poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-10-08 | |
Ultimul munte
Orele treceau greu și Silvia stătea tot timpul cu copilașul la piept de parcă încerca să se convingă că era acolo, că trăia, că exista fizic. În ultimele luni ... aproape că uitase că substanța vieții ei venea din această simbioză, aproape că uitase cât de mult însemna pentru ea acest boț de carne gingașă, acest pui de om în care întrezărea abia schițate semnele frumuseții solare a lui Ariel. Acum într-un fel se simțea împăcată cu sine însăși și cu destinul. Acceptase în cele din urmă să participe la înscenarea flagrantului. Argumentul suprem i-l dăduse în final Cartea întrebărilor”, cea dăruită de Casian Adei; cartea pe care o poți consulta ca pe un prieten atunci când nu știi ce să faci și ești într-o mare criză sufletească. O atinsese din greșeală și ea se deschisese la următorul paragraf:„Ci dreptul celui inocent să-ți fie grijă și crez”. Iar Ada întărise: - Gândește-te măcar la Andrés, dacă nu la tine. Se rugase mult; se rugase ca Dumnezeu să-i dea curaj. Dar în cele din urmă i se păru că nu ea are dreptul să ceară, ci invers: El însuși îi cerea acest lucru. O cuprinse o senzație de liniște, de detașare totală ... - Silvia, a sosit timpul! Ești pregătită? Vocea Adei o făcu să tresară violent. Probabil, ațipise, cu copilul la piept. - Silvia ... dacă nu te simți în stare, vorbim cu „căpitanul” să o lăsăm pe mâine. Singura condiție pusă de doamna Beller în schimbul colaborării fusese aceea de a-i avea alături pe soții Telinschi. Condiție pusă de altfel și de cei doi. - Mă simt în stare. Încet, țeapănă de spate, se ridică. Mirela, asistenta de la firmă era acolo. Venise să stea cu Andrés în lipsa lor. Erau și cei doi băieți voinici, angajați la TelinConstruct, care vor aștepta afară, gata să intervină, dacă treaba lua proporții neprevăzute. O măsură de protecție suplimentară: oamenii „căpitanului Colombo” erau deja pe poziții. Se urcară în mașini. Edi luă mașina Silviei, așezându-se la volan. Ea și Ada se așezară în spate, cei doi băieți luară mașina soților Telinschi. Când opriră în fața cafenelei Internet „Country Club”, Silvia luă mâna Adei și o strânse ca într-un clește. - Mi-e frică, Ada ... O amintire își făcu loc în cugetul celei ce primi această mărturisire. „Mi-e frică, Silvia” ... cândva ea rostise acele vorbe. Prietena ei îi alungase atunci teama cu o amară glumă. Acum venise rândul ei, și întocmai cum făcuse Silvia atunci, Ada îi puse mâna pe piept ca pentru a-i simți bătăile inimii. - Mincinoaso, spuse ea cu lacrimi în ochi, inima abia dacă-ți bate nițel mai tare. - S-ar putea să trec prin fața morții. - Ai mai făcut-o. Ai să poți s-o faci și de data asta. E cel mai greu examen. Dar o să-l treci. Inspectorul Vasiliu, așa se numea de fapt cel pe care îl porecliseră „Căpitanul Colombo”, îi aștepta la punctul stabilit. Câțiva dintre oamenii lui, îmbrăcați obișnuit, firește, patrulau discret în jurul localului, ținând sub observație ieșirile. Ceilalți își stabiliseră cartierul general undeva prin apropiere. - Domnule inspector șef, totul este pregătit. Aparatura de înregistrare merge perfect, am mai făcut o probă adineauri. - Suspectul a sosit? - E la masa lui obișnuită. Puteam fi sigur că aceea e masa lui, încă de azi-dimineață când am efectuat recunoașterea. Camera de luat vederi din local este îndreptată chiar spre ea. Masa patronului, nu? - Evident, circuitul video se închide în încăperea bodyguarzilor. Gata să sară la cel mai mic semn. - Nu va fi o problemă. De altfel, sunt convins că va merge repede. Individul a ingerat deja cantitatea de alcool corespunzătoare. - E bine. - Doamnă Beller, cred că putem începe. Haideți să recapitulăm planul de bătaie: dvs. intrați singură, iar peste zece minute intră prietenii dvs., ca să nu dea de bănuit. Noi suntem și acolo ... și aici. Dacă simțiți că ceva nu e-n regulă, dacă vi se face frică sau orice altceva, ieșiți afară numaidecât. Știți unde mă găsiți. Silvia îl privi lung și el se simți ușor rușinat. - Ei bine, spuse, știu, nu era cazul să spun asta, doar am hotărât împreună că nu e cale de întoarcere. Planul declarat era să-l provoace pe individ să facă o mărturisire completă. Nu numai a propriei fapte, ci și – acesta era lucrul cel mai important – a contribuției complicilor săi. Dar și unul și altul știau că asta putea să nu se întâmple și atunci toată acestă mobilizare de forțe și emoții n-ar fi dus la nimic. Atunci intra în vigoare planul de rezervă. Pentru asta, ea va trebui să fie cât mai provocatoare, cât mai agresivă, să-l încolțească cu cuvintele. Atunci, probabil el va lovi. Și va fi lăsat s-o facă, suficient cât să poată fi înhățat și reținut mai mult decât pentru un simplu interogatoriu în urma unor bănuieli. De altminteri, existau informații cum că tipul urma să plece peste o săptămână în vacanță, în străinătate, pentru mai mult timp. Dacă ambele planuri eșuau, riscau să-l scape definitiv. - Doamnă Beller, repetă el, mergeți. Trebuie să reușim. Ea se mai întoarse încă o dată spre prietenii ei. Apoi porni pe drumul cel fără de întoarcere. Cafeneaua era plină de lume. Silvia nu văzu la început masa lui Florin Stăncescu din cauza fumului și a emoției. Nu mai fusese niciodată înăuntru; trecuse întâmplător, de câteva ori, pe lângă respectiva construcție – un cort uriaș de aluminiu – fără să știe a cui era. Se miră chiar că el nu-i mai ieșise de mult în cale. Să fi devenit mai prudent, sau ...? Făcu primii pași înăuntru. Își aminti cum se simțise când intrase, cu ani în urmă, pentru prima dată, în discoteca Preoteasa. Încet, încet, pulsul i se regulariză, respirația deveni aproape normală. Momentul de panică trecuse. O sudoare rece o scăldă din cap până în picioare când dădu cu ochii de chipul acela, de pata oribilă de pe față, de ochii aceia de șarpe, răi, imobili, ai celui care acum avea în sfârșit un nume. Era pentru prima dată când îl privea în față în atâția ani de când se știau. Într-o fracțiune de secundă îi trecu prin minte o ironie neagră: câteodată pare mai ușor să ucizi decât să-ți privești în față dușmanul. Îl fixă cu o privire de gheață și se apropie. Și el o observase. Deși la început păruse surprins, fața i se acoperi cu o mască și începu să rânjească. - Ah, ia uitați, prieteni, pe cine avem aici? Domnișoara „Per Verso”, ce faceți aici? Vă căutați un partener? Derbedeii de lângă el râseră zgomotos, dar Silvia se așeză la masa lui, pe scaunul care rămăsese liber. Ceva din spiritul acelui ce-i fusese soț, ceva din inteligența lui rece, din stăpânirea de sine și din puterea de a anticipa reacțiile adversarului se transferaseră parcă, cumva, în ea. Da, avea senzația că Ariel era lângă ea și în ea ... - Ia te uită, are tupeu urâta, se făcu auzit din nou glasul patronului, chiar la mine vrea să se dea. Și unul dintre tovarășii lui o ciupi de sân. Dar Silvia aproape că nici nu simți; spuse imperturbabil: - Florin Stăncescu, da? - Încântat de cunoștință, señora Beller. Cu ce vă pot fi de folos? De care doriți, mică, mijlocie, mare sau cu pistrui? - De unde ai asta? Îi arătă lănțișorul de aur cu cruciuliță. Probabil că într-o stare normală Florin Stăncescu ar fi holbat ochii și ar fi înțeles că sabia era aproape de gâtul lui. Dar concentrația alcoolului era mare – aproape la fel de mare ca siguranța că lui nu i se putea întâmpla nimic din partea nimănui. - A pierdut-o o cățea pe malul lacului înainte de a o lua dracu’, făcu el strâmbându-se și stârnind hohote de râs în jur. Sper că nu vă deranjează limbajul meu de om incult. Deh, eu n-am fost premiant ca dvs. - Serios? Silviei i se părea straniu că nu simte nimic. Doar satisfacția că lucrurile se îndreptau spre deznodământ. Văzu cu coada ochiului că Edi și Ada intraseră în cafenea. Era momentul să dea atacul decisiv. - Va să zică așa, spuse. Ai găsit-o pe mal. Hai să-ți spun ce cred eu. Ai văzut-o pe mama mea singură, amărâtă, întorcându-se spre amurg, pe malul lacului. I-ai zis ceva în treacăt, o insultă, ceva la adresa mea probabil. Mama te-a recunoscut, te-a întrebat dacă nu ți-e rușine, ți-a dat o palmă, poate. Până aici e corect, nu? Apoi te-ai uitat în jur, ai văzut că nu e nimeni și ai luat-o la bătaie. Și după ce ea a căzut jos și ai văzut că nu mai mișcă, ai aruncat-o în apă. Și înainte de asta, ca să nu rămâi în pagubă pentru osteneală, ai și jefuit-o. Sunt curioasă și te întreb, ai și violat-o pe mama mea? Văzu cum treptat-treptat pe fața lui se așterne vinețeala unei furii cumplite. - ... Bun, să trecem mai departe. Deci te-ai uitat în toate părțile și te-ai încredințat că nu te-a văzut nimeni. Dar cineva totuși te-a văzut. O pereche care trecea pe după tufele ce mărgineau aleea dinspre lac. Era efectul de perdea. Tu nu-i putea vedea, dar ei te vedeau foarte bine prin crengile rare. Vedeau că faci ceva dubios, ceva în neregulă. Nu știau cine e victima, dar au aflat cu siguranță când s-a anunțat dispariția mamei mele ... Cei doi erau Laura și Răzvan Tănase, nu-i așa? Silvia știa că scenariul era puțin diferit ... Știa că unui individ mic de statură ca el, mai mic cu un cap decât ea, i-ar fi fost imposibil să care singur trupul unei femei relativ înalte și corpolente ca mama ei și să-l azvârle în apă. Intuise de la bun început că participarea celor doi fusese mult mai substanțială. Sconta că animalul ăsta abject din fața ei va scuipa adevărul, se va apăra acuzând, va pune ceea ce era de pus pe seama complicilor săi atotputernici. Planul era într-adevăr foarte „arielian” și îi aparținea chiar ei – în mare măsură. Inspectorul Vasiliu fusese admirativ uimit când ea i-l expusese. Trebuia acum să pluseze, să multiplice în cascadă vorbele și să-i prezinte un scenariu – de data asta adevărat – a ceea ce urma să se petreacă. - Și când soții Tănase au aflat ce s-a întâmplat – urmă ea – din acel moment ai devenit sluga lor devotată. Omul pe care-l pui să-ți regleze conturile murdare. Cârpa de șters pe jos. Și știi ce o să se întâmple acum? Unul dintre amicii tăi le va povesti conversația noastră, iar tu ai să te trezești într-o zi că te va ridica poliția și nu-ți va mai da drumul, ca deunăzi. Sau poate că într-o zi o să fi găsit mort pe șosea, sau în propria casă. Sau se va trage în tine cu o armă din acelea care fac doar zgomot, suficient cât să intri cu mașina într-un par. Iar fiul tău, dacă n-o să aibă nenorocul să fie cu tine, cel puțin o să afle că tatăl lui a fost un ucigaș și toată lumea la școală o să-l scuipe și ... Să mai continui? - Asta n-o să se-ntâmple niciodată, târfă împuțită, zise el ridicându-se cu ochii ieșiți din orbite, cu venele ca niște șerpi, cu fața vânătă de furie. Ai auzit, niciodată! Niciodată!! Silvia se sculă și îi întoarse spatele, știind că va veni după ea. Probabil că o va lovi. Chiar dacă nu-i va scăpa nici un cuvânt în plus cu privire la crimă, va fi suficient pentru a fi ridicat, dus la secție și mai departe ... mingea era în terenul „căpitanului Colombo”. Dacă acesta juca cinstit, nu se îndoia că existau metode prin care să i se provoace o mărturisire completă. Metode morale, desigur ... Îi văzu pe Ada și pe Edi ridicându-se în picioare, la fel și pe cei doi polițiști în civil care stăteau vizavi. Se uită la ei surprinsă: nu așa se înțeleseseră, să nu intervină, chiar dacă va încasa o bătaie cruntă, decât în ultimă instanță? Nu știa ce se întâmpla în spatele ei, dar după tăcerea care se făcuse deodată, după expresia fețelor care îi priveau înțelese că se întâmpla ceva îngrozitor. Într-o fracțiune de secundă care avea să se dovedească crucială – se întoarse ușor spre spate, răsucindu-se spre dreapta. Apoi simți cum ceva tăios și rece îi străpunge carnea, în spate, sub umărul drept. În secunda următoare, Edi o smuci violent spre el, iar unul din oamenii lui Vasiliu îi aplică bărbatului o lovitură în gât cu latul palmei, care-l puse jos. Silvia mai simți cum cineva îi trage cuțitul din spate și o așează pe podea, cu fața în sus. Și sala începu să se rotească nebunește și să formeze un tunel care se desfășura spre infinit. Și ceva, ca o placentă se ridică încet din ea, ieșind prin gura plină de sânge, urcând pe tunelul luminos și străpungând tavanul. Și când părăsi sala pustie, din care oamenii fugiseră în câteva clipe, Silvia avu un sentiment de libertate, de fericire, cum nu mai cunoscuse niciodată, urcând tot mai sus și mai sus pe tunelul de foc. Apoi inelele tunelului începură să se depărteze și ea se trezi undeva, în mijlocul unei pajiști cu iarba tunsă egal, cu arbuști și arbori simetrici. Nu mai fusese niciodată acolo și totuși peisajul i se părea familiar. Ba da, fusese pe aripile visului; așa își imaginase cândva, în copilărie, sub influența lecturilor și a filmelor, pajiștea unui castel din Anglia. Pe pajiște era un bărbat tânăr, jucându-se cu un cățeluș. Un bărbat blond, cu ochi albaștri, frumos, mai mult copil decât bărbat și ea știa cine era. Cel a cărui scurtă viață o impresionase atât de mult; cel ce îi apăruse în vis în chip de înger păzitor. Pentru prima dată îi vedea fața; era atât de tânăr, gândi – și atingându-i obrajii o podidiră lacrimile. - Clive, de ce tu, ... de ce ... - Iată, așadar ai venit. Te așteptam. - Era așadar programat să ne întâlnim? - Da, și știi, într-un fel ar trebui să-mi fi recunoscătoare. - De ce ... de ce ... te-ai sinucis? De ce tocmai tu? - Nu m-am sinucis. Respectam prea mult viața ... ca să fac asta. A fost un accident. O eroare fatală. Li se întâmplă și celor mai buni. Dar moartea mea a făcut posibil ca tot ceea ce s-a întâmplat, să se întâmple. Altfel tu și cu tatăl meu nu v-ați fi întâlnit niciodată. Moartea mea l-a făcut să te caute pe tine. - Să mă caute? Cum adică să mă caute? Ce legătură am eu cu tatăl tău? Cu tine? - Nu te preface că nu știi. Nu te minți pe tine însăți că n-ai întrezărit adevărul. De fapt, noi doi avem și altceva în comun: am acceptat să trecem prin ceea ce am trecut și am oprit răul să se propage mai departe. Am apărat principiile în care am crezut. Am învins doi monștri: ura și frica. Tu te-ai eliberat acum în sfârșit de ei, ai îngropat ștafeta răului. Cea care ți-a fost înmânată, demult. Și la fel ca și mine, ai pus chezășie pentru asta propria viață. Dar tu mai trebuie să faci un singur lucru, cel mai important, cel pe care eu nu l-am putut face. Să ajungi la destinație. Destinația Finală. - Dar am ajuns la destinație. Nu e moartea destinația finală a tuturor ființelor de pe lumea asta? - Nu. Destinația oricărei ființe e să iubească, să-și facă cuib și să-și aducă pe lume urmașii. Să le asigure supraviețuirea. Startul în viață. Dar tu mai ai și una specială. Tu trebuie să îndrepți niște greșeli. Niște lucruri strâmbe. Nu, nu e vorba de ale tale ... Înțelegi, tu ești o placă turnantă. O punte de legătură. O minunată legătură de dragoste. De aceea ție ți-a fost hărăzit să-l întâlnești pe Ariel. De aceea mie mi-a fost hărăzit să mor. Și pentru ca moartea mea să nu fi fost în zadar, tu va trebui să te întorci. Și Silvia se uită înapoi, dar nu vedea nici urmă din tunelul prin care venise. Uitându-se în jurul ei, văzu ca niște umbre transparente pe toți aceia pe care-i cunoscuse și care muriseră: mama ei, d-na Maxim, Ana, Paul și ... - Ea? - Da, și ea a murit ca tu să te poți întoarce. - Și Ari? - Nu pune întrebări prostești. E timpul să te întorci. Nu mai poți întârzia. - Dar nu mai știu care e drumul, nu mai știu să mă întorc. - Gândește-te la cineva care a rămas pe pământ. Atunci Silvia auzi deodată un scâncet de copil. Al copilului ei. Și sufletul se întoarse instantaneu în trup de la miile de kilometri, din neantul în care hălăduise. Era culcată pe jos, tot în cârciuma care acum semăna a câmp de luptă cu scaunele împrăștiate. Contactul care păruse că a durat ore – fusese de câteva fracțiuni de secundă. Afară se auzea o sirenă. - E-n regulă. Putem merge. Eu o să iau lucrurile. Recunoscu vocea Adei. Văzu oamenii în halate albe. Apoi se simți purtată pe targă. Rămase conștientă tot timpul drumului. Laura plecase de la vila din Poiana Brașov mai devreme decât restul familiei. Peste două zile era invitată la o conferință de unde nu voia să lipsească. Se grăbea însă să ajungă la București chiar în seara aceea – mâine își propusese să rezolve niște probleme ce nu sufereau amânare: vizitarea unei proprietăți din Prundu Snagovului mai demult scoase la vânzare; întrevederea cu un prieten ministru privind promisa numire a soțului ei pe o funcție importantă în aparatul de stat; în sfârșit o altă întrevedere, una personală. O finală reglare de conturi. Marea finală a competiției, meciul vieții ei. „L-am și câștigat, gândi. Mai am de dat scumpei mele verișoare o ultimă lecție. O să se simtă bine!” Ardea de nerăbdare să-i prezinte condoleanțe cernitei văduve ... precum și să-i comunice mai sus pomenitele noutăți ce se legau de ea într-un fel sau altul. Din noua perspectivă își putea imagina câteva drăguțe posibilități colaterale. „Am să revin în forță la fostul IREEN-ACAB. Nu numai ca soție a unuia din acționarii principali. Ci și ca manager”. Avea să revină acolo de unde fusese alungată. Ca să culeagă roadele a ceea ce sădiseră cei de la ACAB Industries. Ariel Beller Aranda se va răsuci în mormânt, presupunând că ar avea unul, în afara vânturilor Adriaticei ce-i împrăștiaseră cenușa. Iată că dușmanii ei începuseră pe rând și la propriu să-și lase oasele pe câmpul de bătălie ... Cât despre Ada Telinschi, cea care avusese cândva inconștiența să-i stea împotrivă, ei bine, avea ac și de cojocul ei. Folosindu-se de noua funcție a lui Răzvan, avea să-i sisteze lucrările la „Muzeul tuturor românilor”. „O inițiativă antinațională care trebuie oprită cu orice preț” – parcă și vedea în fața ochilor titlurile premergătoarei campanii de presă. Nici tatăl ei de la Brașov și nici Dumnezeu însuși nu vor avea putere să intervină ... „Cine îmi poate sta în cale mie?” Își văzu chipul în oglinda retrovizoare. Avea totul: frumusețe și bogăție; dragoste și succes; putere. Adică tot ce conta pe lumea asta. Și le folosea împotriva oricui îi stătea în cale. Gândurile îi reveniră la Silvia Linoiu. Abia aștepta s-o vadă. Nu mai avea răbdare. Amintiri vechi din copilărie o năpădiră. „Și când te gândești la pretențiile nemăsurate ale mă-sii, la ambițiile ei fără limită. Un geniu mondial. Ce nostim!” „Du-te mamă, s-o faci arșice pe Silvia Linoiu” spusese fiica ei Ana Maria când își luaseră rămas bun. Și cum continua să gonească înspre București, fascinată de gândurile ce i se perindau fulgerător prin minte, în lumina neclară a amurgului, ceva îi sări în față. Un animal. „Un câine”, gândi ea. Nici nu schiță măcar gestul de a-l ocoli sau claxona. Era prea grăbită și dacă ceva îi stătea în drum, cu atât mai rău pentru acel ceva. Oricum, cu mașina aceea (era un 4x4 nu foarte nou, dar impresionant) nici măcar nu risca să i se rupă bara din față. Dar nefericitul animal venit la întâlnirea cu moartea nu era un câine, ci un porc, animal care provoacă spaimă șoferilor profesioniști și mecanicilor de locomotivă pentru efectul pe care-l pot avea câteva zeci de kilograme de slănină sfărâmată asupra vehiculului în viteză. Și de data asta sărmanul patruped fu la „înălțimea” reputației rasei sale. Jeepul alunecă și se răsuci izbind violent parapetul șoselei și rupându-l în locul impactului. O mașină obișnuită, ușoară, s-ar fi înțepenit în limba de pământ moale ce despărțea șoseaua de prăpastia de dedesubt. Dar jeepul greu se dezechilibră și alunecă pe spate pe panta din ce în ce mai abruptă. Sub ochii îngroziți ai femeii de la volan, copacii începură să se încline. Apoi cerul se întoarse și pământul se prăbuși peste cer. Mașina se rostogoli în abis. Când ajunse pe fundul abisului, deschise ochii. În fața ei era un bărbat tânăr, blond, cu ochii albaștri plini de lacrimi ce venea s-o întâmpine ... Silvia suportase cu bine operația și perioada post-operatorie. Organismul ei se comportase extraordinar; dar numai voința de a supraviețui o salvase în câteva momente critice. Căci în timpul intervenției, Silvia trecuse printr-un stop cardiac, iar după aceea, la reanimare, medicii trebuiră să lupte nu numai cu riscul apariției unor cheaguri ci și cu un incipient blocaj al rinichilor, cu otrăvirea sângelui, cu febra ce urca și cobora. În vreo două rânduri, pulsul căzuse și corpul ei făcuse „black-start ”, după ce toate funcțiile vitale încetaseră pentru câteva clipe. Atunci când simțise că sufletul vrea să o părăsească, Silvia – care rămăsese tot timpul cvasiconștientă (Îngerul ei Păzitor era treaz) – se opusese din răsputeri, cu întreaga energie mentală și fizică, apucându-se cu mâinile de marginea patului, strângându-și convulsiv dinții și anusul, cu o disperare de om care se abține să nu vomite, căci știa că odată ieșit, sufletul ei nu se va mai întoarce – de data asta – niciodată. Și când începea să simtă în toată mâna durerea aceea cumplită pe care i-o transmitea mușchiul tăiat, înțelegea că rămăsese vie. După ultima bătălie cu moartea, dormise douăsprezece ore încontinuu. Apoi febra scăzuse și nu mai revenise, iar organele ei începuseră să funcționeze din nou la parametrii normali. Prin operație, partea din plămânul atins fusese izolată de rest și cu timpul avea să se usuce. Urma acum – odată toxinele eliminate din sânge – o perioadă de refacere și reconstrucție, perioadă în care energiile vitale, latente, niciodată știute și înțelese pe deplin ale trupului – și ale spiritului – trebuiau puse la lucru. Timp de câteva săptămâni, ele răspunseseră la apel și își făcuseră pe deplin datoria. Când Silvia putu să se ridice din pat și să facă drumuri scurte – din rezerva unde fusese dusă până la toaletă, primi o vizită neașteptată. Ada venise de data aceasta cu un mic musafir – care nu mai era bebelușul înfășurat în scutece pe care îl ținea minte ea înainte ca toată acea dramă să se petreacă. Acum era îmbrăcat cu hăinuțe subțiri și cu Pampers la funduleț și – cum Silvia se simțea și ea ca și când s-ar fi născut din nou – când îl văzu târându-se de-a bușilea pe patul ei și îl cuprinse cu brațul sănătos, ceva nelămurit și fierbinte – un sentiment nou – păru că se transmite de la copil la mamă și de la mamă la fiul său – ca o bucurie pe care n-o mai trăise de mult. Era bucuria de a trăi, bucuria de a ști că există un viitor, ce conținea în ea și presimțirea bucuriilor viitoare. Era trezirea la viață, o viață adevărată, nu surogatul de existență pe care-l trăise de la despărțirea de Ariel. Urcase în sfârșit muntele până la capăt și întrevedea că viața – într-un fel sau altul – deși nu știa cum și când, îi va da cumva înapoi ceea ce îi luase. Și amintindu-și de ce se întâmplase până în punctul când ajunsese aici, o bufni plânsul. Cât timp fusese aici, cu toată energia concentrată în lupta cu moartea și cu ea însăși, uitase de banala și trista brutalitate a vieții din exterior. Prin intervenția energică a d-nei Telinschi, chiar și când starea ei încetase a mai fi critică, nici un reporter de televiziune, jurnalist sau chiar cunoștință nu fu lăsată să pătrundă în camera Silviei. În afară de Ada și de un individ de la Parchet care venise o singură dată să-i ia o declarație pentru finalizarea primei anchete, nimeni din exterior nu intrase vreodată aici. Desigur, aflase – sumar și fugitiv, fără prea multe amănunte, despre evenimentele lumii de afară – moartea Laurei („Știam”, zisese ea când i se comunicase noutatea – spre stupefacția celor care abia auziseră la știri), arestarea lui Florin Stăncescu – și mărturisirile lui care produseră un imens scandal în presă și nu numai. Dar acum altceva dorea s-o întrebe pe Ada, altceva îi ocupa acum fondul gândurilor. Căută să-i întâlnească privirea și zise: - Te-ai interesat în legătură cu ... ceea ce te-am rugat? - Oh, da. Uitasem. Iată fotografia, ți-am adus-o. Și într-adevăr, inițialele de pe medalion sunt „W.L”. Nu încape nici o îndoială. Totul este așa cum ai intuit tu. Și cum bănuiam și eu. Peste câteva săptămâni, când Silvia ieși din spital, începu să pună cap la capăt tot ce se întâmplase din momentul confruntării de la „Country Club”. Confruntare ce scăpase de sub control și se sfârșise cu neașteptata dramă – despre care presimțirile o avertizaseră însă pe deplin. Florin Stăncescu fusese arestat imediat după ce comisese fapta. Oamenii inspectorului Vasiliu interveniseră în forță când prietenii individului încercaseră să-i agreseze, inclusiv pe Ada și Edi. Oricum, în iureșul încăierării Ada dovedise, încă o dată, că nu-și luase centurile negre pe pile, lovind cu furia celei ce-și văzuse prietena căzând jos într-o baltă de sânge. În schimb ceilalți, personalul barului și bodyguarzii fuseseră extrem de cuminți – ei nu interveniseră deloc. Nici chiar când patronul fusese urcat în dubă cu cătușe la mâini. Ada mersese cu Silvia, în Salvare, iar Edi îl însoțise pe „Colombo” la sediul Poliției. Află acolo că odată băgat la arest, Florin Stăncescu își revenise și fusese gata-gata să fie linșat de borfașii și peștii care își făceau veacul pe acolo și care aflaseră că „omorâse o femeie cu un copil de numai trei luni”. Apoi urmă scandalul fără precedent pe care îl făcură declarațiile lui ... O cunoscuse pe Silvia din copilărie, fuseseră la aceeași școală generală, dar el era cu un an mai mic, din aceeași generație cu Laura, verișoara Silviei. Și tot de mic, auzise cum vorbeau cu respect profesorii despre „Olimpica noastră cu care școala se mândrește” și îi văzuse poza la gazeta de perete. Atunci o urâse prima dată. Își aminti că părinții lui vorbiseră între ei despre „copiii piloși ai cadrelor didactice” și auzise din nou numele Silviei Linoiu. În acel an școlar, clasele lor învățau în același schimb (dimineața) și el o văzuse prima dată în carne și oase. O întâlnise apoi pe scări și îi pusese piedică și o scuipase și când ea se ridicase cu conținutul ghiozdanului împrăștiat pe jos și cu genunchiul însângerat, el își spusese că îi va face plăcere să repete gestul. În anul acela o mai întâlnise de vreo două ori (în general Silvia fugea când îl vedea) și o dată o lovise cu pumnul în spate, iar altă dată o stropise cu apă în curte. În anul următor, Silvia intră la liceu, iar el trecu în clasa a opta. Ceilalți copii din clasa lui crescuseră și se dezvoltaseră; el rămăsese mic, cu picioarele strâmbe, chinuit de o maladie congenitală; în plus pata de sânge de pe față cu care se născuse devenea tot mai proeminentă și tot mai supărătoare. Cum învăța prost și acum nu mai avea pe cine chinui, toți își băteau joc de el, iar neputința de a-și însuși programa școlară și notele mici îl făceau să simtă o ură cruntă față de profesori. O văzuse de câteva ori pe Silvia plimbându-se prin cartier cu mama ei și află că și ea era profesoară de engleză, la o altă școală. Și astfel, încet-încet, în mintea lui se stabiliră niște conexiuni. Silvia, mama ei, ura pentru profesori – și pentru oameni în general – infirmitatea lui, toate acestea se legau între ele. Și toate legăturile duceau, inevitabil spre o singură persoană: Silvia Linoiu. Îi lua din spațiul vital, devenise obsedat de ea, o făcuse obiectul urii sale, cauza tuturor suferințelor. În toamna care urmă fusese admis cu chiu cu vai la liceul unde cu un an înainte, Silvia își făcuse intrarea triumfală și unde se nimeri să fie coleg de clasă cu Laura și cu cel ce avea să-i devină prieten și mai târziu soț – Răzvan Tănase. Decorul se schimbase, desigur, iar personajele trecuseră într-o altă etapă a vieții – cea în care copilul devine adolescent, în care învățătura – încă importantă – trece totuși pe planul al doilea în preocupări și în stabilirea ierarhiilor. E acea vârstă incertă, când în general băieții mai sunt încă copii, dar fetele încep să devină domnișoare și începe să li se contureze caracterul. În această nouă lume, Silvia își pierduse coroana de regină care o aureolase în școala elementară. Deși era tot prima din clasă la învățătură colegii și colegele îi observau mai degrabă urâțenia – care se accentua pe măsură ce chipul i se maturiza – și pe care o asociau cu ideea de tocilară și de premiantă. Cum ea nu dăduse niciodată până atunci importanță modului cum arăta – nu fusese nici până atunci frumoasă – dar nu-și dăduse seama, trecu printr-o deprimare adâncă văzând cum în orice fel s-ar fi format și re-format cercurile de prieteni, ea era exclusă, cum de 1 Martie ea era singura fată care nu primea mărțișoare, poate nu singura care nu avea prieten – dar oricum printre puținele care nu fuseseră niciodată curtate de un băiat. Deși își concentra toate forțele către învățătură (în special spre matematică și fizică – evident ăsta era drumul oricărui elev capabil în acele timpuri) nu putea să nu observe toate acestea în jurul ei și să nu o întristeze. Și – fără să știe măcar – ea avea un rol precis, într-un scenariu vechi de când lumea. Căci fiecare mic grup social este în linii mari alcătuit după niște principii clare. Personajele și raporturile de forțe sunt cam aceleași. Exista – ca la animalele gregare – un mascul dominant – regele și o femelă dominantă – regina. Exista un bufon – cel care îl face pe rege să râdă ca să-i intre în grații. Și există victimele. Cele care sunt obiectul batjocurii. Distribuția rolurilor era evidentă: în clasa ei, Laura, în mod clar nu prin note și nici chiar printr-un fizic extraordinar, ci prin obrăznicie și prin talentul de a-și manipula semenii – ocupa locul reginei. Prietenul ei, Răzvan Tănase, ambițiosul, premiantul clasei, cel dornic să ia tot ce se putea lua de la viață și în materie de onoruri dar și în materie de distracție intră în curând în pielea regelui. Faptul că îl promovaseră pe infirmul și complexatul Florin Stăncescu la rang de bufon era un fapt aproape firesc, ținând cont de înclinațiile naturale ale personajelor. La început, Florin se jenase să îi aplice Silviei tratamentul din școala generală și chiar ura lui începuse să pălească, văzând că noua Silvia nu mai semăna cu cea pe care o știa el. Dar îmboldit mereu de Laura („nu ești bărbat!”, „ești un fricos cu caș la gură”), își luase inima-n dinți. Pentru lucrurile pe care i le făcuse în cei trei ani de liceu și pentru măgăriile pe care i le spuse ar fi putut fi lesne exmatriculat, la exigența exagerată care se purta pe vremea aceea. Dar asta nu se întâmplă pentru simplul motiv că Silvia nu-l reclamase niciodată. De altfel, nici nu știa cum îl cheamă și nici nu știa precis în ce clasă e deși îl văzuse odată cu Laura și Răzvan. O singură dată, mama Silviei o întrebase pe mama Laurei, iar aceasta îi răspunsese obraznic că „nu era vina fetei ei dacă de Silvia râd toți băieții”. Atunci Laura intervenise, cu prefăcută inocență: „Lasă, mătușă, că o să-i iau eu apărarea pe cât va fi posibil”. Ce mai râseseră colegii când Laura le povesti scena. Mai târziu, când deveniseră oameni în toată firea, când Silvia intrase la facultate, iar Florin, după vreo trei eșecuri repetate, se angajase în câmpul muncii, drumurile lor, aparent se despărțiseră. O întâlnea mult mai rar, și atunci întâmplător, pe stradă. Apoi Silvia avusese neșansa să se îmbolnăvească și să repete medical anul II, nimerind în aceeași grupă cu deloc binevoitoarea sa verișoară. Lanțul se reînnodase și Silvia devenise din nou – după ce avusese parte de doi ani de liniște – ținta persecuțiilor, căci Laura își păstrase aceeași „putere de convingere”. Și restul, de-a lungul anilor, nu fusese decât o repetiție. Împrumutând carnetul de student al lui Răzvan, Florin o urmărise de câteva ori pe Silvia la discotecă, ajungându-se la episodul din seara când ea îl cunoscuse pe Paul Colceru. Interesant ar fi fost dacă aplicând „principiul lui Ariel” și „metoda Ada” – adică o ripostă viguroasă, tradusă printr-o corecție fizică corespunzătoare, Silvia ar fi putut ieși în vreun moment din situație. Poate că da, poate că nu. Asta depindea de sensul încercării, de intenția destinului. Era greu de privit lucrurile contrafactual și de făcut presupuneri. Nici măcar Florin Stăncescu de acum n-ar fi putut spune cum ar fi reacționat Florin Stăncescu de atunci. Un lucru era însă cert. Oricare ar fi fost sensul încercării, nu frica și fuga erau răspunsul corect. Pe ultima sută de metri, în mod cu totul întâmplător, Silviei i se oferise o alternativă. Cea din jurnalul lui Clive Lacey. Firește, o asemenea soluție nu putea fi aplicată decât în copilărie, când ura este oarecum „inocentă”. Și tot firește, întoarcerea obrazului celuilalt – ca și riposta – exclude din start lașitatea. Silvia însă alesese atunci calea cea mai comodă, a fricii și a fugii, fără să-și privească măcar dușmanul în ochi. Mereu găsise ușurare în faptul că avea altceva de făcut: învățătura, cariera, viața de familie (mai târziu) etc. Scena de la Country Club era, privită din acest punct de vedere un deznodământ întârziat care dacă s-ar fi petrecut atunci când trebuia, ar fi dus la consecințe mult mai puțin grave. Și tot din acest punct de vedere ea reprezenta într-adevăr o recuperare a trecutului. În asprul rechizitoriu al conștiinței, din zilele ce urmaseră pierderii primului ei copil cu Ariel, Silvia își datase vinovăția din clipa căsătoriei cu Paul. Iată că ea era mult mai veche. Și iată că cel puțin în acest caz Ariel avusese din nou dreptate: dincolo de alegerea mijloacelor – rămasă la liberul arbitru al fiecăruia – un conflict trebuia tranșat la timpul lui. Dar să ne întoarcem la cursul anchetei în cadrul căreia se ajunsese, inevitabil, la episodul omorului, cel pe care Silvia încercase să-l reconstituie, așa cum stătea mărturie caseta, ajunsă acum pe mâna procuraturii. Aici se recursese la un truc – posibil prin faptul că, luat prin surprindere de moartea soției sale, senatorul Tănase n-avu timp să se ocupe de infiltrarea vreuneia din gorilele sale ca să-l „instruiască” cum să se poarte. De obicei, de treburile astea se ocupa Florin Stăncescu însuși, cel ce era acum după gratii. I se spuse așadar acestuia, în cursul interogatoriului, că starea d-nei Beller era fără speranță și că oricum va lua pedeapsa maximă – așa că n-avea nici un rost să tăgăduiască vreun amănunt. În schimbul colaborării, i se promitea protecția familiei sale, protecție de care ar fi avut nevoie oricum, chiar dacă nu declara nimic, căci de acum era în mod clar „pătat” în ochii senatorului. Și aici urma scena mărturisirii. În linii mari, se întâmplase exact cum deduseseră cei care montaseră flagrantul. În ceea ce privea implicarea lui Răzvan Tănase, deținutul declară că el îi sugerase să arunce în apă corpul d-nei Linoiu. Nici el, nici Laura – și ea de față – nu voiseră însă să-l ajute efectiv. Florin se opintea singur, nereușind să miște corpul și atunci Laura îi spusese să-l rostogolească cu piciorul. Apoi adăugase: - A meritat-o, scârba! În timpul rostogolirii, medalionul mamei Silviei i se rupsese de la gât și Stăncescu, speriat de moarte cum era, îl luase și îl băgase în buzunar, crezând că dacă l-ar fi aruncat în apă, cadavrul ar fi fost mai ușor de identificat. Ceea ce urmase după aceea, fusese un adevărat coșmar pentru Florin Stăncescu. Timp de câteva luni se așteptase din clipă în clipă să fie înhățat. Din punctul acela, ura pentru Silvia devenise ceva absolut indispensabil vieții lui, un fel de scuză și justificare morală. Dar era o ură falsă acum, o ură forțată, un mijloc de autoprotecție a minții lui, care știa că dacă ar fi renunțat la acest sentiment, ar fi căzut pradă unei disperări de neînvins. Fluturând în acea zi medalionul prin fața amicilor lui de băutură, spusese că „el i-a deschis porțile Raiului”. Dar fusese mai degrabă Infernul ceea ce trăise în toți acești ani. Prins într-un laț din care n-avea scăpare, cu propriul lui copil drept monedă de schimb și ostatic fără cătușe, nu-i mai rămăsese decât să se supună unui nemilos stăpân. Gestul scoaterii acelui obiect la vedere fusese un soi de provocare a destinului. Cinismul lui era o bravadă. Ceea ce povestea acum îi producea o mare ușurare. Totul începuse cu o dușmănie de copil și se sfârșise așa cum se sfârșise. Niciodată n-ar fi prevăzut una ca asta. Nu voise s-o omoare pe Paula Linoiu, voise doar s-o vadă umilită, să-și verse furia pe care o strânsese în suflet atâta timp. Numai că lucrurile luaseră o întorsătură fatală. Și când se ajunse și la scena de la Country Club și fu întrebat de ce o lovise cu cuțitul pe Silvia, răspunsul lui a fost unul care îl puse pe gânduri până și pe psihologul de la poliție. - Pentru că voiam să scap de ce a spus ea. Voiam să fug și n-aveam unde fugi. Cuvintele acelea mă încercuiseră; le auzisem în mintea mea de zeci de ori. A fost un gest de autoapărare. Oricum, câtă bază se putea pune pe declarația unui om – nu tocmai sănătos psihic – în ceea ce privea implicarea senatorului Tănase și a defunctei sale soții? Fuseseră oare, până la urmă, utile riscul și sacrificiul Silviei în demascarea tuturor făptașilor, în reconstituirea întregului adevăr? Judecând faptele și circumstanțele, totul se împletea extrem de logic. Motivațiile personajelor erau clare: Laura venea după o destul de recentă altercație cu mama Silviei; asta se adăugase la ura ei de fond. Cât despre Răzvan Tănase, acesta era un oportunist: el transformase întâmplarea într-o mulțime de oportunități. Ce folos ar fi tras din denunțarea asasinului fără voie? Dar pentru a reveni la prezent, se punea o întrebare de o sută de puncte: avea să vorbească Florin Stăncescu în fața tribunalului și să-și acuze „șeful”, sau își va schimba declarația sub presiunea acestuia? Această întrebare, ca și toate celelalte vor rămâne însă fără răspuns. Pentru că la scurt timp îl găsiră pe Florin Stăncescu mort. Se spânzurase cu pantalonul de la pijama. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate