Mi s-a ivit o bună ocazie de a-mi lăsa barbă, în semn de protest că m-am născut. Doar ce m-am născut eu, cel care aveam să port numele de Cineva, că au și început să curgă neliniștile, durerile, angoasele. Toată viața au tot curs. Iar acum, blocat în lift, fără lumină, speranță, într-un cub de lemn putred și prost încheiat, trăiesc un eveniment care trebuie marcat prin ceva. Unii își lasă barbă când pierd omul drag, alții când decid să devină pustnici, iar alții că le dă retuș la poza de intelectuali. Psihologii susțin că nimeni nu poartă barbă fără un motiv special. În general, zic ei, aceasta arată o adaptare dificilă la viața socială. În cazul meu, o adaptare anevoioasă la viața de lift.

- Îmi amintesc despre un coleg de liceu, zice Nimeni, îl chema Silviu Grunberg, un băiat de oraș, bine educat și ambițios, care își lăsase barbă. Gestul acesta, într-un cadru educațional de respirație dictatorialo-comunistă, apărea ca un sacrilegiu la adresa instituției ca atare, școala, adică, dacă nu ca un act de barbarie. Cică ar fi emigrat în Israel, salutul meu colegial poate îl prinde din urmă pe acolo pe unde s-a fericit: Șalom! Avea fața prelungă și o bărbie proeminentă, astfel că, deși tânăr, barba îi era impunătoare. Se mândrea cu podoaba sa, pentru că o mângâia întruna, indiferent de circumstanțe. Odată, dirigintele clasei noastre, simțindu-se ofensat de gestica elevului, i-a zis:
„Ce faci, Silvică, îmi pui bărbi?! Nu ți-e un pic de rușine? Îmi pui bărbi?”
„Așa e moda, domn’ profesor”, ar fi răspuns Silviu, referindu-se la portul de barbă.

Așa era moda atunci; moda minciunii comuniste; așa era moda ideologică..., la ea se referise dirigintele.

Moda minciunii? „Cam de multișor poveste”, zic eu, ca să-l citez pe clasicul nostru poet Alexandru Vlahuță: „Minciuna stă cu regele la masă.../ Dar asta-i cam de multișor poveste: / De când regi, de când minciună este, / Duc laolaltă cea mai bună casă.(...) Ce țară fericită, maiestate! / Se lăfăiește gureșa Minciună".

- Eu, zice amicul Nimeni, te-aș completa cu un citat de pe la 1650, din Gracian Morales: „În toate, merge înainte minciuna, trăgând prostia după ea, de funia vulgarității fără leac, iar adevărul vine din urmă, șchiopătând încet, la braț cu timpul”...

- Da’ tu ce faci?, mă repede prietenul meu, Nimeni. Tu nu pui bărbi?
- Să pun bărbi? Eu nu mint. Nu te mint și nu mă mint..., răspund eu, în timp ce-mi mângâi cu ascunsă vinovăție bărbia.

- Minciuna vine din urmă și e perpetuă.... A fost, este și va fi stăpâna lumii, a vieții oamenilor, care nu pot scăpa de sclavia acesteia decât atunci când vor conștientiza că trăiesc în minciună, că se scoală în minciună și se culcă în minciună, că minciuna le este dușman de moarte. Numai atunci omul poate prinde curajul de a-i scurta și mai mult picioarele, până la a o anihila.

- Îți mai amintești cum era!, exclamă Nimeni aproape teatral, raportări umflate cu pompa de la bicicletă; în agricultură, recolte de grâu de peste opt mii de kilograme la hectar. La Scornicești, fără scornire, cică, douăsprezece mii de kilograme de grâu la hectar!

...Superioritatea agriculturii socialiste față de cea capitalistă este un lucru dovedit, îmi explica pătimaș și în limbajul timpului un tovarăș-domn. Un calcul simplu dovedește că avem surplusuri. Așadar, poporul nu moare de foame. Așadar, se justifică exportul. Și se demonstrează nelegitimitatea blocadei economice impusă țării noastre. În concluzie, suntem boicotați la exportul de cereale și alimente.

Îmi vine în minte, zic eu cât să fiu auzit de Nimeni, cum au rămas țăranii fără pâine. Efectiv, mureau bieții oameni de foame. Mergeau prin rotație la oraș să cumpere pâine. Taică-meu, pensionar de stat, când îi venea rândul, se ducea din satul lui, din Câmpia Dunării, tocmai la București. Și lua pâinea cu sacul, pentru mai mulți vecini. În alte rânduri, ba nenea Tudor, ba tata Senti, ei pensionari cu ștate vechi. Și îndurau umilințe, fiecare la rându-i, uneori de la vânzătoarele din centrele de pâine, care îi luau cu „huă!”, alteori din partea milițienilor care îi amenințau cu amenzile, sau, pur și simplu, din partea locuitorilor capitalei, muncitori și intelectuali: „Þărani puturoși! La muncă, la muncă!...Nu să ne luați nouă pâinea de la gură”. Zvonacii și răspândacii din slujba Securității lansaseră zvonul că țăranii cumpărau pâinea să-și hrănească vitele, chipurile, mai ieftină decât porumbul. „La câmp cu voi, țărani împuțiți!”, le strigau, în cor, „capitaliștii” de atunci, adică locuitorii Capitalei. E un trist adevăr, dar acești cetățeni, în genul primarului Vanghelie, prin simplul fapt că s-au născut într-o geografie favorizată, în capitala țării, considerau că le este rezervat dreptul la superioritate față de provinciali. Acești „care e culți” aveau un total dispreț față de aceia care erau, cu adevărat, oameni, față de acei nevinovați cărora li s-a furat pâinea. Căci, tâmpenia ridicată la grad de știință, denumită și de-se-că-ri, a stricat echilibrul ecologic. Șiragul de bălți din Câmpia Dunării a fost anulat pentru a se reda ceva terenuri agriculturii... Așa s-a instalat seceta. S-au cheltuit, apoi, bani și energie umană cu irigațiile: să se îndrepte ceea ce natura dădea de la sine, apă și sănătate pământului.
N-au mers lucrurile așa cum se planificaseră de către partid, respectiv de către creierele de la centru. Și astfel s-a întins seceta pe mari suprafețe, însă raportările se situau la nivelul planului. Și așa au rămas țăranii fără pâinea lor. Și așa au ajuns huiduiți și izgoniți de cei mai răsăriți orășeni, „capitaliștii” comuniști: „ La muncă, nu la cerșit!”. Și bieții oameni mergeau la munca lor, pe ogoarele patriei, cu biscuiți în loc de pâine, uscați precum pesmeții, alături de brânză și ceapă, merinde legate în ștergar, pe fund de traistă. Trăgeau din greu la CeAPeu pentru o zi-muncă, prin arșiță, ploaie, vânt. „Puturoșilor, nespălaților, la muncă!”, le strigau cei mai aleși dintre orășeni. „Huideo, urduroșilor!”, striga, într-un glas, clasa muncitoare către țărănime, conducătoare și ea în stat și partid.

- La noi se află cei mai mulți bărboși decât în oricare alt loc din lume, zice Nimeni. Cu bărbi la vedere sau invizibile. Noi ne-am pus bărbi unii altora, de care bărbi nu putem scăpa ușor, dat fiind mentalitatea. Ne-am pus bărbi și ne-am furat pălăria, încât nu ne mai recunoaștem. Bărbi a’ la Lenin, mustăți a’ la Stalin, o întreagă recuzită de teatru și circ.

Astăzi?!... Moda minciunii în democrație!, exclamă Nimeni.

Președintele statului minte. Primul-ministru nu minte, însă, prin natura funcției, oricum, denaturează adevărul.

... Gogoși consistente ne sunt servite cu nonșalanță de către înalții funcționari din stat:
„Am mințit prin omisiune”, declară, cu seninătate, ministrul Transporturilor.
“Mai puteam minți așa încă vreo șase luni”, glumește „sinistrul” Finanțelor.

Minciuna tot mai bate din picior.
Un mort încă mai respiră, plutind pe-un nor lipsit de vlagă.
Mințile, în pericol de a lua foc, se sting în ultim păcat și boală.
Drumul nu mai pare lesnicios, prin lumină otrăvită.
Doar morți divini mai stau de vorbă cu oamenii curați la suflet.
În lumea noastră, târziu vin toate, chiar și pârdalnica de moarte.
Regele tot mai jură pe cucută, iar criminalul ne vorbește despre flori.
De azi încolo, zisu-s-a cu prefăcătoria, nebunia înscăunatu-s-a în mod oficial.