„Nu te duci nicăieri!”, își porunci, dar glasul îi era nehotărât, ca vremea după-amiezii de septembrie. „De-aș putea s-o uit”, oftă pentru a nu știu câta oară, în timp ce se alătura fluxului de oameni ce inunda bulevardul. Gândul îl sperie însă mai tare decât durerea ce-l însoțea. Cum să o uite? Nu putea, nu dorea să o uite. Ce-ar fi avut în absența ei? Cu ce-ar fi rămas? Ce importanță avea că nu mai mânca, nu mai dormea, că se gândea doar la ea? Că îl rănea, că îl îmbolnăvea? Că era veșnic iubita altuia?
Mulțimea creștea mereu, purtându-l mai departe, ca o apă mare. Numele ei pe afiș era suficient să aducă în pragul nebuniei orașe întregi. Adoratori din toate colțurile lumii o urmau peste tot, generând haos și agitație. Ar fi fost imposibil să se răzgândească acum, când toți îl împingeau înainte, iar scena era atât de aproape. Trupurile fierbeau înghesuindu-se. Îmbrâncindu-se. Lipindu-se. Răsucindu-se. În mod categoric, locul nu fusese proiectat pentru un astfel de eveniment. Se strădui să intre, fără să fie călcat în picioare. Obișnuința își spuse cuvântul. Reuși.
Așteptarea devenise de nesuportat. Întotdeauna se întâmpla așa. Și totuși ea nu-și va face apariția înainte ca mulțimea să înceapă să-i scandeze numele, să plângă bezmetic, să leșine isteric. Dar când se va ivi în sfârșit, în lumina orbitoare a scenei, cu șarpele încolăcit asemenea unui fular în jurul gâtului, vacarmul va înceta ca prin farmec. Iar costumul acela în culoarea pielii, ce îi scotea în relief formele, va opri toate respirațiile.
Desprinsă parcă din vălul de ceață artificială, o siluetă lunecă încet spre reflectoare. În liniștea care se lăsă, femeia pluti în lumină, cu șarpele pe umeri, ca o adevărată regină a junglei. La fiecare mișcare, părul ei negru desena curbe strălucitoare în aer. Din întunericul sălii, miile de priviri o urmăreau subjugate. Șarpele coborî încet de-a lungul brațelor și-i îmbrățișă pântecul, transmițând spectatorilor un val de amețeală voluptoasă. Apoi lunecă în sus, pe sâni, apropiindu-și capul de gâtul ei și mirosindu-l. O singură mușcătură ar fi fost fatală. Pocnetul a două degete obligă reptila să coboare ascultătoare pe podea și să i se târască lasciv la picioare. Același gest i-ar fi putut aduce sala întreagă la picioare. În mod ciudat, mai departe toți își aminteau doar frânturi. Primejdia ce plutea în aer. Părul care li se ridica pe brațe de înfiorare. Dorința. Frica. Nebunia. Epuizarea. Senzații incomplete sau amestecate, dar care îi aducea într-o stare asemănătoare delirului. Buzele ei roșii lipindu-se de capul reptilei ucigașe și odată cu sărutul, priveliștea stranie a trupurilor încordate la maxim.
După spectacol, bărbatul se înghesui, ca de obicei, în preajma cabinei, cu un buchet mare de trandafiri roșii. În jurul lui, alte marionete, sute de pretendenți, stăpâniți de aceeași înfrigurare. Nu se știa încă norocosul.
Își făcu loc cu coatele, câștigând cu greu câțiva pași. Privi peste capetele celorlalți, emoționat puternic, la fel ca întâia oară. Dacă ar fi fost posibil să îl aleagă… măcar o dată. O singură dată. Nu și-ar dori nimic mai mult. Dar cine era el să merite asta? Nu făcea parte din lumea ei. Ce-i putea oferi unei femei care avea totul? Cum să-i atragă atenția? O voia mult. Trebuia să existe o cale. Trebuia să fie a lui.
Când îi veni rândul, genunchii îl trădară, schimbându-și deodată compoziția și transformându-se într-o gelatină tremurătoare. Ea îi luă florile și îl sărută distrată pe obraz. Să n-o mai caute, îi spunea, în timp ce ochii ei verzi, imitând la perfecție pielea șarpelui ce-i zăbovea încă pe umeri, îl chemau mai aproape, fluturându-și asupra lui genele nesfârșit de lungi. Să înțeleagă că n-are rost, nu-l va alege niciodată, nu putea fi nimic între ei. El îi vedea buzele roșii ca sângele, dar n-o înțelegea. Ar putea rămâne prieteni, prietenia e mai valoroasă decât dragostea. Parfumul pielii ei îl năucea.
Ar fi vrut să-i spună ceva frumos, niște cuvinte care să-i străpungă platoșa de gheață, dar era greu să articuleze vreo propoziție în apropierea ei. Șarpele sâsâi de câteva ori. Ea tăcu. Seara se terminase pentru el. Era momentul să se retragă.
Alesul din seara aceasta era înalt și bine legat. Îl privi încruntat cum se îndepărtează, încercând să descifreze misterul norocului care pe el îl ocolea. De fiecare dată când femeia pleca la brațul altui bărbat, urcându-l, alături de ea, în limuzină, sub privirile stoarse ale celor rămași pe dinafară, sufletul lui sângera. Și coșmarul se repeta la nesfârșit. Pentru că foamea ei de bărbați nu avea sfârșit.
Un fulger și ploaia începu brusc, descumpănindu-i pe cei doi. Se bucură ca un copil că își luase umbrela, alergă și i-o oferi, ignorându-și rivalul. Ea se adăposti împreună cu animalul acela de care nu părea să se despartă vreodată. În fața mașinii se opri și îi spuse ceva ce el nu spera să mai audă:
- Urcă.
Șansa care i se ivea, posibilitatea de a fi cu ea, îl lăsă mut. În urma lor, multă vreme, scâncetul pierdut al celuilalt bărbat, părăsit în ploaie, ca un cățeluș neajutorat.
O vreme nu-i adresă niciun cuvânt. Părea absentă. Nu îndrăzni s-o deranjeze. Șarpele sparse primul tăcerea, sâsâind.
Ea își mângâie favoritul și începu brusc să râdă:
- Știai că nu lucrează decât atunci când e flămând?
- Nu, recunoscu el.
- Îl hrănesc doar după spectacol. Ca un fel de recompensă, înțelegi?
El înțelegea doar că era lângă ea acum și asta era tot ceea ce conta. Capul cu solzi își schimbă poziția, adulmecându-l. Îl apucă un reflex involuntar de a se trage înapoi.
- Nu atacă decât atunci când îi e foame, îl ironiză ea. În rest e destul de previzibil.
Se distra pe seama lui.
- Dacă ți-e frică, poți să pleci.
El negă cu înverșunare. Nu va pleca nicăieri, indiferent cât îl va costa. Pentru ea risca orice. Îl ascultă, zâmbind drăcește. Apoi continuă să vorbească. În general despre foști iubiți. Era crudă, îl vedea suferind, cu toate acestea nu se oprea. Dar lui nu-i mai păsa, acum erau împreună. Îi suporta confesiunile, suporta orice, accepta toate amănuntele despre cei ce trecuseră prin patul ei, le îndura fără să crâcnească. În seara asta îi îngăduia orice. Pentru că în seara asta el era alesul.
La coborârea din limuzină, un episod mai puțin plăcut. În fața vilei, un bărbat palid, așteptând-o. Agățându-se de ea, plângând înăbușit, strivit de ochii ei disprețuitori. Tristețea de pe fața lui îi făcu rău. Și totuși se bucură că nu era în locul lui. El se afla la brațul ei. De cealaltă parte a baricadei. Doar asta conta. Era seara lui.
Înăuntru se lăsă condus de vocea ei. O simți lipindu-se de el, ca o pisică, ceea ce-i dădu curaj și-i căută, tremurând de emoție, buzele. Erau atât de reci, încât se înfioră.
Ea nu aprinse lumina, nu-l invită să ia loc. Încăperea era întunecată și umedă ca hruba unui șoarece. Se simțea o tensiune în aer, o presiune, o încordare care-l debusolă. Aștepta pierdut în picioare, întrebându-se ce va urma, cât se va prelungi tăcerea, când va scăpa în sfârșit de prezența sâcâitoare a reptilei solzoase, când i se va dărui.
- Sărută-mă, îi ceru ea.
El se conformă și îmbătat de atingere, uită cu totul de șarpele acela parșiv, ce zăbovea încă între ei. Era atât de mică, atât de înfrigurată, simțea că trebuie s-o protejeze, simțea că …, dar ea îi ceru să se așeze și el se supuse numaidecât, clătinându-se. Păru foarte mulțumită să-l vadă întins, își scoase în grabă hainele. Trupul ei gol părea ireal. Scânteia hipnotic, asemeni solzilor de pește în lumina lunii.
O dorea de moarte. Încercă s-o încălzească, mângâindu-i sânii, dar ea nu-l lăsă să se miște. Îl înlănțui cu brațele, cuprinzându-l cu o forță nebănuită și încolăcindu-l, ca într-o menghină. Se aplecă asupra lui și îl adulmecă ușor. Își răsfiră peste el părul, îi mirosi gâtul, pântecul. El se înfioră, dizolvându-se cu totul în palmele ei. Ceva îi atinse piciorul. O amorțeală neobișnuită îi cuprinse corpul. Simți ceva rece urcând. Respirația îi deveni grea. Începu să tremure. Frigul se înteți brusc, de parcă ar fi intrat în bătaia unui vânt rece. Ea îl îmbrățișă repede, risipindu-i teama. Pe pântecul lui înainta, umed și fluid, capul șarpelui. Ea îi sărută gâtul, fața, ochii. Șarpele urca. Ea își plimbă limba peste pântecul lui, încovoindu-se și răsucindu-se ca o reptilă, în moduri absolut imposibile. Închise ochii și se supuse, ca un tren pe cale să deraieze. Era limba ei, limba șarpelui? Ceva îl strângea, sufocându-l. Erau brațele ei, coada șarpelui? Nu-și amintea să mai fi simțit așa ceva alături de altă femeie, nu mai exista, de fapt, altă femeie. Lumea întreagă nu mai exista, ei singuri formau lumea. Ea se adună toată la pieptul lui, buza de sus i se ridică, auzi șarpele sâsâind deasupra lui, simți înțepăturile, o auzi gemând, pleoapele începură să i se zbată, strângându-se spasmodic, o fierbințeală îi furnică pielea, îi străbătu venele. Era incapabil să se miște. Ea îl încolăcea sau șarpele? Peste tot un miros subțire de sânge. Al cui sânge? Întredeschise pleoapele umflate. Părul ei, preschimbat în șerpi mici de apă. Șerpii coborând spre el, devorând trupul, care nu-i mai aparținea. Nu simți frică. Nu regretă nimic. Și ultima senzație, a ploii care spăla tot și nu se mai sfârșea.