Peste tot, dosare. Dosare, bibliorafturi; de altfel, frumos rânduite, cu etichete pe ele, dar, cum nimic în lume nu e perfect, acoperite de praf și pierdute în hățișul firelor de păianjen.

Zice amicul Nimeni, cu jărăgai în priviri:
- Au murit oameni. Cei mai mulți, tineri, pentru că lor le pasă mai mult de viitor decât altora... De ce au murit? Cine i-a împușcat?... Nimenea nu știe.
S-au îngropat cadavrele celor nevinovați și, o dată cu ele, secretul.

„Cine a tras în noi?”, strigau demonstranții din Piața Universității. „Unde ne sunt teroriștii?”, întreabă urmașii martirilor revoluției. ”Multe dosare prezentate cu tam-tam s-au finalizat cu achitări sau suspendări, dovadă că sunt probleme și la procurori”, a declarat Președintele. „Le-a dat Constituția putere, le-a dat politicul putere, nu s-a atins nimeni de vreun judecător sau procuror”, a adăugat Președintele. „Eșecurile însă intră și ele la categoria de care trebuie să răspundă. Să aibă curaj să meargă până la capăt, dar când ajung să distrugă cariere, trebuie să fie responsabili”, mai lămurește acesta.

Pretutindeni, hârțoage, metri liniari de hârțoage...

Să fii prizonier într-un birou și să meditezi la condiția ta de om! (sau de neom! ).
… Să fii prizonier… Să ajungi în situația bizară de a gândi, forțat de situație, doar printr-un tunel îngust.

Până și de tavanul metalic stau lipite dosare, grație cotoarelor magnetice ale acestora. Până și ușa e amenințată să fie blocată. Se deschide atâta cât un bărbat, tip scândură, să poată intra cu dificultate. Iar, printre rafturi, numai ștergând cu halatul său praful de pe hârțoage, se poate strecura un om.

- Vinovatul ar putea să ne răspundă, zice Careva. Ar putea să ne spună... Apoi să-și pună țărână în cap. Până nu moare, că odată și odată... Nimeni nu trăiește veșnic, nici măcar ei, zeii autohtoni. Și să nu moară cumva, cu conștiința încărcată, fără a avea liniște nici măcar pe lumea cealălaltă.

- Nu avem teroriști, dovediți cu probe, declară public Procurorul, ci doar cadre și civili. Au tras ca urmare a manipulărilor și, probabil, a unor ordine date de diverși superiori.

Din căptușeala pereților și a tavanului răzbate un iz greu, de râncezeală, de umiditate excesivă, întrepătruns cu miros de hârtie veche, degradată.

- Toți cei care au acaparat Puterea în optzeci și nouă au de dat niște răspunsuri, declară, la microfon, Procurorul, privind roată deasupra mulțimii de ziariști.

Pe zi ce trece, arhiva capătă proporții nemaiîntâlnite: alte hârtii, alte rânduri de dosare mucegăite, i se adaugă, aduse din depozite neaerisite: mărturii, declarații, dovezi privind alienația mintală a sistemului, în tentativa sa disperată de înăbușire a revoltei, soldată cu destule victime, mult mai puține însă față de cele șaizeci de mii programate. Mii și mii de audieri, zeci de mii de pagini, fără ca serviciile secrete să-și fi deschis, încă, arhivele.

Cine sunt aceia care trăgeau din orice poziție? Cine pe cine a ciuruit?

Omul de la birou privește în jurul său: în față, dosare, în spate, dosare, la stânga și la dreapta, dosare, deasupra capului, alte dosare…

Cine poartă răspunderea penală pentru crimele din decembrie?

Multe întrebări, un singur răspuns: „Nu există voință politică”. Adică, lipsește tocmai acea voință fără de care nu mișcă nici una din cele trei puteri în stat: cea legislativă, care face legi pe bandă rulantă, cu ghilotina mafiei deasupra capului; puterea executivă, cu cele două tentacule inegale ale aceleiași caracatițe: cel scurt, premierul incompetent și mafiot, cel exagerat de lung, președintele, care exersează douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru cum să încalce Constituția, sub aparența respectării ei; puterea judecătorească, aceea care interpretează punctul și virgula din lege atât de riguros, încât conținutul contradictoriu al legii țâșnește bolborosind la suprafață.

Omul ia un dosar de pe birou; cu mișcări lente, calculate, își pune ochelarii pe nas și, neconvins pe deplin că trebuie, începe să-l răsfoiască: audieri a mii de martori, expertize peste expertize criminalistice și judiciare, mărturii despre manipularea, dezinformarea și instigarea exercitate de cei care au acaparat puterea și care, acum, sunt cu ochii pe procuror, mari cât cepele.

„Dacă ieși la televiziune sau la radio și spui că sunt teroriști care trag în populație, dacă se scoate infanteria pe stradă și se răspunde cu foc aiurea și, de aici, mai apar și victime, poate rezulta că este vorba de instigare sau complicitate. Toți cei care au preluat puterea, la acea dată, au de dat niște răspunsuri. Cine a coordonat diversiunea?, Cine a manipulat?, Cine a dezinformat?, Cine a instigat?, sunt întrebări firești care îl frământau pe Procuror și-i aduceau multe ore de nesomn.

Odată cu dilema sa creștea și cantitatea de hârțoage și cu cât mormanele sporeau, cu atât adevărul era mai greu de scos la suprafață. În acest timp, ușa de la birou devenea tot mai îngustă, până ce toate căile de acces se blochează, uși și ferestre. Până și adevărul despre revoluție se înțepenește acolo, în faraonicul mormânt, împreună cu procurorii, acoperiți și ei, de vii.

„ Nu poți să te faci că nu știi ce s-a întâmplat, nu poți să treci cu vederea că au fost uciși oameni nevinovați”, gândește el, Procurorul. Dar, o alternativă de nerefuzat îi făcea îmbietor cu ochiul: perspectiva unei cariere de succes, stare materială îndestulătoare pentru el și familia lui, de-a lungul câtorva generații, pensie grasă, multe, multe alte avantaje..., ceea ce explică mărturisirea celui mai important dintre martori, făcută presei, într-un moment de iritare, despre modul în care decurgeau audierile: „Au fost niște discuții amicale, în care a vorbit mai mult procurorul”.

Pe locul unei vechi construcții mănăstirești, ridicată pe la 1700 și care, oricum, prezenta un grad ridicat de risc seismologic și trebuia demolată, la insistența președinției, cu strădania guvernului și cu binecuvântarea Patriarhiei, pe colină se edifică un modern monument, denumit „Statuia Libertății”. Oficial, simboliza libertatea românilor, obținută cu sacrificiul a peste o mie de vieți omenești. Simbolul adevărat, dar ascuns, era, însă, libertatea vinovaților de crime, căci, uneori, dincolo de perdeaua adevărului, considerația meritată de martiri li se acordă călăilor.

- Oameni buni, e nevoie a se ști adevărul! Numai adevărul istoric asigură temelie durabilă libertății!, declară, la unison, Președintele și premierul, cu girul înalților preoți, la inaugurarea originalului monument. Vom face totul pentru a se afla întregul adevăr despre revoluție!...

- Fără adevăr nu există libertate!, rostește Nimeni, pe un ton emfatic. E doar stratagemă, mai declamă el și, brusc, se retrage în sine precum melcul în cochilie.