Se făcea că era în anul 2112. Nava spațială staționa nestingherită la locul ei de pornire, pe rampa de lansare, așteptând să înceapă numărătoarea inversă. Eu făceam parte din echipajul navei, iar Violeta, Stela, Anca, Vladimir, Virgil și bătrânul Axinte erau colegii mei, deci ceilalți membrii ai echipajului. Cu toții purtam o uniformă bizară, dar lejeră, comodă, de culoare albastră, ușor mulată pe corp, dotată cu un minuscul dispozitiv de comunicare. Destinația urmărită – planeta Marte.
Virgil era comandantul frumoasei nave și a misiunii spre Marte. Vladimir era un tânăr foarte serios și exigent cu el însuși. Axinte era un bătrânel mărunt, simpatic, cu părul albit de trecerea anilor. Se putea spune ca era cel mai înțelept, așa cum sunt de obicei bătrânii. Violeta era o tânără drăguță, inteligentă, dar tare nostimă. Avea părul negru, iar ochii îi erau ca două boabe de smarald, două perle verzi, neobișnuit de verzi, aproape ca iarba. Anca, blondă, fiind de altfel singura din tot echipajul care avea părul galben, cu doi ochi mari și albaștri. De altfel, majoritatea aveau ochii albaștri. Cu câteva mici excepții: Violeta, Virgil și… eu! Stela era o tânără cu părul negru ca abanosul și, ați ghicit, ochii albaștri. Era frumoasă, întocmai ca o stea. Eu îi spuneam fie Steluța, fie Steaua-stelelor, însă numai uneori. Iar eu n-am nevoie de prezentări…
Ah! În sfârșit! Echipajul e rugat să intre în navă, pentru că numărătoarea inversă se apropia de sfârșit, deci era aproape momentul lansării. Dar ce se întâmplă oare cu mine? Am emoții?! Nu înțeleg! De ce? N-ar trebui să-mi fie teamă! Doar știam de mult că voi pleca în această misiune spațială! Credeam că eram pregătită din toate punctele de vedere, inclusiv sufletește! Curaj!
Intru ultima în navă, privind pentru ultima oară corpul metalic uriaș al navei noastre, „Hercule”, a cărei măreție îmi dă fiori reci ca de gheață. Înaintea mea intrase Steaua-stelelor, părând a fi liniștită, dar cine știe ce se ascundea chiar și în sufletul ei… De fapt, Stela nu e o stea la figurat. E o actriță foarte bună – stea de cinema, televiziune și de teatru. Mai e și cântăreață, deci steaua muzicii. Iar acum, pe deasupra, mai e și steaua astronomiei, sau a astronauticii. Deci, în total, de trei ori stea. Însă, pe deasupra, se mai și numește Stela. Na, c-am greșit, m-am înșelat, că-i de patru ori stea!
În interiorul navei noastre răsună un anunț:
- Atenție! Numărătoarea inversă se apropie de sfârșit! Pregătiți-vă!
Privim spre un mic ecran, pe care cifre alb-argintii strălucitoare, vizibile, pâlpâiau într-una, din secundă în secundă, modificându-se mereu, într-un ritm anevoios, schimbând mereu numerele, trecând de la ordinul miilor la cel al sutelor și îndreptân-du-se amenințător către cifra 0, moment în care se va produce lansarea. Privim în continuare ecranul micuțului computer, ce continua să numere secundele în sens invers.
Uf, de abia 1800! Ce-am putea face până va ajunge la 0? Doar n-o să stăm cu gura căscată, să ne holbăm la acel calculator? Cifrele ne plictisesc. Ne găsim fiecare câte ceva de făcut, iar din când în când mai consultăm indicația de pe ecran. Cu toții așteptăm cu nerăbdare ca cifrele să se termine și să intrăm în acțiune.
Numărătoarea inversă începuse de la cifra 172800, exprimând echivalentul în secunde a 48 de ore, mai precis a două zile întregi, urmând a se termina cu cifra 0. Mai erau 120 secunde, deci două minute, apoi 60 s, deci un minut. Ne pregătim de plecare, chiar și sufletește. În sfârșit! Iată: 10, 9 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2 – pornesc motoarele, 1 – motorul principal, a cărui pornire asurzitoare zgudui pământul, 0 – lansare! Ah! În sfârșit! Am pornit! Nava se desprinse de solul planetei albastre, învăluită de un fum gros, pe care-l lăsă însă, în curând, în urmă-i, îndreptându-se amenințător spre înălțimile cerului albastru și senin, devenind pentru privitorii de pe Pământ doar un minuscul punctuleț, abia vizibil…
Și când te gândești că ne îndreptăm spre Marte… Va avea loc o nouă întrevedere între cele două lumi. Omul n-a mai fost pe Marte de vreo doi ani. E pentru a treia oară când oamenii vizitează planeta roșie. Au mai fost alte două expediții, dar cu alte nave și alte echipaje. Prima expediție pe Marte, primul răsunet, primul pas făcut de om pe Marte a fost în urmă cu vreo 18 ani, deși zborul spre Marte fusese planificat cu mult timp în urmă, însă până acum 18 ani toate celelalte încercări de a atinge solul planetei roșii cu un echipaj uman s-au soldat numai cu eșecuri. La prima reușită, de acum 18 ani, echipajul fusese american, nava la fel, deci era o misiune complet americană. După americani, a urmat o misiune europeană, anglo-franceză, o colaborare reușită între englezi și francezi, pentru ca acum să urmăm noi. În locul nostru puteau fi nemții, dar noroc că nu-i așa. Nemții au amânat zborul, deși nu se știe din ce motive. Probabil probleme tehnice, sau de altă natură, cine știe… Pe germani îi vom vedea însă pe Marte peste doi ani, dacă nu cumva le-o vor lua rușii înainte, ori japonezii, sau cine știe care alții. S-au luat la întrecere. Sunt în concurență, dar de data asta noi am câștigat, căci noi suntem deja în drum spre Marte. Nava cu care călătorim, „Hercule”, este una dintre cele mai bune nave din lume existente la ora actuală. E o performanță, o mare performanță românească reușită. Nava a fost construită la Craiova, de către un mare savant craiovean, ceea ce mă determină să mă simt mândră de acest lucru, fiindcă și eu sunt din acest oraș, ca și Stela… Aaa! Și ca Vladimir. Violeta e din Timișoara. Și moș Axinte e tot timișorean. Anca e din Constanța, de pe malul mării, iar Virgil, comandantul nostru, e din capitala țării, București.
Nava se apropie de Marte. Ce frumos se vede! Ce mândru e astrul cel roșu privit de aici! Ne apropiem, dar suntem încă la o distanță destul de mare față de Marte, o distanță apreciabilă. Nu am ajuns încă pe o orbită marțiană. Când, deodată, pe neașteptate, chiar în fața noastră, un alt astru se rostogolește înaintea lui Marte. Privim stupefiați! Ce să fie oare? Nu văd eu bine? De când harababura asta în Univers?! Eu credeam că aici toate au o ordine bine stabilită. Așa e corect! Fiecare astru cu orbita lui!… Iar cel din fața noastră nu era unul dintre cei doi sateliți naturali ai lui Marte. Ce se întâmplă oare?… Nu credeam că aștrii își părăsesc orbitele pentru simplul motiv de a pleca la plimbare. De când dezordinea asta?!… Oare văd bine? Sau am cumva halucinații?… Nu! Sigur că nu! Spusele celorlalți îmi confirmă acest lucru.
Moș Axinte: Vedeți ceea ce văd și eu?
Anca: Da! Sigur! Dar nu vă speriați! Nu poate fi un astru! Poate vreun satelit artificial.
Violeta: Imposibil, Anca!
Virgil: De ce? De ce e imposibil?
Violeta: Nu e ceva artificial. E natural. Probabil vreun satelit. Dar natural. Însă nu-i nici Phobos, nici Deimos!
Anca: Atunci ce caută aici? Din câte prea bine știm, Marte nu are un al treilea satelit natural, asta o știm de mult, cu siguranță!
Stela: Mda… Satelit nu e! Fie el artificial, fie natural… Un satelit “nu fuge” așa, aiurea! E totuși o stea, ori o altă planetă. Dar ce caută aici?
Vladimir: Cred și eu. E un astru, un corp ceresc, fie o planetă, fie o… o…
Stela: …O stea!
Eu: Zici tu că-i o stea, dar și tu ești Steaua-stelelor, căci tu ești cu stea în frunte!
Stela: Lasă asta! Nu-i cel mai potrivit moment pentru glume… Dar ce ne-am face dacă ar fi o… o… o…
Eu: O stație spațială! Nu-i așa?
Stela: Ba da! Exact, tocmai asta voiam să spun și eu!
Vladimir: O, ce?!… O stație spațială? Păi, ce-ar căuta aici?… Virgile, cred că ar trebui să oprim nava! Acum!
Virgil: S-o oprim? De ce?
Vladimir: Nu-ți dai seama? S-ar putea să fie o stație spațială militară! S-ar putea să aparțină unor războinici, sau cine știe cui… Nu știm ce-i cu ea aici, cui aparține… Nu vezi că s-a oprit tocmai în fața lui Marte? Ați vrea să avem vreo implicație? Eu sunt de părere că ar fi mult mai prudent să oprim, cel puțin până aflăm sigur ce-i cu ea…
Virgil nu mai răspunse nimic. Ochii lui căprui, cât și părul său șaten căpătară o nuanță mai întunecată, bizară. Se uită pe hublou. Văzu că spusele lui Vladimir se adevereau. Stația oprise înaintea planetei roșii. Atunci, în acel moment, luă o decizie, pe care ne-o comunică.
Virgil: Ai dreptate, Vladimir!… Opriți nava!
Motoarele fură în curând oprite. Normal, nava ar fi trebuit să se oprească, însă ceea ce urmă era inexplicabil pentru noi. După ce motoarele navei au fost oprite, absolut toate, urmă o bubuitură strașnică și o zdruncinătură zdravănă, care ne făcu să ne pierdem echilibrul pentru câteva clipe bune, apoi nava continuă să se îndrepte încet, încet, ca un melc terestru, spre acea stație spațială. Dar trebuia să se fi oprit!!!
Anca: Ce se întâmplă?
Virgil: V-am spus să opriți motoarele! Pe toate!
Vladimir: Dar noi le-am oprit! Pe toate, așa cum ne-ai spus.
Virgil: Atunci ce se întâmplă aici?
Violeta: Cred că ar fi trebuit să se oprească!
Bătrânul: Ar fi momentul potrivit să luăm câteva măsuri urgente. Chiar ar trebui și cred că e obligatoriu și necesar…
Stela: Să ne consultăm cu computerele! Deocamdată…
Vladimir: Exact! Să controlăm coordonatele.
Virgil: Haideți! Ce mai stați?
Virgil plecă primul. Era dreptul lui, doar de asta era comandant. Se opri lângă un computer.
Virgil: Și acum calculatorul acesta ne va spune ce este astrul din fața noastră.
Vladimir: Lasă asta, Virgile! Sigur e o stație spațială. Încearcă mai bine să afli ce fel de stație e și cui aparține.
Virgil: Nu poți fi sigur că e o stație spațială, poți numai presupune. Așa că vom afla în mod sigur toate datele referitoare la acest astru.
Virgil apăsă consecutiv pe câteva dintre tastele computerului, iar pe monitorul acestuia apăru explicația.
Virgil (citind cu glas tare): Astrul e într-adevăr o stație spațială militară mobilă, cu o putere impresionantă. Nava noastră se află în câmpul ei magnetic, care are o forță de atracție destul de mare, pentru ca nava noastră să nu poată fi întoarsă din drum și o rază de acțiune până la 20000 km.
Vladimir: Ar mai fi o scăpare. Am mai avea o singură șansă. Am putea întoarce nava și am porni cu viteza maximă în sens opus stației militare. Astfel stația, oricât de mobilă ar fi ea, n-ar putea ajunge înaintea noastră, pentru ca noi să aterizăm tot pe ea, pentru că i-ar trebui o viteză cu mult superioară luminii, ceea ce este de-a dreptul imposibil pentru un corp ceresc cu aceste dimensiuni.
Violeta: Da, dar n-ai auzit că stația are un câmp magnetic destul de mare, cu o forță de atracție impresionantă, pentru ca nava noastră să nu mai poată fi întoarsă din drum?
Stela: Da… Și totuși, dacă am fi în afara razei de acțiune, deci în afara câmpului magnetic al stației, nu ne-ar durea capul. Atunci am putea scăpa cu ușurință.
Anca (ea calculase deja distanța dintre stație și navă): Atunci am fi putut scăpa, Stela! Noi ne aflăm la 18000 km față de stație, iar raza de acțiune a câmpului magnetic este până la 20000 km. Deci suntem deja în raza de acțiune a stației, ceea ce înseamnă că n-avem nici o scăpare.
Eu: Singura soluție care ne-a mai rămas este aceea de a ateriza de bună voie pe stație. Însă trebuie să știm pe ce lume trăim, deci să aflăm a cui este stația, pentru a ști unde vom ajunge.
Moș Axinte: Ai dreptate!
Vladimir încerca să afle acest lucru. De data asta el apăsă pe tastele unui alt computer de la bordul navei noastre. Se putu citi clar răspunsul, pe care îl puteam vedea cu toții: „Stația aparține roboților Infanteriei Galactice!”
Anca: Roboților Infanteriei Galactice?!… Virgile, oprește nava! Fă ceva! Orice!…
Virgil: Îmi pare rău, nava este deja oprită! N-am ce face!
Violeta: Dar nu trebuie să ajungem sub stăpânirea lor…
Virgil: Nu știu ce să vă spun…
Stela: Deci nu există nici o altă soluție…
Vladimir: Frumos articol pentru toate ziarele lumii: „Performanța românească realizată la Craiova nu ajunge pe Marte”, sau „Echipajul românesc pierdut în spațiu”, sau „Capturați de roboții Infanteriei Galactice”, ori cine știe sub ce alte titluri în toate limbile lumii se va tipări, dacă vor afla vreodată ce anume ni s-a întâmplat…
Moș Axinte: Încă nu ni s-a întâmplat nimic!
Anca: Virgile, ce-i de făcut să nu se întâmple astfel?
Virgil: Nu știu! Lăsați-mă în pace!
Vladimir: Ce-i cu tine? Ce-ai pățit?
Virgil: Nimic… Lăsați-mă în pace!
Vladimir: Bine, dacă așa vrei tu…
Virgil se retrase abătut. Fiind comandantul, se simțea probabil responsabil de ceea ce ni se întâmpla. Dar era absurd. N-avea nici o vină! Totuși, nimeni nu-l deranjă, lăsându-l să-și revină singur.
Stela: Ne apropiem de stație!
Anca: Începe să-mi fie frică!… Mi-e frică! Chiar mi-e… Tare frică!
Violeta: Și mie! Mi-e teamă…
Moș Axinte: Liniștiți-vă, fetelor! N-are de ce să vă fie teamă! Fiți demne de voi! Nu vă mai gândiți încotro ne îndreptăm. Mai bine închipuiți-vă că-i Marte. Vă va fi mai ușor.
Virgil (revenise): Voi ați vrut să zburați, nu v-a obligat nimeni! Știați că pot exista riscuri! Știați că poate fi fatal!
Moș Axinte: Fatal n-are să fie! Dar ce faceți?… Nu avem altă soluție decât să aterizăm. Deci să nu mai așteptăm să ne atragă ei spre stația lor, pentru a ateriza forțat. Dați drumul la motoare! Să aterizăm de bună voie! Doar nu suntem lași!…
Asta și făcură colegii mei. Dădură din nou drumul la motoare, iar nava se îndreptă de bună voie spre stația spațială militară. Roboții Infanteriei Galactice erau niște roboți ciudați și foarte răi, fără nici un pic de bunătate. Erau dornici de expansiune, doreau să cucerească tot în calea lor, toată galaxia; de ce nu, poate și pe cele învecinate. Vorbeau toate limbile cunoscute în galaxie până în acel moment, ceea ce era o performanță, deoarece se cunoșteau o grămadă de limbi, dintre care numai pe Terra vreo câteva mii. Roboții erau foarte dotați. Fuseseră construiți de niște extratereștrii răi, haini, fără strop de suflet, iar creațiile lor se dovediseră a fi pe măsura creatorilor… Au construit mulți roboți, foarte mulți, crezând că astfel fac un mare bine, dar în fond… Construiseră atât de mulți roboți, încât în cele din urmă au sfârșit prin a se vedea înlocuiți în totalitate de către proprii lor roboți, care i-au cucerit, i-au subjugat, i-au asimilat, apoi au dus la dispariția lor, a creatorilor, rămânând numai acești roboți, care aveau capacitatea de a se autoregla în caz de avarie sau defecțiune, de a se autorepara, cât și de a construi alții aidoma lor, fapt care a dus la înmulțirea lor considerabilă…
Nava noastră se apropie de stație. Mai erau doar 150 km. Fără voia noastră se stabilește legătura cu Pământul! De la Institutul de Astronomie, profesorul care proiectase nava, profesorul Alexe Stanciu, dorea să vorbească cu noi. Îl vedem destul de clar pe monitor. Îl și auzim, dar nu îndrăznim să-i răspundem. De fapt, oare ce-am putea să-i spunem?… Suta de km depărtare față de stația militară, cât mai rămăsese acum, ne taie răsuflarea. Am vrea parcă să spunem ceva, dar nu putem. Încercăm să scoatem măcar un cuvânt, dar nu reușim, de parcă am fi amuțit brusc cu toții. Savantul, îngrijorat, ne chema, ne chema în continuare… În cele din urmă, Virgil se hotărî să-i răspundă. Vorbea neclar, aproape incoerent, dar savantul se mulțumi cu faptul că-l aude, îi era de ajuns. Convorbirea, destul de greoaie, nu dură nici două minute, apoi legătura se întrerupse, fără ca Virgil să-i fi spus ceva savantului despre buclucul în care intrasem; nici nu intenționa acest lucru. Până la stație mai erau vreo 50 km. Imaginea ei ni se păru înfricoșătoare și de-a dreptul respingătoare. Nu trebuia să ne mai uităm prin hublouri pentru a vedea stația, căci era acum vizibilă cu ochiul liber.
Vladimir: Poate că totuși ne vor primi frumos.
Virgil: Cine? Roboții?… Cred că glumești!
Moș Axinte: Nu, Virgil! Nu glumește! S-ar putea să ne primească frumos. Deși sunt slabe șanse să se întâmple astfel.
Anca: Poate că nu vor să ne facă nici un rău.
Violeta: Poate că acești roboți nu sunt atât de răi cum credeam noi.
Stela: Probabil! Ce-i, vă e frică?… Mie nu mi-e! Chiar deloc! De abia aștept să-i cunosc, să vorbesc cu ei. Vreau să văd cât de „ospitalieri” sunt ei!
Eu: Ospitalieri?!… Ah, nu, asta în nici un caz. N-or fi ei chiar atât de răi, dar nici ospitalieri nu sunt.
Stela: Nu, nu m-ai înțeles! Cum era să spun prostia asta? Am spus că sunt ospitalieri la figurat, adică ospitalieri pus între ghilimele. Pricepi?
Eu: Ah, sigur… Asta-i cu totul altceva, Steluțo!
Anca: Mai sunt doar 30 de km. Ce mai, într-un minut, cel mult, suntem cu toții pe stație…
Violeta: Probabil prizonieri…
Virgil: Îngrozitor!…Cum de-am ajuns aici?! Destinația noastră era planeta Marte. Nu trebuia să se întâmple așa ceva. Oare unde am greșit?
Moș Axinte: Nu te mai chinui cu întrebări de genul ăsta! Nu tu ai greșit, nici altul dintre noi! Nu-i vina noastră că s-a întâmplat astfel!
Virgil: Mda… Probabil că ai dreptate. Dar nu știu cum le vom explica celorlalți ceea ce s-a întâmplat, sau cum vor înțelege ei toate astea. Dacă vom mai apuca să mai explicăm cuiva ceva.
Violeta: 10 km, 20 de secunde!
Vladimir: Să ne retragem cu toții într-un colț. Cred că ar fi mai bine.
Așa am și făcut cu toții. Până și Stela a fost ascultătoare și a venit cu noi, fără să-i mai aștepte pe „ospitalierii” roboți. Cele 20 de secunde au trecut repede, iar nava atinse solul stației spațiale. În contact cu solul, nava se zdruncină ușor, zdruncinătură pe care o resimțirăm și noi. Motoarele se opriră automat din funcțiune. Așteptam cu toții ca din secundă în secundă trapa navei să se deschidă și să apară înfricoșătorii roboți. Stăteam pironiți locului. Nu ne mișcam deloc, de parcă eram fie statui, fie stane de piatră. De ce să nu recunosc, ne era frică tuturor. Chiar și Steluței i se făcuse teamă de roboții cei „ospitalieri”. Deodată ușa navei noastre fu trântită violent, izbită de peretele interior al navei, producând un zgomot asurzitor. O lumină orbitoare năvăli în interiorul încăperii în care ne aflam noi, reflectându-se în toate ecranele monitoarelor calculatoarelor. Când fasciculul luminos se năpusti asupra noastră, roboții, care până atunci doar ne bănuiseră prezența, ne observară. Eram descoperiți. Doar lumina aceea ne dăduse în vileag, altfel roboții nu ne-ar fi descoperit, sau poate că…
Deodată începură să vorbească o limbă total necunoscută nouă, pare-se, o limbă nepământeană, făcându-și semne și arătând spre noi. Astfel ne-am dat seama că vorbeau despre noi.
Virgil (șoptit): Ce limbă pocită! Ce naiba or spune? Ce au de gând să facă cu noi? Ce-am putea înțelege?… Niște frânturi de cuvinte. N-am mai auzit o asemenea limbă. Până și chineza e de mii de ori mai frumoasă!
Roboții, care înțelegeau toate limbile cunoscute și-au dat seama că vorbeam românește, căci îl auziseră pe Virgil, deși acesta vorbise șoptit.
Unul dintre roboți: Sunteți români?
Vladimir (în silă): Da…
Același robot: Din România?
Virgil: Nu, nu… Din insulele Hawaii…
Robotul: Sunteți din România sau nu?
Virgil (a lehamite): Hm, evident! De asta puteți fi siguri! Altfel, voi de unde dracului ați vrea să fim?
Un alt robot (neluând în seamă cuvintele comandantului): Unde vine asta, România?
Primul robot: Pe Terra, pe acolo, pe undeva. Ce contează? (apoi spre noi): Sunteți toți din același oraș?
Stela: Nu! Dar nu vă spunem din ce orașe suntem, ar fi o pierdere inutilă de timp. Nu cred că vreți să facem prezentările!
Robotul: Afară!
Vladimir: Adică?
Robotul: Ce, n-ați auzit? Sunteți surzi? Am spus să ieșiți imediat afară din navă! Ce mai stați?
Neavând încotro, le dădurăm ascultare și părăsirăm nava. Știam destul de bine că orice încercare de a le opune rezistență era inutilă. De altfel, nu le puteam face nici un rău, erau practic invulnerabili și în superioritate numerică față de noi. Aveau deci multe avantaje. Roboții vorbeau limba română clar, curgător, fără greșeli, dar în glasul lor era ceva dur, rece, metalic, specific lor. Ieșiră după noi. Se pare că puneau ceva la cale. Ne duseră la mai-marele lor, liderul roboților.
Unul dintre roboți (R1, arătând spre noi): Ei sunt români de pe Terra. Se îndreptau spre Marte, dar noi i-am capturat. Ce să facem cu ei?
Robotul comandant: Da’ ce-ați vrea să facem? Ucideți-i!
Oh, nu! Au ajuns prea departe! Asta nu! Sunt prea cruzi, prea haini! N-au s-o facă, e imposibil!
R1 (către noi): Ați auzit ce-a spus! Eu n-am încotro! N-am cum să vă apăr sau să vă scap!
Deci, după cum se vede, unii dintre ei aveau rătăcită printre circuitele lor puțină bunătate, sau o urmă, o umbră din ceea ce ar putea fi considerată astfel.
Anca: Cruțați-ne, vă rugăm! Nu v-am făcut nici un rău! Vrem numai să ajungem pe Marte, apoi să ne întoarcem pe Terra, acasă la noi.
R1: Mie-mi pare rău. Eu v-aș da drumul să plecați. Dar dacă robotul comandant așa a poruncit, n-am încotro. Știți și voi cum e! Ordinele se execută, nu se discută!
Anca: Fie-ți milă de noi! Te rugăm! Fii bun!
R1: Bun n-aș putea fi, sunt doar un robot. Milă-mi e de voi, dar nu și robotului comandant. Dacă v-aș da drumul și i-aș nesocoti porunca, ar da imediat ordin să fiu topit!
Virgil: Ai veni și tu cu noi! Ești un robot bun. Iar comandantul vostru n-ar afla.
R1: Aș veni cu voi, de mult îmi doream să am un stăpân care să nu fie un alt robot, ci o ființă vie. Însă n-aș putea părăsi acest astru, doar dacă i-aș cere voie robotului comandant. Orice altă tentativă de a scăpa de pe acest astru s-ar solda cu un eșec total pentru mine. Sunt programat să mă autodistrug în caz de nesupunere.
Virgil: Þi-am putea schimba în timp util programarea, ne pricepem la așa ceva.
R1: Nu cred că este posibil. Nimeni nu poate pătrunde în circuitele mele, sunt protejat împotriva oricărei intervenții din afară. În plus, fără voia mea, s-ar declanșa o alarmă care le-ar da de veste celorlalți despre cele petrecute
Vladimir: Atunci spune-i măcar un cuvânt bun despre noi comandantului tău. Roagă-l să ne dea drumul!
R1: Nu se poate! E imposibil! Nu poate fi înduplecat! Ar crede că țin prea mult la voi. Pe mine tot mă va topi, iar pe voi tot v-ar ucide.
Virgil: Atunci spune-ne măcar, se poate scăpa cumva de aici, de pe stația asta a voastră? Am putea opri sau închide câmpul electromagnetic?
R1: Nu, în nici un caz. E imposibil!
Bătrânul Axinte: Atunci ucideți-ne! Nu suntem lași! Nu cerșim viață de la voi! Nu ne e frică de moarte, ne e doar dor de țara și planeta noastră. Măcar știm că ne-am făcut datoria față de patrie și că murim pentru neamul nostru românesc, deși departe de casă.
Stela: Da, dar n-am reușit să ajungem pe Marte! Visul nostru nu s-a împlinit! Alții înaintea noastră au reușit, dar noi nu.
Moș Axinte: Cel puțin am încercat.
Eu: Păcat! Păcat de profesor! O să-i pară rău savantului, când va auzi că nava lui, la care a lucrat atâta timp, nu a ajuns pe Marte și că noi, elevii lui, am pierit în spațiu, în misiune.
Vladimir: Un singur lucru vă rugăm. Trimiteți nava înapoi în România. Ar fi păcat să se piardă o asemenea valoare, atâta muncă depusă de profesor.
R1: Acceptăm. Nava va fi trimisă, doar să ne spuneți unde și cui. Noi vom înregistra negreșit aceste date și o vom trimite.
Eu: Să o trimiteți la Institutul de Astronomie și Cercetări Științifice Spațiale, profesorului Alexe Stanciu, în orașul Craiova, județul Dolj, România. Atât este suficient, e adresa completă.
R1: Bine, de acord.
Ajungem la locul de osândă. Nici vorbă să putem fi salvați. Deși R1 se retrăsese, căci nu dorea să asiste la execuția noastră, erau acolo vreo alți 20 de roboți, înarmați cu arme cu raze laser.
Virgil: Lăsați-l liber măcar pe Moș Axinte. E bătrân, nu v-a făcut nici un rău, n-ar putea face nimănui nimic. Dați-i drumul! Lăsați-l măcar pe el să plece pe Terra, împreună cu nava noastră!
Un robot: Nu se poate!
Moș Axinte: Lasă, Virgile, nu insista! Îți mulțumesc că încerci să-mi salvezi viața, dar nu-i nevoie, băiete! Nu mi-e frică de moarte! Am s-o înfrunt cu curaj, aici, acum, alături de voi. N-am să vă părăsesc în aceste momente grele.
Virgil nu mai spuse nimic. Nimeni nu mai spuse nimic, nici unul dintre noi. Acesta părea a fi pentru noi, inevitabil, sfârșitul. Adio, Marte, deși n-am apucat încă să te vedem. Adio, Terra! Adio, România! Adio, Craiova, frumosul meu oraș… Cu toții ne-am luat gândul de la viață în acele momente. Am închis ochii și n-am mai văzut nimic în jurul meu. Măcar știam că nava noastră va ajunge înapoi întreagă, în Craiova, la profesorul Alexe, care nu se va bucura deloc după ce va primi veștile.
Roboții erau pregătiți. Așteptau comanda. Au întins armele. Toți colegii mei și-au închis ochii, gândindu-se la ceva frumos sau drag lor în acele ultime clipe. După un moment, eu mi-am deschis larg ochii. O lumină puternică mă orbii. Îmi ziceam în gând: „Ãsta e sfârșitul! Trebuie să fie lumina puternică a laserilor care se îndreaptă spre noi. În curând vom fi uciși.” Gândul acesta mă cutremură, așa că închisăi din nou ochii, așteptând ca inevitabilul să se petreacă. Stăteam așa, cu ochii închiși în continuare, cam de mult timp, prea mult timp. Trecuseră deja vreo zece minute. Razele laser întârziau nepermis de mult. Nu se întâmplă nimic nici în clipele imediat următoare. Ce i-o fi apucat pe roboți? Oare s-au răzgândit? Nu mai aveau de gând să ne ucidă? Greu de crezut!
Din curiozitate, deși îmi era încă teamă de ce aș putea afla, am deschis ochii ca să pot vedea ce se întâmplă. Ah!!! Eroare!!! Nici urmă de raze laser! Nici de vreun robot al Infanteriei Galactic! Chiar și colegii mei se evaporaseră. Totul dispăruse ca prin farmec. Oare nu vedeam bine? Aveam halucinații? Sau eram deja pe tărâmul celălalt?! Cercetai împrejurimile. Unde mă aflam oare?! Eram într-o cameră banală al unui apartament demodat dintr-un bloc de locuințe vechi din orașul Craiova, de pe Terra sfârșitului secolului XX. Oare ce se întâmplase? Se răzgândiseră roboții și ne trimiseseră pe Terra înapoi în timp și spațiu? În trecut? Nu, nici vorbă de așa ceva! Ar fi fost și colegii mei aici, cu mine. Și nava noastră… Sau cumva ne-au trimis separat, pe fiecare în alt timp și în alt spațiu? Ce se întâmplase oare în realitate? Mistere greu de explicat. Ah! În scurt timp lucrurile încep să se clarifice puțin câte puțin pentru mine, se simplifică. Pe un perete al camerei zăresc atârnat un calendar. Îl cercetez cu multă curiozitate. Indica vineri, 01.03.1991. Era deci, început de primăvară. Eram în anul 1991, nicidecum în 2112. Iar camera aceea banală era sufrageria apartamentului în care locuiam de fapt eu. 1991 era deci prezent, nu trecut, iar 2112 viitor. Mă uit pe fereastră. Lumina aceea care mă orbise era lumina puternică a razelor Soarelui, care vestea sosirea dimineții unui început de primăvară și în nici un caz lumina provenită de la ucigătoarele raze laser, care, după cum gândeam eu, se îndreptau spre noi, gata să ne ucidă. Ah! Acum mi-am dat seama. În realitate n-a existat nimic, nici nava, nici colegii, nici planeta Marte, nici stația spațială militară, nici roboții Infanteriei Galactice, absolut nimic.
Totul n-a fost altceva decât un vis al unei nopți de primăvară. Un simplu vis, atâta tot! UN VIS…