poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-08-12 | |
Clădirea ambasadei era construită în stil european și datorită tatălui meu care avea cunoștințe peste tot, am putut intra direct în curtea ambasadei parcînd lîngă două Mercedesuri la umbră. Imediat cum am intrat în clădire am simțit schimbarea de atmosferă, totul era steril, pardoseala din piatră lucea plictisită într-un hol enorm în care se aflau mai multe ghișee din sticlă.
Pe unul din pereți arîrna un aparat de unde trebuia să tragi un bon pe care scria numărul care venea la rînd. Un lucru inutil în cazul nostru că oricum nu era picior de om în toată sala. Am tras totuși un bon mai mult ca să vedem ce se întîmplă. Machungwa încremenise la intrare uitîndu-se nehotărît la sandalele lui prăfuite și la pardoseala lucioasă. I-am spus să nu bage în seamă așa nimicuri și să ia loc într-unul din fotoliile confortabile din piele care formau un grup într-un colț. Dar ți-ai găsit, cum am tras bonul s-a aprins deasupra unui ghișeu un bec iar alături luminau două cifre verzi care erau exact numărul nostru de pe bon. Încîntați că deja ne venise rîndul ne-am apropiat de ghișeu. În spatele geamului a apărut un cap cu ochelari pe o față plictisită și nerăbdătoare. Am spus în gînd un amin și am început să povestim motivul vizitei noastre. După ce ne-a lăsat să spunem totul, capul ne-a cerut pașapoartele ca după aceea să ne trimită la primul etaj unde se rezolvau problemele externe. Cu o mînă uscată ne-a mai mîzgălit ceva pe un bilețel pe care l-a împins pe sub geam ca apoi să dispară la fel cum apăruse. Ne întrebam dacă nu cumva capul era prins cu niște fire pe vreo platformă din sticlă aceasta coborîndu-l neauzit undeva, unde printr-un mecanism era depus într-un raft așteptînd clientul următor. Apariția stranie a capului ne înaripa fantezia închipuindu-ne tot felul de monstruozități. Pe bilețel stătea scris numărul camerei unde trebuia să mergem. Camera 17. Urcînd scările largi și lucioase, l-am observat pe Machungwa care urca încet treaptă cu treaptă ținîndu-se de balustrada de lemn și aplecîndu-se ca un copil peste ea uitîndu-se în jos. Mi-am adus aminte de anii copilăriei și aș fi avut chef să-i spun lui Machungwa să scuipe de la înălțime așa cum făceam cînd eram de șapte ani dar nu știu dacă m-ar fi înțeles. Numai eu știu de cîte ori a trebuit să mă culc la internat fără masa de seară fiindcă scuipasem la întrecere cu alți băieți de la etajul doi….. Ajunși la camera 17 am bătut la ușă bănuind că vom avea de așteptat fiindcă nu se auzea nici un zgomot. Deodată ușa s-a deschis și în fața noastră stătea un tînăr cam de vîrsta mea. Era îmbrăcat lejer cu o cămașă albastră și pantaloni albi. La gît îi atîrna o cravată galbenă iar picioarele goale le avea băgate în sandale din piele. Ne-am măsurat cîteva secunde unii pe alții, ca apoi tînărul să ne scuture mîinile, ignorînd însa pe Machungwa fapt pentru care și-a cîștigat imediat antipatia mea și cred că tata era deja gata să plesnească. Fiind însă nevoiți să-i explicăm motivul vizitei noastre a trebuit să ne purtăm ca și cum nu s-a întîmplat nimic. Am luat loc pe scaune tata trăgînd demonstrativ un scaun lîngă el pentru Machungwa. Tînărul văzînd asta a dat ochii peste cap iar Machungwa intimidat s-a așezat doar pe marginea scaunului ca și cum ar fi fost gata de fugă la nevoie. Tînărul ne-a întrebat înțepat care este motivul vizitei noastre. După ce i-am explicat cazul meu am așteptat plini de speranțe să ne spună că totul este foarte simplu. Nu ne-am așteptat la o reacție negativă ca să nu spun grosolană. Dar el ne-a dat de înțeles că fetele de aici sînt toate în stare să facă orice ca să poată pleca în Europa sau America și cazuri de felul acesta sunt foarte dese. Dar a mai adăugat că de obicei se rezolvă totul de la sine, tinerii care vin în concediu în Africa, după ce s-au amuzat, lasă niște bani ca semn de mulțumire și se întorc acasă fără povară după ei. Nu sînt un om agresiv din fire dar cred că în momentul acela i-aș fi înfășurat cravata în jurul gîtului și eram mulțumit pe de altă parte că mama și Farai nu era cu noi. Tata a rămas spre uimirea mea liniștit, vedeam doar cum și-a strîns maxilarele iar după un timp l-a întrebat de orele de convorbire direct cu consulul, acestuia spunîndu-i pe nume. Tînărul s-a uitat mirat și puțin speriat la el ca apoi să-și schimbe atitudinea și să devină mai servil. Tușind în pumn s-a apucat foarte preocupat să caute prin sertare ca apoi să scoată un dosar pe care a început vrednic să-l răsfoiască. Găsind în sfîrșit pagina care-i dădea explicații, a pus un deget lung și cu unghiile perfect manichiurate pe foaie și făcînd pe interesatul ne-a spus care sînt condițiile. În primul rînd ne trebuie fotografii, câte două pentru fiecare. Apoi Farai va trebui să vină personal să semneze formularul care după aceea va fi înaintat pentru aprobare. Totul durează de la caz la caz în jur de zece zile. Însă totuși încă nu ne putem căsători fiindcă Farai va trebui să meargă cu certificatul de naștere la poliție iar aceștia vor consulta certificatul ca după aceea să afirme existența ei. După ce poliția confirmă, că ea este într-adevăr Farai ( ce nebunie !) va trebi să ne întoarcem la ambasadă cu copiile confirmării iar aici se va cerceta situația ei familiară. Eu eram deja amețit de drumurile pe care va trebui să le facem și de absurditatea sistemului dar asta nu mi-a tăiat elanul mai ales că tinerelul din fața mea nu-și putea ascunde un zîmbet satisfăcut. Mă înfoiatule, îi spuneam în gînd, îți doresc să te usuci aici pe scaunul ăsta și să nu-ți mai vezi niciodată familia că nu meriți !...și eram în același timp uimit de răbufnirile mele agresive. După ce i-am spus scurt că am înțeles ce avem de făcut, l-am întrebat despre viză de lucru pentru Machungwa. De data asta era rîndul lui tata să-și iasă din pepeni dar din păcate Don Juan ne-a spus că ăsta nu mai este resortul lui și că trebuie să mergem la camera 4 la parter. Am ieșit totuși ușurați că am scăpat de vedenia aia și de data asta pe scări am scuipat cu plăcere de la primul etaj ascultînd satisfăcut plescăitul la parter lucru care i-a adus lui Machungwa iar zîmbetul pe buze dar nu a îndrăznit totuși să mă imite. Cred că băiatul acesta are un simț foarte sănătos al umorului. Ajunși la camera 4 eram deja înarmați cu o artilerie întreagă de nervi tari, ferm convinși ca de data asta să nu mai dăm nimănui o șansă să fie obraznic. Am bătut hotărîți la ușă la care o voce de femeie ne-a răspuns să intrăm. În fața unui birou din sticlă stătea o doamnă cam de vreo 45 de ani care cu mîinile încrucișate pe masă se uita întrebătoare la noi. Avea o față delicată cu ochi vii și cu un zîmbet prietenos pe buze. Purta părul ridicat, doar cîteva bucle rebele se legănau deasupra urechilor ca niște cercei jucăuși. -Cu ce vă pot fi de folos…? a întrebat doamna ridicîndu-se de la birou și întinzîndu-ne prietenoasă mîinile. Și!....acum cînd mi-aduc aminte știu că stătusem la pîndă ca un cîine de vînătoare, atent să văd dacă Machungwa este iar tratat cu indiferență! Dar de data asta cred că mai repede am lăsat noi o impresie aiurea intrînd atît de fermi și de înrăiți la ea în birou. Doamna aceea care s-a scuzat că nu și-a spus numele imediat, l-a întîmpinat chiar cu bucurie pe Machungwa scuturîndu-i mîna și deducînd imediat motivul vizitei noastre. O chema Miss Santer și se ocupa exclusiv cu vizele de ieșire pentru băștinașii care doreau să lucreze la noi în țară. Auzind că tata vrea să-l angajeze pe Machungwa, s-a bucurat și mai mult asta ușurînd toate formalitățile dacă el dovedește că este deja angajat. Mai trebuia doar să aducă două fotografii iar tata a plătit imediat suma necesară pentru pașaport și viză. Totul a fost atît de simplu și de clar, cînd mă gîndeam la alergăturile pe care trebuia să le fac pentru mine și Farai, mi se părea cazul lui Machungwa floare la ureche. Am mulțumit călduros doamnei Santer care conducîndu-ne la ușă ne-a urat din toată inima succes pentru viitor. Ne-am hotărît să ne întoarcem în oraș în speranța să dăm de mama și Farai ca să putem face imediat fotografii. Și cu puțin noroc chiar am găsit în centru mașina lor parcată între două tarabe. Nu ne-a trebuit mult pînă am dat de ele, Machungwa dovedind un instinct impecabil de vînător. Nu știu cum le-a simțit….. le-a mirosit….. eu și tata ne suceam gîtul peste tot iar Machungwa s-a dus țintă la un magazin (care culmea, era și după colț ) și a dat de ele imediat. Erau încărcate cu pungi și pachete și noroc că venisem noi să le cărăm la mașină. Din cîteva cuvinte le-am explicat situația trecînd peste incidentul cu papagalul de la ambasadă. Mama a început din nou să se agite și o apucase graba șă căutăm un fotograf. Am găsit unul în apropiere de aeroport dar din păcate era închis iar altul nu știa nimeni dacă mai există. Nu scria bineînțeles nicăieri cînd va deschide sau dacă va mai deschide în ziua aceea. Am mai cutreierat o vreme prin împrejurimi iar după ce ne-am convins că fotograful nu va mai deschide ne-am întors pleoștiți la hotel. De fapt nu aveam nici o grabă dar am fi vrut totuși să scăpăm de presiunea care se pusese pe noi. La hotel am avut o surpriză plăcută, Filip se întorsese din Mombasa și ne aștepta pe terasă. Ne-am bucurat toți la vederea lui și chiar și mama l-a îmbrățișat, bucuroasă de revedere. El s-a retras cu tata într-un colț avînd de discutat despre afacerile pe care le rezolvase în Mombasa, iar noi ne-am odihnit trei mese mai departe după întîmplările petrecute. Machungwa cărase între timp pachetele în camerele noastre și după aceea l-am invitat să stea cu noi și să se răcorească la fel cu o limonadă. Farai vorbea cu unul din copii care se adunaseră ca de obicei în jurul nostru, ei făcînd ochii mari văzînd că ea și Machungwa stăteau cu noi la masă. Am făcut cinste la toți cu un rînd de înghețate care le curgeau pe burta goală dar ei erau cei mai fericiți. Mama a comandat între timp trei platouri cu sandviciuri pe care le-am împărțit egal la toți. Cînd vezi atîtea guri mici și lacome parcă te saturi privindu-i, așa cel puțin am simțit eu, mulțumit că ei se satură. Între timp tata terminase de vorbit cu Filip și s-au așezat amîndoi la masa noastră. I-am adus la cunoștință lui Filip planurile noastre la care el a rămas o vreme gînditor. Credea că vom avea mai mult de alergat decît aflasem noi, acum eram eu cel implicat. Filip era de părere că și mie îmi vor trebui mai multe acte legalizate din țară. Ne-a promis că va lua a doua zi imediat legătură cu Paul dar ne-a prevenit că se vor ivi greutăți. Deci gîlma de la ambasadă nu ne-a destăinuit totul!....cred că dacă ar fi fost în momentul acela de față ia-ș fi pus într-adevăr gînd rău cravatei lui galbene. Și acum cînd stau și mă gîndesc la el sînt surprins de gîndurile morbide care-mi trec prin cap. Se întîmplă cîteodată în viață să întîlnești o persoană care-ți trezește instincte barbare și cred că nu sunt singurul care a făcut cunoștință cu ele. În orice caz ne-am hotărît pînă va afla Filip ce acte îmi vor mai trebui mie să rezolvăm tot ce puteam rezolva la fața locului. Astfel, după ce am mai stat o vreme de vorbă ne-am despărțit pentru culcare. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate