineata cu paharul in mana privind la sangele care curgea trist de frumos, pe fata, pe maini, apoi pe jos pana la canalizarea din mijlocul camerei mici si intunecate.
S-a oprit dintr-o data, parca gandea singur, mi-a venit sa-l injur, dar n-am facut-o, hotarasem de mult sa-i las cursul neatins. Nici n-am indraznit, cine sunt eu sa-l iau la rost ? Poate ca i-am zambit sa-l fac sa se simta acceptat si sa nu cumva sa se razgandeasca, sa dea inapoi. M-as fi umplut de furie si as fi dat alt inteles situatiei atat de tacuta si sincera.Sunt sigur ca m-a apreciat pentru asta.