- Un cunoscut scriitor american, autor al unor cărți de eseuri umoristice -îmi zice Nimeni, într-o dispoziție de zile mari, editate în tiraje de milioane de exemplare și în felurite limbi, dă ca sigură rețeta celebrității literare: să notezi zilnic întâmplările și impresiile amuzante pe care ți le oferă viața cotidiană, apoi să revii cândva asupra lor, după suficient timp, însă, pentru a se dospi aluatul din ele; care va să zică, nu-ți trebuie nici talent, nici imaginație, nici vreo altă abilitate scriitoricească.

Așadar, cu ani în urmă, mi-am notat pe un petic de hârtie două cuvinte: „marea măgărie”, și, lucru rar întâlnit în cazul meu, mi-am și amintit ideea în legătură cu care făcusem însemnarea.
E vorba de perioada de început a nesfârșitei tranziții: când politicul încă bâjbâia, nehotărât, încotro să se îndrepte, spre ce punct cardinal, est ori vest; când economia era pierdută în ceață, iar foamea ne era în gât; când legile nu existau, cele vechi și anacronice fiind abrogate, iar parlamentarii, precum pitbulii, săreau unii la gâtul celorlalți, grupați pe culori politice; când statul trona pretutindeni în economie, lăsând greu portițe privatizării, iar sindicatele nu-și știau rostul.

... „Rolul sindicatului nu e acela de a face politică, de a instiga la nemuncă și de a organiza greve, nici de a se amesteca în treburile conducerii, dar de a pune umărul alături de conducere pentru rezolvarea problemelor grave cu care se confruntă întreprinderea în această perioadă dificilă a tranziției la economia de piață este o chestiune de onoare”, era părerea liderului sindicatului liber, Brabete, care a început să acționeze conform propriei convingeri: astfel, a convocat în ședință pe toți organizatorii de grupe sindicale din întreprindere și li s-a adresat:
-Domnilor, este o problemă arzătoare, vedeți și dumneavoastră, electrocarele zac pe butuci din lipsă de piese de schimb. Așteptăm, deci, de la dumneavoastră, propuneri, soluții, idei... Ducem lipsă de idei limpezi, îndrăznețe. Aveți zece minute la dispoziție să gândiți.

Minutele acordate se scurg într-o atmosferă de maximă încordare: nimic nu mișca în sală în afară de mâini care se schimbau de la o tâmplă la alta, de la o falcă la alta.
În cele din urmă, încremenesc la locul lor, ca înșurubate în tâmple, sau țintuite în maxilare.

- Au trecut cele zece minute, a răsunat vocea severă a liderului sindical. Să auzim!
- Eu propun să amplasăm, pe fiecare alee din hale, câte o bandă transportoare. Cu alte cuvinte, desființăm alei și plantăm benzi!, se entuziasmează un mai vechi specialist, absolvent la cursuri de zi.
- Bună părerea. E în spiritul vremii pe care o parcurgem: mecanizare, automatizare... Dar, așteptăm și alte propuneri: simple, ieftine, eficiente. Haideți, oameni buni, curaj!
- Eu zic să dotăm fiecare loc de muncă, și avem posibilități, cu unul sau două cărucioare obișnuite, ușoare, din acelea cu osie, două roți, o mică platformă și proțap, care să poată fi trase de om, s-a pronunțat Enache, muncitor destoinic și inventiv.
- Și să le dăm și celor de la birouri, să care hârtiile cu ele, că, sărmanii, i-or durea brațele, a zis, cu ironie amestecată cu ură de clasă, careva din sală.
- Să fim serioși!, a intervenit Brabete împotriva torentului de râsete. Se dezbate o problemă vitală pentru întreprindere. Prin urmare, să lăsăm la o parte glumele. Mai sunt propuneri?
- Ca om care mai are puțin până la pensie și care a trăit vremuri de război, eu zic să înzestrăm fiecare secție cu câte trei măgari, propune muncitorul Săndoi, fost stahanovist și, pe urmă, erou al muncii socialiste.

N-a reușit să-și ducă ideea la capăt și nici s-o argumenteze, pentru că toți salariații au izbucnit în râs, într-un râs înfiorător, care a pus punct ședinței și care ar fi putut face și victime; noroc, însă, că toată lumea stătea bine din punct de vedere al sănătății cordului.

Împărtășită de sindicat, ideea lui Săndoi a fost preluată de la nivel la nivel. Inițial, stârnea cocoloașe grotești de râsete, apoi, puțin câte puțin, câștiga teren, ajungând, în cele din urmă, să fie unanim îmbrățișată la nivelul factorilor de decizie, prin recunoașterea valorii sale practice: piesele mai grele nu puteau fi transportate de către oameni, cu cărucioarele, iar animalele, adică măgarii, nefiind unele pretențioase, erau lesne de întreținut.

Așadar, s-a mers cu analiza până în cutele adânci ale creierelor și fiecare secție a fost dotată, pentru început, cu câte un măgar care să tragă o platformă pe patru roți.
Faza de experimentare s-a încheiat cu bine: vehiculul, de un măgar-putere, s-a dovedit rentabil, iar electrocarului i-a fost, astfel, sortit a-și sfârși zilele pe butuci.
Lăsând la o parte ironiile scepticilor, care, de regulă, nu întârzie să apară la fiecare nouă și îndrăzneață idee, și batjocura răuvoitorilor: ”O să ne molipsim cu toții de tuse măgărească”, mijlocul de transport tip „Săndoi” s-a impus definitiv în conștiința salariaților, cu dezavantajele și avantajele sale.
Marele dezavantaj consta în măturatul zilnic pe aleile uzinei; dar ce conta pe lângă multiplele avantaje: întreținerea ieftină (un braț de iarbă se găsea chiar prin curtea întreprinderii), eliminarea cheltuielilor cu reparațiile, valorificarea reziduului ca îngrășământ natural.
Procedeul tip "Săndoi" a prins definitiv rădăcini și s-a ramificat în toate sectoarele producției: fiecărei formații de lucru îi revenise un mijloc de transport cu tracțiune măgărească; astfel că numărul măgarilor din întreprindere a crescut simțitor.
S-au ivit, însă, probleme de alt gen, legate de adăpostirea și îngrijirea dobitoacelor.
- Se rezolvă, fraților. Găsește el, nea Săndoi, soluții... Vopsește șpanul în verde și-l folosește ca hrană, în locul ierbii, o să vedeți...
- Te pomenești că pune măgarilor ochelari, cu lentile verzi, să rumege șpan în loc de bălării...

... Stropi de ploaie, tulburi; vorbe pline de răutate ale unor indivizi primitivi, care vedeau, cu ochi dușmănoși, numirea lui Săndoi ca șef al administrativului.

Noul șef s-a dovedit neîntrecut în punerea pe roate a invenției sale: a construit adăposturi pentru măgari, a lărgit suprafața de teren cultivată cu plante furajere, care, oricum, zăcea nefolosită, a angajat personal pentru îngrijirea „răgitoarelor”, creând, astfel, noi locuri de muncă, a înființat un cabinet de medicină veterinară, a cumpărat un camion pentru transportul nutrețului și al bălegarului, creând baza unor noi investiții, ce mai, a luat toate măsurile organizatorice ce se impuneau într-o asemenea situație.

Nu după mult timp, unele întreprinderi au urmat exemplul Întreprinderii de Utilaj Tehnologic pentru Industria Chimică și Industria Lemnului și Hârtiei, în pronunție scurtă „Iutichilhaș”, în ce privește implementarea metodei de transport tip "Săndoi" și au avansat „Iutichilhaș”-ului comenzi pentru livrarea de echipamente de transport uzinal intern, licență proprie.
„Iutichilhaș”-ul s-a văzut nevoit, prin organul său de conducere colectivă, consiliul de administrație, să-și restrângă aria comenzilor din vechiul profil și să-și lărgească paleta noii producții: a vândut utilajele din dotare, iar fostele hale de producție le-a transformat în adăposturi pentru așa-zisele „motoare răgitoare”.
S-a păstrat un singur atelier, cu dotare modestă, pentru producerea platformelor transportoare, la comandă din partea terților. Și, ca o necesitate normală, s-au desființat posturile de șefi de formații, de ateliere, de secții, apoi, pe rând, posturile de inginer-șef, de director tehnic, precum și ale altor șefi de compartimente, care, de acum nu-și mai justificau existența, îngroșând rândurile șomerilor. Chiar postul de director-plin a căpătat alte valențe, manageriale, ocupat, bineînțeles, de domnul Săndoi.

Ajuns la conducerea întreprinderii, a reorganizat activitatea pe baze noi, de tip capitalist, pornind o adevărată campanie de reciclare a personalului, el însuși asimilând metodele cele mai avansate de manageriat, în așa fel încât, odată cu noul om-Săndoi, a renăscut o nouă societate comercială: Întreprinderea de Echipamente pentru Transport Uzinal cu Tracțiune Măgărească.
Și, astfel, „Ietutm-SA”, privatizată prin metoda MEBO, a luat locul „Iutichilhaș”-ului, cu puțin timp înainte de ieșirea la pensie a directorului, între timp devenit patron, a cărui măreață faptă s-a înscris, în memoria oamenilor, sub genericul de „Marea Măgărie” a lui Săndoi.