Ioachim Theodor Eleonor, numit și Tilică în cercul rudelor de grad mic, e pătruns de convingerea că, în cultură, în sfera cunoașterii, îndeobște, găsește idei, experiențe care, vrând-nevrând, îi vor servi ca exemplu și vor contribui la afirmarea plenară a personalității sale.

- În lipsa culturii, nu e posibilă afirmarea idiotului uman, se trezește Nimeni zicând și, cu greu, își stăpânește râsul. Moliere spunea că un prost învățat este mai prost ca unul neînvățat, mai zice amicul Nimeni. Iar Buddha, că prostul care se crede deștept este, cu adevărat, prost. Oricum, e de bun simț ca un prost să-și accepte condiția și să persevereze în a-și forma un bagaj cât mai bogat de cunoștințe, pentru a fi, măcar, un prost erudit!

... Așa se explică faptul că I.Th. Eleonor își petrece, dacă nu săptămânal, cel puțin o dată pe lună, două ore la masa de studiu - un birou din lemn masiv, reținând, pe hârtie și, uneori, din memorie, frânturi prețioase de cultură universală.

Pretins demn urmaș al lui Socrate, în camera sa de celibatar convins, la picioarele patului imens în care încap lejer șase persoane, pe un suport cu ramă aurită, I.Th. Eleonor păstrează un craniu, un fluture și o floare de mac. Nu cunoaște semnificația ciudatei triade, însă vede, în concretele obiecte, atribute ale înțelepciunii și, prin urmare, le conferă loc de cinste în camera sa de burlac.

- După cum spunea Octavian Paler, zice Nimeni, uneori, prostia trebuie să se grozăvească, să pară informată, “filozofică”, pentru că prostul, dacă nu e fudul, nu se simte bine…

… Dar, să revenim… Nu din sărăcie biologică a rămas el celibatar, ci din convingerea că femeia încă nu a depășit stadiul de "poale lungi, minte scurtă". Cu toate astea, acceptă, efemer, prezența femeii în preajma sa și are succes la o anumită categorie de femei. Succes care i-a înlesnit, de altfel, noi și noi cuceriri. Vorba lui: "Nu e suficient să ai seră, mai ai nevoie și de sămânță".

Vocabularul său, deși restrâns, și-l șlefuiește ca pe o oglindă de obsidian:
- Mă, limbricule, îți administrez un picior undeva, de te trezești frate cu Callistro, pe orbita lui Jupiter!, se adresează unui copil neastâmpărat, care nu respectă programul de liniște afișat, peste tot, în raza asociației de proprietari.

Pe unul din vecini, pensionar cu stagiu, care-l torturează pe Tilică noapte de noapte cu o tuse tabacică înfiorătoare, îl întâmpină astfel:
- Salut, mumie moartă! Ce-ți mai fac neamurile? De pildă, lordul de Carnarvon?
Când vecinul pensionar se holbează a uimire și se bâlbâie a indignare și neștiință, I.Th. Eleonor îi aduce precizări importante:
- Lordul ăla, boșorogule, ăla care dezgropa morții, ăla care l-a readus la lumina zilei pe Tuthankamon, scris cu "cahași"!
Dacă veteranul interpelat se uită la el ca tâmp, Tilică îl apostrofează cu neostoita sa erudiție:
- Faraonul, hodorugule, faraonul Tuthankamon, n-ai auzit de el ?

Aici, Nimeni își întrerupe spusele. Cu ușurință, trece la alt gând:
- Prostul se deghizează, adesea, în savant, în om de știință. În această ipostază, el observă cu atenție și imită tot ce se poate imita, tot ce e exterior și aparență în activitatea omului de știință… Pedanteria e o formă curentă a prostiei umane. Pedantul e un prost deghizat în savant. Pe stradă, la masă, în efuziunile lui amoroase chiar, prostul va vorbi numai în “ordine științifică”, papagalicește, întortocheat și grav…Nu o spun eu, ci o spunea, la vremea lui, George Topârceanu…

... În relațiile interumane, de un aerisit climat intelectual, I.Th.Eleonor folosește o armă fină, dar penetrantă: ironia.
Când un alt vecin, profesor, îl felicită pentru autoturismul nou-nouț, de la vaselină cum se mai spune, pe care el, Tilică, îl cumpărase în mod "inevitabil", se întreabă, vădit sensibilizat, bănuitor:
- Ce-o avea universitarul cu mine? Ce-i pasă lui că-mi schimb mașina precum cravata!?
După care, către interlocutor, ironic:
- Deh, stimabile, când voi ajunge savant, mă voi plimba și eu cu dricuri din perioada Cretacicului!
Apoi, zeflemitor, aplică lovitura de grație acelui profesor care, mai ales, făcea pe deșteptul și care se fălea cu o rablă reală, pe patru roți:
- Știți, desigur, că perioada respectivă e localizată, în istorie, pe la sfârșitul erei Mezozoice!

Uneori, resentimentul și-l exprimă fățiș, cu brutalitate când, surprins de moment, nu se mai poate folosi de mască:
- Amice, arăți ca dracul... Parcă ai fi moartea în vacanță... Numai popa te mai vindecă...

Și continuă Nimeni:
- O mare parte a creierului uman este nefolosită. Acea parte, cred eu, este sălășluită de prostie. De aceea, se spune că omul este predispus către prostie. Zona folosită a creierului, adică zona inteligenței, este variabilă. Prin învățătură și cultură, inteligența câștigă în defavoarea prostiei, astfel că un om, prin muncă și efort, își poate spori inteligența, și invers, prin lene și ignoranță inteligența pierde în favoarea prostiei, astfel că prostia câștigă teren iar omul se adâncește în prostie.

... La cei treizeci și de ani împliniți, Tilică face totul pentru a fi un original, mai ales în vestimentație. N-ar suporta, de pildă, să întâlnească vreodată un semen cu o piesă vestimentară asemănătoare cu a sa. Astfel că, pentru teatru, ceremonii, se înveșmântează în șorici bine tăbăcit și asamblat după model marcă proprie, în "ițari" adaptați ingenios la regim urbanistic, iar picioarele și le ascunde în pantofi cu franjuri, din piele de porc întoarsă. Pe stadion, însă, în drumeții, merge echipat sobru, cu costum negru, în croială inedită, cu cămașă neagră și cravată roșie, cu pantofi pe comandă, asortați la culoarea cravatei.
Dar, inevitabilul se produce: în fața unui obscur cinematograf, Tilică dă nas în nas cu un individ oacheș, grosier, ce părea că-i împrumutase obiectele vestimentare și că se fandosea cu ele. I.Th. Eleonor se prăbușește ca lovit de aplopexie. O ține dintr-un leșin în altul până ce concluzionează:
- Pentru mine, viața nu mai are rost!

Mai zice Nimeni:
- Vasile Pavelcu spune în “Prostia omenească și inteligența”: Un prost este un om vulnerabil, manipulabil, pentru că nu înțelege ce se întâmplă cu el și nu poate deosebi aparența de esență. De aceea, el va deveni, în timp, după eșecuri succesive, nemulțumit, nefericit, frustrat, complexat, rău, agresiv, intolerant, cu perspectiva aproape certă a ratării…

... Repede își alungă însă gândul parșiv; sinuciderea nu e cea mai nimerită rezolvare, din contră, e un procedeu banal, rudimentar, la îndemâna oricui. Trebuie găsită o soluție aparte, demnă de condiția lui și, poate, unică în istoria omenirii.
După un lung zbucium cerebral, I.Th. Eleonor, zis și Tilică, ia o hotărâre fără precedent: să trăiască, nici mai mult nici mai puțin, decât... două sute unu ani. Să poată spune la capătul matusalemicei longevități: Am fost un original!