poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1184 .



Destinația finală (47)
proză [ ]
Ultimul capitol

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-10-08  |     | 



Þara Făgăduinței

Ceea ce urmă era în linii mari previzibil. Bătălia pentru marele adevăr începuse, cu victime de o parte și de alta. Inspectorul Vasiliu fu cu prima ocazie demis din funcția pe care o deținea, chipurile pentru incompetență – luându-se ca pretext rănirea gravă a Silviei – deși fiecare știa perfect dinainte în ceea ce se implică. Dacă d-na Beller avusese cândva dubii asupra intențiilor și moralității personajului în cauză, acum ele vor fi dispărut pe deplin.
Cât despre cealaltă parte, deși nu se dovedise mai nimic cu privire la implicarea senatorului Tănase, era evident că numirea sa pe postul promis nu mai putea fi posibilă, cel puțin atâta timp cât nu se făcea lumină în cazul respectiv. Mai mult, starea lui financiară intră curând într-o gravă și neașteptată criză. Banca ce finanțase cu ceva timp în urmă o anumită investiție riscantă a d-lui senator făcută sub impulsul unor emoții de alcov și a propriei megalomanii fusese cumpărată de o societate cu capital străin pe nume ESTA Invest Grup. Când auzise acest nume, Silvia tresărise, căci Esta era și numele fetiței lui Ariel, nume pe care ea îl aflase în noaptea dinaintea plecării la Belgrad, atunci când îi împărtășise povestea lui până la capăt. Oricum, noii gestionari ai activelor și pasivelor băncii constataseră că lui Răzvan Tănase i se acordase un împrumut de câteva miliarde lei contra unei garanții fără acoperire. În disperare de cauză, somat să înapoieze banii, acesta încercă să le bage pe gât noilor săi creditori acțiunile de la IREEN – căci despre asta era vorba – care făcuseră obiectul acelei uriașe manevre financiare. Dar banca nu fu dispusă să-și țină banii blocați într-o întreprindere riscantă, mai ales având în vedere antecedentele. Așa că dl. senator, întrevăzând nu prea departe de capul lui, sabia urmăririi penale, fu nevoit să le vândă pe piață. Era însă, cum se spune în popor, cam greu să faci pipi în contra vântului. Cum studiile de marketing făcute inițial nu luaseră în calcul faptul că licența produsului Hidromonitor aparținea unei terțe părți, recuperarea investiției se dovedea o problemă mult mai de durată. În plus, chiar scandalul în care era implicat proprietarul lor, făcu ca valoarea „morală” a acțiunilor să scadă simțitor și vânzarea lor se dovedi imposibilă la prețul de achiziție. În consecință, domnului senator nu-i rămăsese decât să-și vândă proprietățile una câte una, și încă într-o mare criză de timp.
Cum se întâmplă adesea, în asemenea situații, Răzvan Tănase se trezi brusc că nimeni, nici măcar partidul său nu-l mai susține. Presa sesizase momentul și dezlănțuise împotriva sa o campanie fără precedent. Se vorbea că poliția era pe urmele lui în legătură cu implicarea și în alte măgării și escrocherii și chiar fapte mai grave și că în curând i se va ridica imunitatea parlamentară.
Silvia, când luă cunoștință de toate acestea, se miră ea însăși de puterea „lucrului care trebuie făcut”, acea putere care o determinase în ceasul al 24-lea să își aleagă fără echivoc partea, partea adevărului. Puterea aceasta rupsese cercul răului. Era incredibilă aproape, deși pe deplin logică această reacție în lanț. Nu o mai interesa acum dacă vinovăția soțului Laurei va fi dovedită sau nu. Cui trece razant prin fața morții, perspectiva se va fi schimbat radical. E un fel de purificare. Cine îl întrezărește o clipă pe Dumnezeu nu mai poate urî și nici alimenta fantezii revanșarde. Poate doar să se simtă împlinit că și-a făcut partea lui de datorie.
Cât despre vărul ei, se părea că prăbușirea sa nu mai putea fi oprită. Dușmanii, adversarii politici, oamenii pe care îi escrocase ori distrusese, sau pur și simplu alte păsări de pradă la fel de lacome ca și el, îi văzuseră sângele. Se coalizaseră cu toții și era doar o chestiune de timp sfâșierea lui în bucățele.
Jucase însă și întâmplarea un anumit rol? Sau totul fusese prestabilit în destinul celor implicați? Fusese doar determinismul cauzei care precede efectul? Cum de venise povestea cu cumpărarea băncii tocmai la momentul oportun? De ce nu se petrecuse mai înainte? S-ar fi zis că furtuna așteptase un semn ca să se dezlănțuie. Fusese gestul ei acel semn?
Erau întrebări fără răspuns și Silvia încerca degeaba să-și bată capul cu ele. Și în toată această agitație, mai fu un lucru care o șocă. Pe adresa spitalului sosiseră din toată țara scrisori pentru ea, scrisori de simpatie și solidaritate. Deși nu i se făcuse public numele întreg și nici nu fusese filmată, totuși în cartier se află că era vorba despre ea. Cei care fuseseră martorii scenei transmiseseră – din gură în gură mai departe informația.
Într-o zi, când Silvia – restabilită întru totul de acum ca sănătate – trecu prin dreptul școlii unde învățase cândva – locul unde se adunau găștile, locul spaimei – și se opri să traverseze, auzi în spate două puștoaice, aproape adolescente, vorbind încet. Le simți privirea fixată în ceafa ei și se uită cu coada ochiului.
- E „ea”, ia uită-te! șopti una din ele.
- Da, așa e! E aia cu ... pozele.
Tonul era lipsit de dușmănie sau dispreț.
- Dacă a avut curajul să-și expună viața așa cum a făcut-o ... înseamnă că nu-i atât de imbecilă cum o credeam ...
Silvia traversă, imperturbabilă în aparență, dar zâmbind amar în sinea ei. Era un efect colateral la care nu se așteptase. Perversa murise pentru totdeauna, înecată în acea baltă de sânge de pe pardoseala de la Country Club ... Își aminti cât de mult ținuse cândva la ceea ce se cheamă onorabilitate, cât tânjise după respectul și acceptarea celorlalți. Își aminti și de discuția aceea de demult cu Ada, în poiana castelului ardelean. Cei trei stâlpi pe care se bizuia viața omului. Stâlpul respectului public. Ca și Ada – după moartea fetiței ei – Silvia își restructurase și ea punctul de vedere. Obținuse respectul, dar înțelesese că era un stâlp mișcător, un fals și iluzoriu reper ... și n-o mai interesa ca altădată.
Împinsă de firea ei analitică, tentată să desfacă mereu firul în patru și să caute explicații își îngădui câteva amare reflecții. În noua lumină în care privea acum lucrurile, îi era imposibil să nu le acorde un gram de înțelegere, o fărâmă de compasiune celor ce îi fuseseră dușmani. Vinovăția lor putea fi atribuită, măcar în parte unui singur personaj colectiv, unul care e în general invocat de oameni în scop invers, acela de a se autoscuza: societatea. Nu era oare previzibil ca într-o comunitate sedusă de mitul egalitarismului, dar profund polarizată și supusă la contradicții în realitate, să prolifereze monștrii ca invidia, ura, prejudecata și batjocorirea semenului? Prin fața ochilor i se perindară pe rând toți cei pe care-i cunoscuse, prieteni sau dușmani, într-un cuvânt, oameni care avuseseră un rol în viața ei. Cu toții lăsaseră bucăți de carne între ghearele acestor monștri, cu toții căzuseră pradă lor. Unii găsiseră în final portița cea strâmtă, alții se izbiseră de piatra din capul unghiului ...
Ada îndrăznise să lupte pentru idealurile ei pragmatice și să sfideze prea strâmtele convenții, iar rezultatul fusese distrugerea familiei. Ana Pencu, fosta ei colegă de facultate și prietenă, fusese frumoasă și singură într-o lume în care acestea sunt arme cu două tăișuri și prețul plătit fusese propria viață. Aida Poienaru, pusă la index ca „proastă” într-o societate în care toată lumea se străduia să pară „deșteaptă”, cedase ușor tentației răzbunării trecutului (și aici își aminti de altă discuție, cu Ariel). La polul opus, ea însăși, ridicându-se peste medie căzuse pradă furiei și invidiei celor din jur. Cât despre Laura și Florin Stăncescu, în sinistra lor relație păpușar – marionetă, nu fusese oare niște sfori și mai subtile care îi manipulaseră pe amândoi? Sforile unei ireductibile uri ereditare, ale mâniei și frustrării date de necesitatea de a urma o cale standard ce li se potrivea numai unora, iar pentru alții era chinuitoare și improprie? În sfârșit, Răzvan Tănase fusese sedus de ispita banului și puterii fără limite, iar frica celorlalți îi fusese aliat fidel. Ar fi fost însă altul destinul personajelor, dacă rupte de context, se nășteau, de exemplu, în altă țară? Probabil că nu. Viața te pune întotdeauna la încercare. Poate că în societățile mature, rodate, acești monștri au fost demontați și aruncați la fier vechi, sau poate că doar li s-au pilit colții. Au apărut însă alții, și mai și. Păcatul e întotdeauna cu un pas înaintea omului și își are rolul său prestabilit în economia destinului. În mileniul acesta, între cele două veniri ale lui Iisus, vor exista întotdeauna oameni imperfecți și societăți imperfecte.
În tot cazul, vinovăția, ca și pedeapsa rămân până la urmă personale. Ispita și provocarea există, dar există și liberul arbitru. Și nimeni nu vine pe lume într-un context în care n-are șanse – cel puțin 50% să supraviețuiască moral.
... Și ea? Ea, Silvia Linoiu Beller, se ridicase oare întotdeauna deasupra acestor păcate omenești? Era ea cu mult mai bună decât aceia ce o prigoniseră? „Ucidere din culpă” . Dacă ar fi trăit, acesta era verdictul care i s-ar fi dat lui Florin Stăncescu. Și „vătămare corporală gravă”, desigur. Dar ea, n-ar fi putut, cu puțin ghinion, să omoare din culpă sau să vătămeze grav în cel puțin două situații din viața ei, nemaipunând la socoteală furia ucigașă din final? Oare nu urâse la rândul ei din gelozie, frustrare ori durere? E drept, se ferise în general să facă rău. Dar fusese vorba de bunătate, sau de o inhibiție? Ori de arogarea unei – pe undeva trufașe – superiorități morale? Fusese în cauză rațiunea sau inima? Își amintea de vorbele lui nea Gabi, privind adevărata bunătate.
„Rău nu e omul rău care știe că e rău, ci omul rău care se consideră bun” mai spusese el și îi amintise parabola vameșului și a fariseului. Se gândi la toți aceia pe care îi urâse, în special pentru motivul cel mai important în balanța sufletului: moartea mamei ei.
Paul, Ana, Florin Stăncescu, Laura ... Ceea ce aveau toți în comun era faptul că ... erau morți! Nu cumva ...? O bănuială groaznică, mai presus de rațiune și alimentată de conversația cu acel bioterapeut basarabean, de demult, îi trecu prin minte.
- Crezi că ... gândul meu i-a ucis? Crezi că eu am fost?? o întrebă într-o zi pe Ada, destăinuindu-se.
Dar Ada îi dădu un răspuns prompt și perfect logic:
- După teoria ta, și tu ar fi trebuit să mori. Pe tine însăți te-ai urât cel mai tare, și te-ai învinuit cel mai necruțător.
- Știi, răspunse ea cu tristețe, pe Laura am urât-o ... atunci ... pentru prima dată. Niciodată ... niciodată până atunci, nu o urâsem ... Cred că mereu, într-un fel ... nu știu, m-am simțit superioară ei și cumva ... am compătimit-o ... Dar atunci când am luat pistolul ... în mintea mea am condamnat-o la moarte.
- Silvia, răspunse prietena ei luând-o pe după umeri cu afecțiune, gândul tău nu ar putea ucide nici un șoarece pe jumătate mort. N-am văzut o ființă mai bună ca tine, mai străină de facerea de rău ... în ciuda a ceea ce crezi tu despre tine. Însuși faptul că ți-ai pus o asemenea problemă o dovedește ... Nu, Silvia, altceva e la mijloc ... ceva ce depășește puterea omului ... După un moment de gândire, cumpănind atent și șovăind puțin spuse:
- Știi, ... e un pasaj din Biblie care m-a impresionat în mod special (Ada citise târziu Noul Testament, după ce-l cunoscuse pe părintele Gabriel). Era vorba de grâu și de neghină, de Bine și de Rău. Ele sunt lăsate să crească împreună, pentru că dacă neghina s-ar stârpi, ar pieri și grâul. Dar la sfârșit sunt separate – grâul se pune la păstrare în cămară, iar neghina se azvârle în foc.
- O, dar ... dar asta se întâmplă după moarte ... Eu cel puțin așa înțeleg.
- Poate că pentru cei aleși asta se întâmplă și aici, pe Pământ. Poate că tu ești într-adevăr un copil al destinului ... așa cum a crezut mama ta ... În piesa asta poate că tu ești personajul principal, iar noi toți, cei din jurul tău, existăm prin relația cu tine.
Zâmbi, continuând s-o privească:
- Și ce se întâmplă cu personajele negative după ce și-au spus ultimul cuvânt? Sunt eliminate din scenariu, rolul lor s-a terminat, iar protagonistul merge mai departe.
„Ea a murit pentru ca tu să te poți întoarce” . Cine spusese asta și când?
Dar Silvia nu putu, nu voi să accepte o asemenea explicație. Nu putea crede că Divinitatea îi iubea pe unii mai mult și pe alții mai puțin. În ceea ce o privea, găsi o explicație mult mai plauzibilă și mai liniștitoare.
„Salvază-l pe Cel Inocent”
Mai exista un inocent. Chiar doi. Doi pui de om pe care răul nu-i atinsese decât până la călcâie. Încă puțin și pervertirea lor ar fi luat o formă definitivă. Moartea Laurei venise la timp.
Într-o zi, Silvia îi ceru Adei caseta cu nepoata ei. Cea filmată la Poiana Brașov, cu puțin timp înaintea morții lui Ariel. Ada i-o dădu, nu înainte de a opune nițică rezistență.
- Dacă le-aș fi dat la ziar, aș fi făcut-o tot spre binele ei, crede-mă. Să învețe de pe acum că după faptă vine și răsplata ... Dacă pe mama ei cineva ar fi învățat-o asta din copilărie, în loc s-o încurajeze în rău, poate că n-ar fi sfârșit-o cum a sfârșit-o ... Dar, în fine, cred că însuși lucrul ăsta a fost o lecție suficientă. Poftim, spuse întinzându-i Silviei obiectul, nu sunt chiar atât de siciliană încât să mă răfuiesc cu un copil. În problema „Perversei”, e altcineva pe care am un chef grozav să mă răzbun, acum că am toate datele despre el, decretă Ada drept încheiere și în ochi i se aprinse o flacără războinică.
Iar Silvia, întrebându-se uimită pe cine mai voia să se răzbune Ada, luă caseta și – trecând pe podul dintre lacuri, de acum loc comun în viața ei – o aruncă în apă, sperând că moleculele lichide vor distruge mărturia rușinii. O clipă se gândise să i-o dea fetei, dar își dădu seama că asta ar fi-nsemnat să facă paradă de bunătatea ei. Ar fi fost un fel de șantaj sentimental.
Și odată o așteptă pe Ana-Maria Tănase în fața școlii din centru unde învăța. Când fata o zări și o recunoscu, chipul ei de acum nefardat și natural se schimonosi de furie:
- Silvia Linoiu! Ce cauți aici? Oh, cât te urăsc, cât te urăsc! Tot ce s-a întâmplat a fost din cauza ta, numai din cauza ta!
Cum femeia continua să înainteze, o ploaie de lovituri se abătu peste mâinile ei întinse, o grindină de pumni mărunți ce nu-ndrăzneau totuși să-i țintească fața sau pieptul.
Dar Silvia nu mai acceptă să primească ștafeta Răului. Îndură cu răbdare până ce furtuna se potoli, fără să se clintească. Când totul luă sfârșit, privirea ei era la fel de senină și de calmă ca și înainte. Nici un reproș, nici o provocare și nici un semn de ultragiu nu se citeau acolo. Și atunci ura din ochii copilei se topi, iar când mătușa ei o strânse la piept, trupul firav, acum zguduit de plâns nu mai opuse nici o rezistență și rămase așa, primind căldura trupului celuilalt, ferm și puternic.
Mezinul Dragoș, care ieșise și el între timp, le privea zeflemist, ca și când și-ar fi zis în sinea lui cu precoce dispreț masculin: „Ah, femeile!” Iar ele două rămaseră așa, îmbrățișate, multă vreme, până ce șoferul d-lui senator veni să-i ducă pe cei doi frați acasă.


Silvia se putea gândi de acum la viitor și viitorul însemna în primul rând fiul ei. Primul capitol din viață se încheiase: cel al șovăielilor și experimentelor; cel al admiselor erori și al corespunzătoarelor învățăminte. Acesta fusese drumul ei meandrat între cele două nașteri: a ei și a fiului ei. De aici înainte nu-și mai aparținea sieși : viața-i era amanetată unui scop și numai drumul drept îi era îngăduit, odată ce-și înțelesese destinația.
Din acea halucinantă experiență a morții reținuse că a fost trimisă înapoi „pe datorie”, ca un eliberat condiționat. „Menirea ta pe această lume e să îndrepți greșelile celor pe care i-ai iubit”. Greșeala părinților săi. Greșeala mamei ei de a nu-l fi urmat în orice condiții pe tatăl copilului ce-l purta în pântec ... Greșeala tatălui său de a-și asculta interesele egoiste și nu inima ... Greșeala lui Ariel de a-și fi repudiat patria și familia în care se născuse ...
Dar tocmai aceste greșeli o făcuseră pe ea să fie cea de acum. Ea, hibridul cu sânge amestecat, altoită cu alt hibrid își regăsise până la urmă – prin fiul ei – o identitate unică. Și unde era locul fiului ei, mai propriu și mai potrivit, decât alături de rudele tatălui său, în țara lui de baștină? „Aș vrea să se nască în Argentina”, spusese Ariel în ultima lor noapte petrecută împreună, noaptea despărțirii și a miraculoasei concepții. Acesta fusese testamentul lui moral și Silvia știa că dacă ar fi trăit, soțul ei – ce fusese toată viața, volens-nolens, mai degrabă un Aranda decât un Beller – s-ar fi întors în țara unde se născuse. Iar ea l-ar fi urmat fără șovăire. Și acum, când el nu mai exista, nu era oare cu atât mai mult misiunea ei să reînchidă cercul, cercul vieții?
Și mai era un lucru, un lucru minunat ce i se-ntâmplase în timpul convalescenței, un adevărat balsam după noianul de dureri ce o copleșiseră de atâta timp. Părinții lui Ariel o contactaseră. Prin intermediul ambasadei, obținuseră telefonul de la TelinConstruct și o sunaseră, iar Silvia fu gata-gata să leșine de emoție cînd auzi acea voce gravă și profundă ce venea de la zeci de mii de kilometri depărtare, vocea mamei iubitului ei dispărut:
- Ay, hijita, como estas?
- Estoy bien, madre ... estoy bien ... răspunsese ea, cu inima în gât. Se înțeleseseră greu, abia auzea prin zvâcnetul sângelui, în plus nu mai vorbise spaniola de cel puțin doi ani și pronunția din Sud o punea și mai mult în dificultate. Și din acel moment, ideea stabilirii definitive în Argentina începuse să prindă contur. Episodul ei românesc se încheiase, oricât ar fi fost de mare durerea despărțirii. Când îi împărtăși hotărârea Adei Telinschi, două jeturi de lacrimi țâșniră spontan din frumoșii ochi albaștri.
- Mă părăsești? șopti ea. Cum o să fie viața noastră fără tine?
- Nu pot face altfel, Ada, răspunse Silvia, albă ca varul. Nu pot îngădui ca băiatul meu să crească ca și mine: cu picioarele într-o parte și inima în alta. Tânjind mereu, inconștient, după țara tatălui.
Înțelegând că Silvia făcea aluzie la obârșia ei britanică, Ada se încumetă s-o folosească drept contraargument:
- Crezi că te vor primi ca prieteni? Nu cumva te expui la un alt calvar de persecuții?
- Jumătate din aristocrația Argentinei are o picătură de sânge britanic, replică Silvia, schițând un zâmbet vag. În plus, viața m-a învățat să nu mai fac compromisuri din teamă și din excesivă dragoste de sine.
- Și frica ta de avioane? Ai să treci și peste inhibiția asta?
Ea înălță capul și în ochii ce străluceau ca aurul se citea o hotărâre pe care Ada n-o mai văzuse niciodată.
- Numai moartea mă poate împiedica să ajung la destinație. La destinația mea finală.


- Pe aici d-nă, spuse gardianul, descuind ușa celulei. Băiete, o vizită chiar în apartamentele regale : nu mai trebuie să te deplasezi ! El este deținutul Adrian Lupăștean, zise arătând cu capul spre bărbatul ce ocupa patul de jos. „Faimosul paparazzo”, rânji în timp ce ieșea, lăsându-i singuri.
Se putea vedea de la o poștă că „Blondului” de odinioară nu-i priise regimul de detenție. Acum ar fi fost mai nimerit să i se spună „Surul”.
„Oare mă aflu într-adevăr aici pentru o reglare de conturi? gândi femeia blondă, șocant de înaltă, ce purta ochelari de soare și pălărie. Sau pentru o restituire morală, completă și fără echivoc? E totuși o datorie să mergi până la capăt, să le arăți tuturor ce înseamnă să dai în cineva cu pietre atâta amar de ani, pentru ceva ce în realitate n-a existat. O restututio in integrum a adevărului ...”
Bărbatul de pe pat se ridicase în capul oaselor și o privea cu un soi de ... teamă. De când se afla aici, știa că o femeie nu aduce nimic bun. Prima dată venise la vorbitor soția lui; țipetele și insultele ei făcuseră deliciul etajului – căci la dușuri și la sala de mese fusese săptămâni de-a rândul mângâiat pe creștet printre hohote de râs. Apoi, în timp ce aștepta avocatul, venise chiar aici în celulă o femeie – tot mascată ca aceasta – soția unui politician pe care îl șantajase cu niște poze și în cele din urmă îl compromisese. Aceea îl umpluse de sânge și de vânătăi și numai venirea grabnică a gardianului îl salvase de unghiile și pumnii ei. Iar acum, amazoana asta cât ușa care îl privea fix – ce voia oare? Măcar dacă colegul lui n-ar fi fost la infirmerie pentru acea banală răceală!
Femeia părea că inspectează celula; luase pe deget un strat de praf de pe policioară și îl studia atentă. Apoi i se adresă, cu o voce atonă, egală, ce răsuna ciudat în acel decor:
- Domnule Lupăștean, îți place aici?
Cum el se holba la ea surprins, femeia se aplecă și îi șopti la ureche:
- Domnule, ... vrei să ieși din închisoare?
- Cine sunteți dvs.? reuși el să articuleze după ce impactul întrebării îl lăsase mut câteva zeci de secunde.
- Da sau nu? Răspunde!
- Da, dar cum?
Artunci femeia scoase din poșetă o fotografie și i-o întinse. Imaginea unei tinere, să fi avut cam la 25 de ani, cu părul drept, fața prelungă și cu ochelari era întipărită pe acel pătrat de hârtie îngălbenit de vreme.
- O cunoști? întrebă calm femeia. Bărbatul continua să privească fotografia. Amintirea se ridica încet din străfundurile minții.
- Nevasta lui Paul Colceru! exclamă el deodată.
- Da, întocmai. Doamna cu ochelari de soare zâmbi. I-ai făcut și altfel de poze, nu?
El începu sau crezu că începe să priceapă:
- Nu le mai am! Nu mai am niciuna! I le-am vândut pe toate ... Inclusiv negativele.
- Știu. De aceea te mai întreb o dată: vrei să ieși de aici?
- Dar cum?
- E simplu. Tot ce trebuie să faci este să acorzi un interviu. La o dată pe care o vom aranja, va veni un reporter de la televiziune. D-ta nu trebuie decât să fii ... cooperant.
Îl privi și văzând că mirarea de pe chipul bărbatului era din ce în ce mai mare, continuă cu o voce moale:
- Mai întâi ai să te prezinți cine ești și ai să vorbești puțin despre ... de ce ești aici. Nu, nu te teme, nu trebuie să spui decât ce scrie în dosarul penal, ceea ce e deja cunoscut. Pe urmă ai să spui câteva cuvinte despre fostul d-tale complice ... Paul Colceru. Apoi ai să povestești cum i-ai făcut pozele acestei femei ... Cum te-ai strecurat în grădină, în înțelegere cu soțul ei și cum ai fotografiat-o fără ca ea să știe, în timp ce era violată sălbatic de propriul bărbat. N-ai să dai nume ... Ai să te limitezi la perifraze. Ai să spui unde locuia femeia, cum arăta, faptul că era fiica unei profesoare de engleză și acela că fusese olimpică și premianta de onoare a școlii din cartier. Apoi, câte ceva despre ce făceați în Italia, despre drumul acelor poze. Ce zici?
- De unde știu eu cine sunteți? Ce garanție am că o să vă țineți cuvântul?
- Nici una, zâmbi femeia. Dar știi cum e când tragi lozul. Dacă nu-l tragi, știi sigur că pierzi. Dacă da, atunci ai o șansă fie ea și minimă să câștigi.
El se holbă surprins.
- Ce zici? repetă ea.
- Când vine reporterul?
- Dacă ești de acord, chiar mâine. Totul e pregătit. Interviul va apărea pe postul național, la o oră de maximă audiență și în câteva ziare. Vei deveni o vedetă de notorietate publică, când o să ieși de aici. Ãsta e un avantaj colateral: îți faci publicitate și cine știe, poate te angajezi din nou în branșă.
Cinismul femeii, ușurința cu care vorbea despre lucruri pentru el atât de grave, îl lăsa mut. Eleganța ținutei, obrăznicia calmă din atitudinea ei, faptul că primise aprobarea să-l viziteze în celulă, îl făceau să-și dea seama că era o persoană sus-pusă și influentă. Se hotărî să tragă lozul.
- Fie. Mâine atunci, da?
- Mâine. Îți doresc succes. Ai grijă ce spui. O greșeală, o omisiune, o indiscreție și târgul nostru cade. Ai înțeles?
- Da.
Câteva minute mai târziu, femeia se afla dincolo de poarta blindată a închisorii. Bărbatul care o aștepta în mașină, la volan, o întrebă:
- Ei, cum a mers?
- A mușcat. Mâine vine echipa.
- Și când se va difuza caseta?
- Mai vedem. După plecarea ei, oricum.
- Și el? Cum ai de gând să-l scoți de aici? Vorbești cu tatăl tău, la Brașov, să intervină ...
- Să-l scot de aici? făcu femeia cu prefăcută mirare, dându-și jos ochelarii. De ce? Stă foarte bine unde stă ... Dar, adăugă ea, face bine la sănătate ca omul să spere.


Pe măsură ce data plecării se apropia, Silvia începu să se agite. Toată energia ei se concentra asupra ultimelor pregătiri. De câteva zile îi ieșise viza, așa că acum decizia ei purta o ștampilă oficială. Ca să-și ascundă tristețea, Ada o tachinase în ziua când se dusese prima dată la ambasadă :
- Ce mai face simpaticul tău admirator brunet și cu mustăcioară ? Cel care i-a dat cu flit la o recepție defunctei tale verișoare ?
- Nu mai e el! răspunse Silvia cu vioiciune. Este o doamnă. Și să știi că d-nul în cauză n-avea mustață! adăugă râzând.
Ceruse viza pentru călătorie „în vizită la rude”. Erau mai simple formalitățile. Dar nu se sfiise să-i spună sincer d-nei ambasador că intenționa să rămână definitiv în Argentina.
- E o mare onoare pentru țara noastră, d-nă Beller, să aibă un cetățean ca dvs. O femeie de carieră. Și soția unui erou. Vă doresc mult noroc.
Ajunsă acasă, Silvia se așezase în fața calculatorului și navigase pe Internet. Pe site-ul ArgentinaOnLine găsise nenumărate oferte de serviciu în proiectare de soft, ingineria de sistem ori producția de echipamente de automatizări. Nu avea sens să-și facă probleme în legătură cu viitorul ei profesional. Deocamdată însă, îi rămâneau destui bani ca să își dedice măcar un an exclusiv creșterii copilului ei.
Studiase apoi legăturile aeriene și costurile de transport. Hotărâseră (împreună cu Ada și Edi) ca plecarea să aibă loc pe la sfârșitul lui octombrie, pentru că în această perioadă clima din cele două emisfere se aseamănă, în America de Sud fiind a doua lună de primăvară, similară lunii aprilie de la noi. Se gândiseră mai ales la copil, pentru a nu adăuga la oboseala călătoriei și stresul schimbării fuselor orare și șocul termic. Ada era puțin îngrijorată gândindu-se la cum va suporta Silvia o călătorie de atâtea ore și îi propusese să o însoțească. Dar Silvia știa ce efort fizic ar fi însemnat asta pentru prietena ei, acum când avea nevoie de toată energia pentru marea lucrare pe care trebuia să o ducă la bun sfârșit. Așa că nu fură cumpărate decât două bilete: pentru ea și pentru micul Andrés. Mai rămâneau doar de pus la punct câteva amănunte privind proprietățile din țară. Ferma de la Snagov fusese cumpărată de o societate de binefacere finanțată puternic din afară ce intenționa să înființeze acolo un mic sanatoriu pentru copii cu probleme psihice. Iar Silvia se bucură că acel loc – cândva multiubit – le va oferi pace și intimitate sărmanelor victime fără vină. Casa mamei ei, casa copilăriei și a trecutului o donă nepoților, copiilor Laurei. „Vreau să rămână în familie” le explică ea soților Telinschi atunci când prietena ei protestase din nou că e „prea bună cu cine nu merită”. Le lăsă de asemenea și câteva din conturile ei bancare, încredințată fiind că vor avea nevoie: deocamdată nu putea face mai mult, date fiind împrejurările.
Cât despre partea din TelinConstruct, Silvia voi să i-o dăruiască Adei, dar aceasta în ciuda protestelor ei, se obligă ca în timp de un an să-i restituie banii.
- Poate cine știe, deschidem cândva o filială la Buenos Aires, glumise Ada cu un aer visător. Până atunci însă, vreau să fiu fair-play.
Acceptă însă cu plăcere un alt dar, ba chiar fu ea aceea care îl ceru ca amintire. Era un obiect mărunt și cât se poate de caraghios, însă în viața amândurora produsese un moment de cotitură – rodnic și fericit. În timp ce Silvia sorta lucrurile trebuincioase, articole de îmbrăcăminte și alte nimicuri, Ada exclamă la un moment dat:
- Doamne, ce căciulă de pe vremea lu’ mama-mare!
Silvia se uită o clipă la capișonul de blană, ros într-adevăr pe la margini, apoi o privi pe Ada, surprinsă, căci știa că nu era în stilul ei să facă remarci atât de nepoliticoase. Drept răspuns, prietena ei începu să râdă, și Silvia își aminti după oarecare întârziere: acesta fusese mărul discordiei între ele două, obiectul încăierării de la metrou terminate la „Secție”, atunci, cu mulți ani în urmă.
- Vai, Ada, ce memorie poți să ai! o gratulă ea râzând la rândul ei.
- Cred și eu. Căciulița asta deține un rol crucial în viața mea. Dacă tipa aia n-ar fi râs de căciulița ta și tu nu te-ai fi înfuriat, noi două nu ne-am fi cunoscut niciodată.
- Mi-ar fi plăcut să ne fi cunoscut altfel, admise Silvia.
- De ce? A fost destul de nostim și-așa.
- Pe mine nu m-a amuzat.
- Nu știi să savurezi umorul negru al vieții, replică Ada. Și îi luă mâinile într-ale ei. Chipul îi redevenise serios, aproape grav.
- Nici nu poți să-ți închipui, Sil, cât de mult a însemnat prietenia noastră pentru mine, în toți acești ani ... și cât de mult îți datorez. Împăcarea mea cu Edi, TelinConstructul, toate astea ți le datorez ție. Dacă nu te-aș fi întâlnit, în mod sigur eram și acum la Brașov, înecându-mi amarul în nori de fum și căutând consolare în brațele vreunui crai de provincie. Înțelegi, tu ... tu mi-ai redat pofta de viață ... și de luptă – într-un moment când aproape că mă resemnasem în fața lucrurilor pe care nu credeam că mai pot să le schimb. Căciulița ta mi-a purtat noroc. Dăruiește-mi-o mie, încheie cu un zâmbet șugubăț, dar în spatele căruia se ghicea undeva aproape, roua lacrimilor.
Și Silvia, care în acea zi mai făcuse o altă vizită de rămas bun, cu inima strânsă, i-o dărui, având certitudinea că mai rupe o bucată din trecut ca și din ea însăși. Dar prietenia lor nu se oprea aici și nici viața. Era întrucâtva mai liniștită. În zilele frumoase de mijloc de octombrie făcură lungi plimbări cu copilul în cărucior, pe la Pădurea Băneasa ori Herăstrău, locuri unde era mică probabilitatea să fie cunoscută. Firește, nu se temea de vreo agresiune, totuși, din prudență, îi avea mereu alături pe Ada și pe Edi. Odată însă, avusese senzația că cineva o urmărește, dar își dădu seama că era doar persistența spaimelor ei din trecut. Și somnul îi era mai liniștit acum. Fantoma lui Clive nu îi mai apăruse niciodată în vis sau aievea, dar impresia experiențelor trăite era încă foarte vie.
Și totuși, vremea lucrurilor stranii încă nu se încheiase. Într-o zi primi un e-mail ciudat, de pe o adresă necunoscută: o animație. Reprezenta o pasăre ce renaște din propria ei cenușă, o pasăre Phoenix. Mesajul nu era nici adresat, nici semnat, iar când Silvia voi să trimită o replică, sistemul îi returnă mesajul „Adresă inexistentă” și ea își aduse aminte de o altă toamnă ca asta, când Ariel îi vorbise de un simbol drag inimii lui. Nu discutase cu nimeni despre mesaj și nici nu dăduse în aparență prea multă importanță incidentului, fiind prea ocupată cu cele din urmă pregătiri. Sosi în sfârșit și ultima zi a șederii ei în România, ultima înaintea plecării. Silvia se sculase devreme, neputând să doarmă. Deschisese fereastra, lăsând să pătrundă lumina rece a zorilor. Pe cer se zărea – ca o dâră de foc – urma fantomatică a unui avion. Și atunci o cuprinse un dor imens – o nerăbdare cum nu mai trăise din copilărie, ca atunci când venea din tabără și trenul se oprea în Gara de Nord, iar ea fugea, fugea pe peronul la capătul căruia o așteptau întotdeauna brațele mamei. O cuprinse un dor nebun, ca și când clipa spre care se îndrepta cu fiecare rotire a limbilor de ceas ar fi fost climaxul vieții ei, punctul culminant, ca și când tot ce ar fi fost până atunci era doar pregătirea acelei clipe – clipa când ea și pământul lui Ariel se vor întâlni. Și avu senzația vie că EL o aștepta undeva acolo, în viitor. Se și vedea pe străzile fără număr ale marii metropole, pe avenidele acelea cărora abia le zăreai trotuarul celălalt și care se prelungeau în pampa, câmpia fără sfârșit. Se vedea aievea, liberă ca o pasăre, necunsocută și fericită, confundându-se cu pământul, cu cerul, cu întreaga Creație ...


Bărbatul închise ochii. De data asta nu va mai pune frâu amintirilor. Nici zăgaz durerii. Va lăsa filmul să ruleze. Până la capăt.

31 august 1964. Vama Veche

- Iată un crâmpei de plajă care-mi place nespus. Aici te simți cu adevărat în largul tău. Fără priviri indiscrete. Nu dragul meu?
- Ah, ia uite-i! răspunse bărbatul, în timp ce femeia îl lua de mână.
Văzuseră un el și o ea, cam de aceeași vârstă cu ei, complet goi. Se priviră ochi în ochi și râseră. Erau tineri. Ea avea un costum înflorat.
- Ei bine, zise bărbatul, ținând în mână un trepied pentru aparatul de fotografiat, hai să-l punem aici. E bine așa? Îl reglă. Haidem, zise el și trăgând-o după el pe tânăra femeie care îl ținea de mână, intrară în apă, sărind prin valuri. Când apa le ajunse până dincolo de genunchi, se opriră. Înainte de a apuca să se întoarcă se auzi un declic și aparatul se declanșă.
- Ne-a prins cu spatele, râse tânăra femeie, apoi își îmbrățișă iubitul, cuprinzându-i pieptul cu brațele.
- Nu-i nimic, mai face încă una. E reglat la 30 de secunde. Acum!
- De data asta ne-a prins bine, zise el și se repezi să demonteze trepiedul. Apoi îi mângâie fața femeii, cu o duioșie tristă.
- Azi se termină vara. Peste nici două săptămâni trebuie să mă întorc în Anglia. Mai am vreo șansă, să încerc pentru a suta oară să te conving să vii cu mine?
- Știi bine, iubitule, că asta s-ar fi putut numai prin căsătorie.
- Iar tu știi bine, din păcate, că o căsătorie nu se poate. Nu înainte ca timpul cuvenit să treacă. Nici un văduv nu se însoară la patru luni după ce i-a murit soția. Apoi trebuie să te cunoască ai mei, să se obișnuiască cu tine și tu cu ei, să vezi dacă îți place Anglia. Þi-am mai spus de atâtea ori. Hai să nu ne certăm din nou. Și mai știi că pentru asta sunt dispus să-i plătesc tiranului de la București echivalentul greutății tale în aur.
- Știi bine că e imposibil, oftă ea. N-am face decât să obținem un refuz, iar cariera fratelui meu ar fi compromisă. Hai să nu mai vorbim despre asta. Mai avem atât de puțin timp!
Își aruncară costumele de baie pe nisip și intrară goi în apa mării precum Adam și Eva într-un timp imemorial. Și acolo, pe patul lichid al valurilor se iubiră îndelung, ca două mamifere acvatice în dans nupțial. Într-un târziu, când totul în jur începu să capete o fosforescență argintie, stranie, ca înaintea crepusculului, ieșiră, șiroind de apă și se îmbrăcară.
- Uite, spuse el, cotrobăind în portofelul lăsat pe nisip, am să-ți dau ceva care să-ți amintească de mine. Nu e un inel, ci un medalion. Are însă aceeași semnificație. Și scoase un lănțișor de aur ce se termina cu o cruce ciudată, cu laturile convexe. Îl puse la gât.
- Poate că o să fie și o altfel de amintire, zise femeia, atingându-și ușor pântecul. O amintire vie, pentru toată viața.
- O să aibă ochi albaștri ca mine, zise bărbatul și o sărută pe frunte.
- Ba nicidecum, vor fi căprui ca ai mei, râse ea.
- Ei, atunci vor fi o nuanță intermediară, să spunem aurii, ca frunzele astea atinse de toamna timpurie. Va fi o fiică a mării, în tot cazul.
- O fiică? De unde știi?
- Nu te văd pe tine procreând un băiat, zise bărbatul râzând. De altfel, eu am băiat. Vreau să am și o fată.
- Copila mării, spuse femeia gânditoare. Dacă o fi vreodată în primejdie să se înece, sunt convinsă că se va salva miraculos. Și ce nume o să-i punem?
- Ei bine, zise el privind în zare apa fosforescentă îngemănându-se cu argintul topit al cerului. Ei bine ... zise el ținând corpul femeii strâns la pieptul lui, se va numi ... se va numi ... Silver (Argint). Silver Lacey.
- Silver? O, în nici un caz. Nu mi-ar înregistra la maternitate un nume atât de ... englezesc. O să-l romanizez. O să-i spun, să zicem ... Silvia!
- Ei da! Sună frumos. Sylvia Lacey.
- Și știi bine că nu se va numi Lacey. Numele ei va fi Silvia Livadaru.
- Silver Lacey ... Silvia Liva ... darou, pronunță el cu greu numele românesc.


Bătrânul deschise ochii. Dar filmul continua să se deruleze. Erau acum altfel de imagini, necruțătoare, de neîndurat. Scene pe care el nu le trăise, dar care i se succedau prin minte ca și când ar fi fost martor ocular ... Tot ce putea îndura un copil fără tată, înfruntând viața ... o viață la care el însuși adăugase un strop de infamie.
Acum câtva timp ea fusese aici. O vizită de rămas bun. Se simțise probabil datoare s-o facă. Și când el o întrebase, sugrumat, ca și când viața i-ar fi depins de răspunsul ei: „Vrei să știi la ce rezultat am ajuns în cercetările mele? Cele pe care m-ai rugat să le întreprind atunci, la Snagov?”, ea îl întrerupsese repede: „Nu, sir, nu mai sunt în căutarea unui adevăr fără echivoc, a unei cunoașteri absolute. Prefer să existe acel gram de incertitudine care dă farmec vieții și te scutește de anormalitatea unor relații impuse și obligatorii.” Și tonul ei fusese blând, aproape afectuos, dar el înțelesese că o pierduse. Așa le era dat să se despartă – fără mărturisiri, fără lacrimi, fără scene. Era o ironie supremă a vieții în faptul că ea se hotărâse să plece tocmai în țara în care pașii lui n-ar fi putut călca vreodată – gândise. Nu-i rămânea decât să aștepte, în cabana lui de lemn, în preajma mării, ca ea să se întoarcă. Și totuși ea spusese un lucru ciudat, despre moartea fiului său, ca și când l-ar fi cunoscut personal, ceva ce ar fi anulat blestemul sângelui ce crezuse că se afla mereu între el și țara aceea, dacă ar fi fost adevărat. Apoi îi făcuse un dar. Mai bine zis o restituire. A celeilalte părți din trecut. A unui trecut din care altfel nu-i mai rămânea decât posibilitatea unei amare și prea târzii justiții ...


Cei doi bărbați stăteau în picioare, față în față.
- Vă rog să-mi spuneți ce motive aveți să-mi refuzați viza pentru Marea Britanie, spuse bărbatul mai tânăr. V-am arătat invitația la conferință. În plus am mai fost acolo de trei ori.
- Cu mare plăcere, răspunse cel căruia i se adresase întrebarea. Aș putea să invoc cel puțin trei motive. Unu: sunteți implicat într-un scandal de proporții. Doi : dacă n-ați avea încă imunitate parlamentară ați fi mai mult ca sigur pus sub urmărire penală.
- Sunt numai minciuni și calomnii, izbucni bărbatul care ceruse viza, nimeni nu poate dovedi nimic ...
- Trei, continuă imperturbabil celălalt : starea dvs. finaniciară nu constituie o garanție că nu veți încerca să folosiți Anglia ca trambulină pentru a dispărea „în lumea largă” cu vreun rest de pradă ... Prin responsabilitatea funcției pe care o dețin, trebuie să mă asigur că țara mea nu va deveni, fie și temporar, un azil pentru răufăcători. Înțelegeți, pe ai noștri aveam obiceiul să-i exportăm la Botany Bay, încă din secolul al șaptesprezecelea.
- Domnule, vă atrag atenția că ...
- Dar nici unul din aceste trei motive nu este cel pentru care nu vă dau viza, domnule senator, deși oricare este perfect legal, ci un al patrulea, care este cu totul deosebit: ați comis un act criminal împotriva unei persoane de sânge britanic.
Bărbatul cel tânăr încercă să-și amintească, dar fie că era victima unei îngrozitoare confuzii, fie memoria lui avea o sincopă: făcuse la viața lui rău multor oameni, dar nu-și aducea aminte ca printre ei să fi fost vreun englez. Firește, fusese la mijloc disputa pentru IREEN, dar ... act criminal ...
- Cum ... ? Cine ... ? reuși să spună.
- Numele de Silvia Beller vă spune ceva? veni pe un ton ca de gheață răspunsul.
- Silvia Beller? se bâlbâi el, păi asta-i verișoara mea, zise, și un râs nervos îi ieși din gâtlej. E româncă get-beget, născută aici, ca și mine ...
Dar observând privirea fixă a celuilalt, râsul îi pieri. Fără să vrea, începură să-i treacă prin minte cele spuse de defuncta lui soacră, bârfe cărora la vremea respectivă nu le dăduse nici o importanță, cum că mama Silviei avusese la viața ei legături amoroase cu străinii ... Sfârși prin a înțelege.
- Cine spune asta? întrebă el pe un ton fără expresie.
Englezul scoase din buzunarul de la piept un lanț cu o cruce veche; aurul străluci stins.
- Cea la a cărei asasinare ați fost martor și ... complice moral. Apoi adăugă încet, ca pentru sine:
- Femeia pe care am iubit-o cel mai mult ...

Când senatorul ieși din clădirea ambasadei, se lăsase seara. Începuse să plouă mărunt. Mintea prinse să compileze cu înfrigurare. Instinctul de supraviețuire în luptă cu disperarea. Ajunse acasă. Noroc că odraslele lui erau la nașul lor. Nevăzându-i, putea gândi mai ușor, fără scrupule morale inutile. Treaba proastă fusese de la început aceea că nu putea ști exact cât știau ceilalți. Nu putea ști ce mai declarase acel pitic cretin, pe lângă cele legate de implicarea lui în acea crimă de acum 12 ani ... Puteau fi lucruri și mai grave ... Planul A căzuse. Urma să aplice planul B; granița României cu Ucraina ... o potecă prin pădure ce nu figura pe nici o hartă ... restul era asigurat. Mâine îl va pune în aplicare ...
A doua zi, devreme, poliția era la ușa lui. Înțelese că n-avea nici un rost să opună rezistență. Spuse totuși:
- Am imunitate parlamentară. Mandatul e ilegal.
- Și care ar fi problema, d-le senator, dacă am încălca și noi legea o dată, în timp ce dvs. ați încălcat-o de zeci de ori? De altfel, nu e nici o ilegalitate. Infracțiunea este flagrantă.
- Flagrantă? se bâlbâi el, holbându-se.
- Da. Infracțiunea de delapidare. Ați „transferat” zilele trecute o sumă nu tocmai modestă de Euro din conturile fundației „Ochiul dimineții” în propriul dvs. cont la banca „Smithson & Co” din Londra prin intermediul sucursalei ei din București, desigur.
Bărbatul rămase fără replică.
„Cum de au aflat atât de repede? Și cum avuseseră ei acces la registrele unei bănci străine?” Apoi gândi: „Nebunul, nebunul ăla de la Ambasadă.”
Cele ce urmară aveau darul să-l edifice pe deplin.
- De altfel există presupuneri temeinice că intenționați să părăsiți țara. Am primit o înștiințare de la Ambasada Marii Britanii. Arestarea dvs. se impune ca necesitate.
Și în timp ce îi prindea cătușele la mâini, omul adăugă:
- Domnule, dacă am fi în America, ar trebui să vă citesc drepturile. Mă tem însă că aici, în România, nu mai aveți nici unul. Ați supărat prea multă lume.
Iar subofițerul care îi însoțea, adăugă:
- Ca să parafrazez un personaj celebru dintr-un film la fel de celebru, ați ajuns la capătul drumului, domnule senator. Din toate punctele de vedere.


Cam la vreo lună după plecarea Silviei, avu loc inaugurarea Muzeului Românilor de Pretutindeni. Pentru Eduard Telinschi era împlinirea visului său de arhitect și de patriot. Pentru Ada însemna consacrarea ei ca manager și patron al unei firme de mare succes. Pentru acea parte a clasei politice duplicitare și profitoare, era o lovitură sub centură: să vadă în sfârșit reunite într-un sat simbolic gospodării din aproape toate provinciile locuite de români: Basarabia, Bucovina, Maramureșul Voievodal, Cadrilater, Dobrogea de sud, Banatul Sârbesc – și toate astea numai prin inițiativă particulară, fără ca guvernul să aloce vreun ban.
Cele mai importante personalități ale diasporei, oameni de cultură și de afaceri de origine română, zece ambasadori și însuși președintele țării fuseseră la inaugurare. Edi, abia întors de la Belgrad (unde plecase pentru tratative în legătură cu o căsuță românească din Valea Timocului), frânt de oboseală, aproape că nu mai rezista după zece ore de prezentări, interviuri și agitație. Fusese un eveniment deosebit, îndelung mediatizat și prima săptămână adusese un aflux de vizitatori fără precedent. Fratele său intravilan și mai mic acum – Muzeul Etnografic Român fusese dat uitării în acele zile de bucureștenii dornici să vadă ceva nou. Pe terenurile dimprejurul noului muzeu se preconiza că va înflori un comerț impresionant. Telefoanele sunau fără întrerupere la TelinConstruct, antreprenorul general al lucrării.
Când toată agitația asta se mai domoli puțin, într-un week-end, Edi o duse pe Ada la mare. Deși era în noiembrie, vremea era nefiresc de caldă, o toamnă târzie cu o bogăție de arome și culori. Timp de mers la munte. Dar Ada alesese marea. Voia să se plimbe prin stațiunile – acum pustii, pe plajele ce-și aveau ca vizitatori doar pescărușii. Avea nevoie de o perioadă de calm și regăsire. O tulburaseră nespus evenimentele ultimelor luni – ale anului care se încheia, chiar dacă pe fața ei cineva străin cu greu ar fi ghicit urmele teribilului zbucium interior. Tot în aceste ultime luni, în acest ultim an înțelesese mai mult ca oricând că viața ei fără Edi nu avea nici un sens. Și nu în ultimul rând, pricepuse că dragostea lui nu încetase niciodată, nici în momentele când el o respinsese cu furie, apoi cu amărăciune calmă. Voia doar să îl țină de mână și să se plimbe pe malul mării. Ca pe vremuri. Ca în acea vacanță de demult, când ei, toți trei ... „Nu, n-o să mă gândesc acum la Ioana, fetița noastră dragă. Nu acum”. Vorbi, ca să alunge amintirile:
- Ce-ai mai făcut la Belgrad, Edi? Te-ai interesat în legătură cu ce te-am rugat eu?
Și prin minte îi trecură ultimele clipe petrecute cu Silvia, când o dusese la aeroport. Edi rămăsese acasă; nu putea suferi despărțirile – mai bine zis șablonul acestora: trenul care pleacă, avionul care decolează, călătorul cu lacrimi în ochi, cei care l-au condus plecând triști acasă – nu era în stare să suporte. Se jena să fie văzut de străini plângând. Așa că fuseseră doar ele singure și micul Andrés. Când coborâseră din mașină, Silvia îi spusese foarte tulburată:
- Ada, știi, poate că o să mă consideri nebună, dar eu am o convingere stranie că Ariel trăiește. Îi simt prezența în mine, e ... e ca și cum i-aș percepe de la mare distanță, dar foarte intens, câmpul vital.
Ea îi aruncase o privire oarecum îngrijorată și spusese încet:
- Silvia, ... nu alimenta din nou o iluzie. Știu cât ți-a fost de greu să accepți ideea, dar ...
- Nu, nu, tu nu înțelegi, continuase prietena ei, nu e acea convingere pe care am avut-o de la început. E ... e ceva ce simt acum, de câteva zile. E o intuiție, o revelație, cum vrei să-i spui. Ca atunci când am știut dintr-o dată cine era dl. Lacey. Și mai e și altceva. Și îi povesti de mesaj.
- Bine, o să cercetăm. Dar nu-ți fă prea mari iluzii, fiindcă altfel o să ai o cădere cumplită. Oricum, dacă el e în viață, probabil că te va căuta îndată ce motivul ce l-a împiedicat până acum s-o facă va înceta să mai existe.
În acel moment călătorii pentru Madrid (prima escală unde Silvia schimba avionul) fuseseră anunțați că aeronava era pe pistă.
- O să-ți trimit un e-mail când ajung. Să nu te-aștepți să-ți scriu prea mult. Nu-mi scrie nici tu deocamdată. Îmi trebuiesc toate forțele să merg înainte, să mă obișnuiesc cu noul meu drum. Nu mai vreau să privesc spre trecut, un timp.
Și Ada îi respectase dorința. Primise după două zile e-mailul în care Silvia confirma laconic că a ajuns cu bine. Abia ieri primise o scrisoare mai lungă, mai liniștitoare.
- Ei bine, îi răspunse Edi, da, am făcut oarecare investigații, deși ce am aflat e mai degrabă rodul întâmplării decât al talentului meu de detectiv. Se pare că nici de data asta presimțirile n-au înșelat-o. El n-a fost într-adevăr niciodată în avionul acela. Și-a luat bilet, a fost în sala de așteptare, dar chiar când a început îmbarcarea pasagerilor – după ce i s-a introdus în calculator tichetul, s-a răzgândit și s-a întors. Se pare că primise un mesaj pe agenda electronică care l-a făcut să renunțe la călătorie – posibil să fi fost cel trimis de Silvia. Astea le-am aflat de la un călugăr de origine română, confrate cu nea Gabi și care s-a întâmplat să-l cunoască pe Ariel și să fie de față.
- Ce spui! Asta înseamnă că n-a murit! exclamă Ada; bucuria și surpriza o făcuseră să exulte ca un copil.
- Cel puțin n-a murit atunci, răspunse Edi care rămăsese sceptic și care era înclinat prin fire să nu creadă până nu vede.
- Dar ce l-ar fi determinat să păstreze secretul atâta timp? Faptul că era urmărit fără-ndoială, nu?
- Tot ce se poate, dar cred că nu numai asta. Dacă Ariel a scăpat într-adevăr, bag mâna-n foc că s-a folosit de zvonul morții lui și pentru a rezolva oarece treburi – din umbră.
- Pare foarte în stilul lui. Înseamnă că atunci când le va rezolva pe toate, o va căuta pe Silvia. Sper să se întâmple asta cât de curând. Apropo, cu toate că nu știu dacă există vreo legătură, și pe aici a fost „furtună”. Răzvan Tănase a fost arestat și pus sub acuzare. I-a fost retrasă imunitatea parlamentară. Până și cei din partidul său au votat împotriva lui.
- Domnul senator? Nu-mi vine să cred. Și de ce a fost găsit suspect acest onorabil cetățean?
- De multe, mai multe decât și-ar fi imaginat și o Agatha Christie. În fiecare zi se fac noi dezvăluiri, iar martorii apar ca din pământ. Se pare că justiția nu va avea deloc răgaz. Va avea un sfârșit de an fierbinte. Ca și presa.
- Că veni vorba de presă, ce-o mai face amica Silviei, ziarista? Cea care a găsit de fapt toate pistele?
- Luiza Marinescu?
Ada oftă.
- S-a temut în cele din urmă pentru viața ei. Se zice că a fost nevoită să accepte ... „protecția” unui mare dinozaur ... dușman neîmpăcat al lui Tănase. Înțelegi ce înseamnă asta ... pentru o femeie. De altfel, babalâcul i-a subjugat nu numai trupul, ci și condeiul ... A devenit un fel de „poetă de curte”.
- Sărmana ... A sărit dintr-un compromis în alt compromis. Dar între cele două compromisuri a pus prima cărămidă la temelia adevărului.
- Iar ultima știi cine a pus-o? Știi cine i-a dat până la urmă lovitura de grație? N-o să ghicești. Amicul nostru englez.
- Sir William? Cum așa?
- Ei bine, tipul voia s-o întindă din țară. Domnul Lacey l-a împiedicat.
- Leul britanic în slujba justiției române?
- Ei, ași! Leul britanic nu e decât în slujba propriei sale cozi. Egoistul ăla bătrân nu face acte de binefacere decât în scop personal.
- Personal? Dar ce interes personal putea el avea în arestarea lui Răzvan Tănase?
- Măcar atâta lucru putea și el să facă în numele fiicei lui. Apoi văzând că Edi se holbează la ea, Ada zise:
- Ce, nu știai că Sir William e tatăl Silviei?
- Nu, dar tu de unde știi? Þi-a spus el?
- Nu era nevoie să mi-o spună. Era limpede ca lumina zilei. Prima dată când am bănuit ceva a fost atunci, la Snagov, când el aproape că a leșinat auzind numele „adevărat” al Silviei, adică al celui pe care îl credea tatăl ei. O, da, așa e, tu n-ai fost atunci de față. Și pe urmă interesul pe care i-l purta, chiar și după ce ea l-a atacat atât de dur, a fost de natură să mă intrige. În Occident – în lumea afacerilor și în viață – nu există iertare decât între „el și ea”, ori între părinți și copii. Apoi toate datele se potriveau. Sosirea specialiștilor și a oamenilor de afaceri britanici în țară și anul nașterii Silviei. Faptul că din delegație făcea parte un bărbat – văduv cu un copil – exact de vârsta și cu situația lui William Lacey. Și în final – inițialele de pe medalionul mamei ei și două poze cu aceleași personaje, una la „Sir”, una la Silvia, au confirmat ipotezele mele. Mai adaugă și faptul că am pus cap la cap cele două seturi de date – cele aflate de la profesoara de la Titu cu celelalte de pe Internet, despre investițiile trustului ACAB și o să-ți dai seama că dacă, Doamne-ferește, TelinConstructul ar da faliment, cel puțin unul din noi s-ar putea angaja totuși detectiv particular.
Edi râse cu poftă, apoi căzu din nou pe gânduri și întrebă:
- Și până la urmă, protagoniștii au știut? Adică, fiecare a știut că celălalt știe?
- Răspuns afirmativ la ambele întrebări. Ultima dată când s-au văzut Silvia i-a dăruit lui medalionul. Dacă mai era nevoie de o clarificare, asta a clarificat totul.
- Ha, făcu Edi, micuța noastră englezoaică, devenită acum cetățean al Argentinei. A obținut până la urmă tot ce și-a dorit în viață. Cum spuneai tu, Ada? Carieră, dragoste, poziție solidă în cadrul comunității? Nu?
- Și-a dorit să-și cunoască tatăl și să-l înțeleagă. Și dorința i s-a împlinit. A iubit naiv și idealist puterea Angliei și după ce a simțit pe pielea și împotriva ei această putere, a aflat că e și ea depozitara unei părți din ea. Și a vrut cu disperare să-și afle împlinirea într-un copil. Și viața i-a îndeplinit dorința. În cele din urmă i-a îndeplinit toate dorințele. Dar a plătit pentru asta mai mult decât oricare dintre noi, nu crezi?
- Nu. Alții au plătit, fără ca dorințele să li se îndeplinească. În fine, unele dorințe.
Ada oftă. Știa la ce făcea soțul ei aluzie. Îi luă mâna în tăcere și i-o ținu o clipă în dreptul inimii.
- Edi, începu ea timid, pe Ioana n-o mai putem aduce înapoi. Dar îți promit, îți jur, că îndată ce se sfârșește toată agitația asta ne vom gândi la o cale de a-l găsi pe fiul nostru. America nu e chiar atât de mare pe cât de mare e puterea informației. O să punem anunțul pe Internet. Ceea ce am putut face pentru Silvia, vom putea face și pentru fiul nostru. Þi-o promite fetița ta, zise ea și îi mângâie fața, simțind căldura lacrimilor. Uite, schimbă ea subiectul, că tot am vorbit de Silvia ... am primit ieri o scrisoare de la ea. Îi întinse hârtia tipărită la imprimantă. Edi o despături, o parcurse și citi cu glas tare ultimul fragment:
„ ... Când am pășit pentru prima oară pe pământul Argentinei împreună cu fiul meu, am lăsat la ușa aeroportului toate durerile, grijile și resentimentele Lumii Vechi. Întocmai ca vechii colonizatori, ca nenumărații emigranți din felurite epoci, am sărutat pământul într-un gest ritual, vechi de secole, acest pământ ce le-a oferit atâtor fii năpăstuiți ai Europei liniștea și împlinirea. Sosisem aici după aproape 20 de ore de zbor, în care stomacul mă supusese unor spasme atroce, întrerupte arareori de un somn chinuit. Dar cum se vor fi simțit cei care ajungeau aici după șase săptămâni de călătorie pe mare? Ce o fi simțit oare François Beller, bunicul lui Ariel, când a atins prima dată cu tălpile pământul țării lui adoptive? ... Eu mă simțeam ca unul ce s-a născut a doua oară. Reînnodasem firul de acolo de unde el s-a rupt ... „
Într-un impuls, Edi sări din mașină, apoi deschise portiera și o trase pe Ada afară. O luară la fugă amândoi pe nisipul rece și plin de scoici moarte. Apoi se opriră în fața mării și Edi o cuprinse în brațe. Și o sărută îndelung, bolnav, ca și când s-ar fi temut că dacă îi dă drumul, ea va dispărea ca o nălucire, ca cețurile ce începeau să coboare peste nemărginirea cenușie odată cu înserarea. Râzând printre lacrimi, îngenunchie în fața ei și zise:
- Domnișoară Adelina Marcu ... doamnă Ada Telinschi, ... îmi faceți onoarea ... să îmi acordați mâna dvs.? Vreau să faceți din mine un bărbat cinstit. Cinstit și fericit.
- Ei bine, da, râse ea cu cochetărie. Oricum, e o hotărâre pe care trebuie să o iau în liniște, nu sub impulsul emoției..
- Vă acord timpul cât ne întoarcem la mașină. Și chiar vrei, Ada, să fim împreună până când moartea ne va despărți?
- Pe noi doi nu ne poate despărți nimeni și nimic, murmură ea și pielea i se înfioră în vântul rece.

Sfârșit

martie 2001- mai 2003

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!