Trebuia să existe copacul ăsta! Atât de înalt. Chiar în curtea școlii.
De ce a trebuit să mă cațăr eu pînă-n vîrful lui habar nu am. Tu săpai o budă pe terenul proaspăt cumpărat. Acolo unde o să fie casa de vacanță a familiei. Acolo unde o să îmbătrânești privind apusuri, lângă bărbatu-to. Și nici măcar nu o să-ți mai aduci aminte că-n timp ce-ți înfigeai hârlețul în pământul negru eu mă tâmpeam cu totul și consideram nimerit să mă cațăr, la anii mei, într-un copac. Preabine.

Copiii, singurii care ar fi putut să mai înțeleagă ceva, erau în vacanță. Se fâțâia prin școală doar Lili. Pentru cei care habar nu au, Lili-i directoarea școlii. E urâtă și are ochelari. Îmi permit astfel de aprecieri, pentru că m-am săturat de mine, cel care îs. Vreau să fiu altcineva, nu știu exact cine, dar cred că ăsta-i un moment potrivit să fiu. Deci Lili-i o fată batrână, urâtă, are și multe calități dar ele nu mă interesează și basta cu Lili, e moartă, precum moartă-i întreaga școală. Că nu știe și că nu-i pasă, nu mai este problema mea. Problema mea este textul ăsta și moartea în chestia aia de-i zice viață. Este o postură destul de ingrată și nu-ți da cu părerea dacă nu ai experimentat-o.

În sfârșit, copacu-i frumos și n-are nicio vină. Urât eram eu în timp ce mă cățăram. A fost un fel de metamorfoză. Și a început cu o privire. Adică Modigliani, că Modi nu pot să-i zic fără să-i trag două peste bot, a privit copacul ăla, a zâmbit și s-a gândit că-i un copil, că afară-i soare, că nu-i decât el prin curtea caldă și de ce nu s-ar cățăra în copac dacă asta are chef să facă. Dar după cum am spus, Lili se fâțâia prin școală și după cum se va vedea a fost un fel de catalizator al acestei transformări. Sau scuza convenabilă pentru ca Adi să fie Adi și mai puțin Modigliani. Adi-s io, în caz că nu-i clar. Și Modigliani-s tot io, ce naiba. Atât doar că Modigliani nu se poate să fie decât așa, știi tu cum, iar Adi s-a gândit că-i mai simplu să fie un luzăr. Că de la ăștia nu are nimeni nicio pretenție.

Þi-am spus, în timpul ăsta tu săpai o budă, eu nu știam, dar simțem că nu-i chiar totul în regulă cu ziua aia. Se prea poate să fie doar o scuză ieftină. Pot să zic în apărarea mea că nu am decât cuvintele astea inutile. Și că habar nu am ce să mai fac cu ele. Nici cu mine nu prea mai știu ce să fac. Ar trebui să fie la fel de simplu ca până aici. Ei bine, nu-i.

După ce mi-am stins țigara, am ieșit în curte. Era soare mă, soarele ăla care te anesteziază. Nu simți decât că nu mai simți nimic. Și mă întreabă Lili, ce faci Adi, și-i zic, mă duc să mă urc în copacul ăla și Lili râde știi tu cum. Și se duce așa moartă cum era la biroul ei, mort și ăla, și-n definitiv nu am chef să dau explicații de ce-i totul mort pe aici sau, dacă mai este ceva viu, de ce-i doar copacul. Oricum, am senzația că-l voi ucide și pe el până la urmă. Se duce moartă dar râzând, știi tu cum, și i se vede locul ăla gol la capătul zâmbetului. Și tâmpita asta-i fericită, gîndesc, așa fără nimic și oamenii-s tâmpiți și fericiți de la natură sau nu-s deloc.

Mă cățăram deci și zâmbeam, vezi bine. Dar a început să bată vântul. Nu prea tare, ca un fel de ultimatum. Se întuneca. În vârful copacului l-am întâlnit pe L. Cohen. Avea surâsul ăla puțin ironic în colțul gurii, costum Armani și pălărie și mi-a fost ciudă, de dimineață am vrut să-mi pun și eu pălărie dar mi s-a părut ridicol. Acum eram în vârful unui copac, în blugi și tricou, cu un Cohen excesiv de elegant și-ți spun sincer, mă simțeam la fel de ridicol. „Ce Hallelujah faci în copacul ăsta, Jikan?” „L-așteptam pe Roshi” - zice. Eram inoportun sau era el în plus pe craca aia și brusc îmi era mai antipatic decât de obicei. Ar fi fost un moment potrivit să ne împrietenim, dar tot ce era de ratat se ratase deja. Adică puteai să fii acolo, preferai să sapi o budă, te-aș fi numit responsabil de copac, te-ai fi înroșit toată, Jikan s-ar fi bâlbâit, ești a naibii de frumoasă când roșești, Jikan înțeleptul ar fi tăcut ca orice înțelept care știe că nu-i chiar atât de înțelept precum pare, iar eu i-aș fi tras una peste ceafă când nu s-ar fi putut abține și s-ar fi uitat la sânii tăi. „Foarte bine, tu-l aștepti pe Roshi, eu habar nu am ce aștept.”. Între timp i-am aprins o țigară, părea puțin debusolat, la anii lui poate să vină oricând. Și am început să-i spun tot felul de tâmpenii, pentru că tăcea. Am tăcut și eu dar nu din politețe. Tăceam, aș putea spune, meditativ sau filosofic, dar știu, este pur si simplu adevărul în ceea ce mă privește, tăceam stupid și eram penibil și speram să nu-și dea seama, dar știam că știe cât sunt de idiot. Până la urmă, ăsta-i textul meu, pot face ce am chef cu el, și uite că Leo dispare. Oricum, este evident că nu a fost niciodată într-un copac în curtea școlii. Dispare și Lili, chiar dacă nu-i convine. Nu-mi dau seama ce am cu ea. Este palidă. Nu mai este nimeni, că nu mai vreau eu sa fie nimeni și văd perfect geamurile alea oglindă de la parterul clădirii-n care se află Direcția pentru Muncă și Solidaritate Socială și mă întreb încă de ce se întâmpla ceva de fiecare dată când treceam pe acolo, erau ani mulți între mine și tine și prima privire, nu știam cine ești, nu știam că trebuie doar să tragi puțin perdeaua și exact în geamurile alea oglindă să vezi un străin trecând, să mă vezi privindu-te în ele de fiecare dată. Știam că ești acolo și habar nu aveam că știam, asta-i tot.

Îți spun eu, Jikan este cool. Nu se cărase așa cum te-ai fi așteptat. Dansa discret, în umbra copacului. Roshi, chel, cu fața lui inertă de japonez, îl privea și pot să jur că zâmbea. „Hei, Maudi, toți trebuie să ne săpăm buda! Ai grijă la pământ. Și nu începe azi. Ai tot timpul din lume”.


Inserer carte. Start. Test de fonctions sous contrôle. Ok.

20 : 20

Then she dances so graceful
and your heart's hard and hateful
and she's naked
but that's just a tease.
And you turn in disgust
from your hatred and from your love
and she comes to you
light as the breeze.