Peste colinele aride, roșiatice, amurgul cobora brusc, ca o fluturare de aripi. Soarele, un disc de bronz încins pînă la incandescență, dispăru dincolo de orizont, iar cerul își schimbă cu repeziciune culoarea, ca turnesolul dintr-o eprubetă, din purpuriu în violent intens.Dinspre pîlcul de smochini sălbatici se auzi un tril lugubru, ca o lamentație ciudată înconjurată de mister. Weil tresări și își întoarse capul în direcția țipetelor. Rashid îl lămuri:
-"Goatsucker”, bwana, sau cum li se mai zice,caprimulgi, se adună mai ales seara!
Ariela bătu din palme, încîntată:
- Minunat, ca-n " Farul " Virginei Woolf !
-Ce-s caprimulgii?
-Cine e virgina ulf?
Vocile, a lui Weil aspră și joasă, a ghidului înaltă și melodioasă, se încurcară întretăindu-și vocalele.
- Caprimulgii, caprimulgus orientalis, sunt o specie de păsări nocturne insectivore, cu penaj moale și corpul turtit...un mit neverificat pretinde că se hrănesc cu laptele turmelor de capre! spuse fata.
- Se adună în locurile unde se găsesc fructe...gîzele ciugulesc smochinele, iar caprimulgii înghit gîzele, rîse Rashid...în vara lui 1979 pe cînd mă aflam cu Tazzief în Afar-Issa, lîngă tabără își făcuseră cuib o pereche de berze negre, marabu, cum le spunea Haroun. Într-o seară în loc să se culce, ca de obicei după ce apunea soarele, au început să zboare țipînd în jurul corturilor. Le-am spus tuturor că se va întîmpla ceva neobișnuit, dar nu m-au crezut...peste două zile a erupt Erta Ale...
- Crezi că păsările astea vestesc ceva?întrebă Weil pe un ton iritat și sceptic.
Danakilul ridică din umerii săi puternici de culoarea argilei:
-Toată lumea vrea să audă povești cu vampiri, ritualuri magice, babuini care răpesc copiii din leagăn sau păsări malefice care prevestesc catastrofe...singurele pericole reale sunt scorpionii și viperele pufăitoare…închideți cu atenție perdeaua cortului, iar dimineața scuturați-vă încălțările!
Un askar din escortă scăpără amnarul și grămada de vreascuri se aprinse ca o torță, împrăștiind pîlpîiri de lumină în jurul taberei. Altul, un bărbat slab, uscat, îmbrăcat într-o tunică kaki, ponosită, cu un turban verde înfășurat pe frunte, așeză un ibric de aramă în mijlocul văpăilor și începu să frămînte între palme aluatul pentru lipii.
-De unde ai aflat despre caprimulgi? o întrebă Weil după cină, cînd se retraseră în cort.
Ariela zîmbi unei amintiri îndepărtate:
-Unchiul meu era un ornitolog pasionat, casa lui era plină de păsări împăiate: acvile, bufnițe, berze, înaripate exotice…deasupra biroului avea un caprimulg atît de bine conservat, încît părea viu. Într-o zi, Farouz, persanul mătușii, înșelat de aparența lui, l-a înșfăcat pofticios…nimeni nu bănuia că-n măruntaiele pline de vată și talaș, unchiul ascunsese cheița de la dulăpiorul cu băuturi…îți dai seama ce tărăboi a fost cînd veterinarul, chemat de urgență, i-a administrat cotoiului un laxativ!
Rîsul lui Weil fu acoperit de o cascadă de hohote lugubre, repetate care îi înfiorară.
-Waraabe, o hienă! spuse Rashid, cu un ibric în mînă, dînd la o parte învelitoarea de muselină. Mai doriți ceai?
Adormiră repede, înfășurați amîndoi în pledurile calde, moleșiți de oboseala drumului.
Weil se afundă într-un culcuș moale, cenușiu, ca penajul unei păsări. Zgomote nedeslușite, voci înfundate se încîlceau în jurul său, le auzea, dar nu putu să se trezească, nici atunci cînd culcușul fu ridicat și purtat, odată cu trupul său inert, prin meandrele beznei. Simți că drumul urcă treptat, răcoarea îi cuprinse mădularele, dar nu reuși să-și deschidă pleoapele, iar la capătul nopții se prăbuși într-un abis nedefinit.

*
Se trezi ghemuit în întuneric, ca un fetus, pe o dușumea de piatră, cu mîinile și gleznele legate cu o frînghie groasă, care-I julea încheieturile. Își răsuci capul și în conul de lumină care pătrundea printr-o firidă în ogivă, cioplită în peretele cavernei, zări silueta întunecată a unui bărbat, așezat turcește, care-l privea în tăcere; în spatele lui îl recunoscu pe Rashid.
-Unde mă aflu..unde e Ariela? încercă să articuleze, dar din gîtlejul uscat, printre buzele crăpate de arșiță, cuvintele răzbăteau cu greu.
Insul tăcut, îmbrăcat într-o tunică lungă, neagră, încins cu cartușiere lucioase de-a curmezișul pieptului, de carabiniera cărora atîrna un hanger cu teaca cizelată în argint, cu chipul ascuns de vălul gros care înfășura turbanul tot negru, îi făcu un semn energic lui Rashid. Acesta îi tăie legăturile și îi aduse un ulcior de lut, plin cu apă sălcie dar rece.
-Ticălosule, ne-ai drogat! strigă Weil după ce bău. De fapt, ce vreți să faceți cu noi, de ce ne-ați răpit?
Omul în negru vorbi în dialectul ogaden, iar Rashid traduse:
-Nu sunteți prizonieri, excelența-sa șeikul Sayyīd Muhammad `Abd Allāh al-Hassan vă consideră oaspeții săi…
-Spune-i banditului tău de șef că a răpit doi cetățeni britanici și voi reclama imediat acest abuz viceconsului din Aden… iar tatăl tinerei lady, colonelul Egerton va fi foarte indignat cînd va afla acest fapt!
De sub mătasea turbanului, ochii înguști cu iriși gălbui, ca de felină, ai șeicului luciră ironici și îl opri pe ghid cu un gest energic:
-Știu cine sunteți, mister Weil, spuse el într-o engleză corectă, cu accent gutural, și mă bucur pentru prilejul de a vă cunoaște!
Weil își frecă încheieturile amorțite:
-Fixați prețul răscumpărării, iar eu voi trimite un bilet către banca unde am credit!
Rîsul celuilalt răsună înfundat de văl:
-De ce credeți că vreau bani? Voi, creștinii, cînd nu aveți alte argumente, vă lăudați cu banii! Din pricina banilor, imperiul vostru și-a îndreptat privirile spre țara mea, care e prea săracă să-I satisfacă poftele! Un singur lucru nu ne puteți fura: adevărata credință a Profetului, slăvit fie-i numele în veci…Inșallah!
Fără să aștepte un răspuns, se ridică și plecă însoțit de doi războinici, îmbrăcați în galabii negre și înarmați cu flinte anacronice.
Prizonierul tăcu și se lăsă condus într-o altă încăpere ridicată în coasta muntelui, unde zid gros din chirpici, închidea pe trei laturi peretele abrupt, calcaros.
-Cînd pot să o văd pe Ariela? îl întrebă pe Rashid, cînd intrară în încăperea goală, fără alt mobilier, decît un covor gros din lînă, plin de praf.
-Șeikul e un om drept, două ori hadji și vestit hafiz al-islam, iar inima lui, plină de înțelepciunea Cărții Sfinte, îi va spune ce să facă!

*
Weil pierdu șirul zilelor. Din ziua răpirii pînă la următoarea întîlnire cu liderul danakil, trecură două săptămîni, care se scurseră lent, în austerul adăpost, pe care nu avea voie să-l părăsească decît seara, pentru jumătate de oră și-atunci însoțit de gărzi înarmate.
La începutul celei de-a treia săptămîni, Rashid îl înștiință că stăpînul său vrea să-l vadă. Legat la ochi, fu condus de-a lungul unor coridoare întortocheate, săpate în stîncă, pînă pe o terasă suspendată deasupra văii. Cînd își recăpătă vederea, văzu uluit întinzîndu-se sub picioarele sale, toată viermuiala din kazbah, un patrulater întins, înțesat de ziduri, turnuri și creneluri din calcar și argilă, sclipind alb sub razele nemiloase ale soarelui.
-Taleh, cuibul meu de vulturi ! auzi o voce în spatele său.
Se întoarse și-l zări pe șeik, de data aceasta fără voal, îmbrăcat într-un veșmînt alb din bumbac, cu un turban imaculat pe creștet. Îl salută cu un salamaleikum respectuos și-l pofti să se așeze pe un covor berber, așternut sub un umbrar.
Doi nubieni aproape goi, aduseseră friptură grasă de batal, kuș-kuș, fructe și apă proaspătă.
Cu un rictus de neîncredere, Weil se așeză și reînoi întrebarea pe care i-o pusese în ziua în care îl văzuse prima dată.
Fața ascetică, de culoarea argilei, a lui Muhammad `Abd Allāh al-Hasan păli de enervare, dar vorbi cu o voce joasă stăpînindu-și mînia :
-Ceea ce vreau eu este dorința tuturor dreptcredincioșilor îngenuncheați de armele Britaniei…despresurați de trupe Hararul, Berbera și Mogadiscio, rupeți alianța cu negusul Menelik, lăsați-ne să restabilim comerțul liber cu Yemenul, Omanul și India, inclusiv cel tradițional, cu carne neagră…
Weil rupse o bucată de lipie și după ce o mestecă o vreme, răspunse:
-Hadji Muhammad, nu cred că-mi stă în putere să vă garantez asta, chiar dacă amenințați guvernul maiestății-sale că ne veți ucide!
-Mister Weil, știi cum m-au poreclit slugile negusului și soldații britanici prin bivuacuri? Mad Moullah, “dervișul nebun”! Au dreptate, fiindcă nu îmi voi regăsi liniștea sufletului decît atunci cînd pe pămînturile dintre Eritreea și Sudan nu va mai păși picior de creștin!
Dinspre fortificațiile din vale se auziră zvonul unei cavalcade și larma sutelor de strigăte mînioase însoțite de salve de carabină.
Șeikul își clăti degetele într-un bol cu apă de trandafiri și rosti calm:
-Toate triburile din Afar, danakilii, clanurile isaaq, emirul Salih al-islam, șeicii din Ogaden, Sool și Galti, toată suflarea dreptcredincioșilor din cornul Africii, dintre marele rift pînă la rîul Taana, așteaptă doar un semn din partea mea ca să-i azvîrle pe britanici în mare!
Acest mesaj îl vei duce guvernatorului militar din partea lui Mad Moullah…vei pleca mîine în zori spre Djibouti!
Se ridică cu agilitate, făcînd semn că întrevederea s-a sfîrșit. Gărzile îi legară din ochii și-l conduseră pe Weil înapoi în celula sa.

*
Weil moțăia toropit de căldură, legănat de pasul săltat al cămilei mehari pe care o călărea. Călătorea de trei zile neîntrerupte printre steiuri de piatră și întinderi aride de pămînt roșiatic și arid. Îl însoțea Rashid și doi danakili înarmați din garda moullahului. Se opreau doar la lăsarea serii și-atunci îi legau încheieturile cu o frînghie de oblîncul șeii. Paradoxal, în adîncul sufletului spera ca această călătorie să nu se sfîrșească niciodată. La capătul ei nu-l putea aștepta decît refuzul autorităților și încăpățînarea ofițerilor. Îl cunoștea pe Egerton și pe generalul Adrian de Wiart, cel care-și pierduse un ochi la Duhl Madoba, atunci cînd fanatismul dervișilor lui Sayyd Mad Moullah dăduse pentru prima dată peste cap liniile fortificate britanice. N-aveau să facă nici un compromis cu insurgenții și nici cei din Foreign Office nu aveau să transmită vreun ordin clar, iar amintirea Arielei, rămasă în mîinile șeikului îl răscolea ca o rană necicatrizată.
Soarele apunea sîngeriu peste crestele ascuțite ale hamadei, cînd ajunseră într-o vale secată, presărată cu grohotiș și petice sărace de iarbă uscată. Poposiră la poalele unei coline, în vecinătatea unui pîlc de smochini sălbatici.
Dintre trunchiurile contorsionate se auzi un zgomot moale de aripi, fluturînd în obscuritatea caldă și cenușie, însoțit imediat de un tril lugubru, ca o incantație plină de mister.
Weil tresări, cu senzația că din întuneric îl urmărește cineva.
-“Goatsucker” , bwana, rîse Rashid, urmăresc turmele de capre și le mulg laptele!
Unul din danakili scăpără amnarul și grămada de vreascuri se aprinse trosnind ca o torță. Celălalt așeză pietre plate pe foc, pregătind aluatul pentru lipii.
Rashid se apropie cu un ibric din aramă în mînă:
-Vrei ceai, bwana?
Se prăbuși, înconjurat de un noian de senzații, cu mintea toropită de arșiță, cu membrele moleșite de oboseala drumului într-un abis familiar.
Cînd se trezi, ochii lui încețoșați zăriră o siluetă fragilă, înfășurată într-o galabie prea mare, care o acoperea de la gît pînă la călcîie.
-Cum te simți? vocea Arielei răsună clară în penumbra cortului.
-Unde e Rashid? hîrîi Weil cu buzele crăpate de uscăciune.
-A plecat să aducă un medic…crede că ai febră Denga! Ai aiurat toată ziua…ceva despre o răpire, Mad Moullah, derviși răsculați și declanșarea jihaddului …

N.A.

Sayyīd Muhammad `Abd Allāh al-Hassan (Sayd Maxamed Cabdille Xasan) 1856-1920, lider religios și naționalist somalez, creatorul statului derviș în cornul Africii, conducătorul unui război anti-imperialist împotriva expansiunii britanice, italiene și etiopiene în Somalia.