Sâmbătă, 2069, iulie 20. Era data la care se împlinea exact un secol de când astronautul american Neil Armstrong pusese pentru prima oară piciorul pe Lună, în iulie 1969, dezvoltând astfel o nouă ramură a științei, astronautica, inițiată însă de rusul Iuri Gagarin cu 8 ani în urmă, în anul 1961, odată cu primul zbor spațial, în Cosmos, la care participase acesta.
Trecuseră deci 100 de ani de evoluție a cunoașterii spa-țiale, iar acea dată semnifica neuitatul eveniment pe care ome-nirea încă îl mai sărbătorea, sosirea primilor oameni pe Lună.
Dar oare cum arăta astrul nopții în a doua jumătate a se-colului XXI? Era Luna aceeași pe care Armstrong a văzut-o atunci pentru prima oară? Nu, firește că nu era la fel!
Suprafața pe atunci pustie a Lunii era populată de oameni de pe Terra, angajați ai marilor companii petroliere și miniere terestre, ce exploatau resursele solului lunar, pe Lună fiind ast-fel amenajate câteva baze terestre, în care oamenii puteau vie-țui fără probleme, fără a avea nevoie de costume speciale de protecție, indispensabile însă dacă părăseau acele baze pentru a se plimba pe suprafața accidentată a satelitului natural al Te-rrei.
Dar chiar și pe suprafața albastră a Terrei se schimbaseră anumite lucruri, totul evoluând rapid și semnificativ; chiar și dragostea. Astfel, în timp ce spre sfârșitul secolului XX, tinerii îndrăgostiți se plimbau pe aleile parcurilor, admirând romantici Luna de pe cer, tinerii secolului XXI se plimbau în navele lor spațiale, ale lor personale, de pe o planetă pe alta, admirând însă la fel de romantici atmosferele diferite, specifice fiecărei planete în apropierea căreia se aflau.
Iată în acel an, 2069, o pereche de astfel de tineri se aflau în apropierea bazei lunare „Alpha 3”. Trăsăturile li se distin-geau cu greu prin căștile costumelor de astronaut pe care le purtau, acoperindu-le chipurile. Ea era șatenă, cu părul lung, ușor ondulat, cu ochii mari, vioi, căprui; el, brunet, cu ochii al-baștri.
Oare se aflau dintr-o simplă coincidență acolo, exact în locul în care în urmă cu un secol aselenizase modulul lunar „A-pollo 11”, din care ieșise Neil Alden Armstrong, secondat de Edwin Aldrin? În acel an, în acel loc se afla baza lunară „Alpha 3” a companiei de exploatări ale resurselor solurilor altor aștrii „International Interplanetary Explorer Society” (IIES).
Cu siguranță că nu doar dintr-o simplă coincidență se aflau acolo cei doi tineri, ci tocmai pentru a comemora eve-nimentul de la a cărui aniversare se împlineau exact 100 de ani.
Deși cei doi mai avseseră prilejul de a vizita Luna, amândoi pășeau ușor, cu timiditate, simțind parcă emoția pri-mului pas pe Lună, pe care cu siguranță o simțise și Armstrong în urmă cu un secol. Amândoi se simțeau ca niște adevărați Neil Armstrong în persoană.
Deodată se opriră din mers, înălțându-și frunțile spre bol-ta cerească. Asistau la un moment cu adevărat emoționant: la orizont răsărea... Pământul! Desigur, mai avuseseră ocazia să vadă Pământul de pe Lună, dar niciodată nu li se păruse atât de frumos ca în ziua aceea.
- Privește, Derek! Terra... Nu-i așa că-i minunată?
- Ba da, Jo! Păcat de frumusețea ei, murmură băiatul.
- Ah, Derek... Pricep acum cum trebuie să se fi simțit Armstrong când a văzut pentru prima oară Pământul de pe Lună, el fiind primul care a avut ocazia să admire acest peisaj; el și Aldrin. Îmi dau seama acum care este farmecul nopților cu... Pământ, văzut de pe Lună. Pământul este într-adevăr încântător!
- Mai bine să nu ne mai gândim la asta, Jo! Și știi tu de ce, o dojeni blând băiatul.
- De ce, Derek? Pământul nu poartă nici o vină! Nu e răs-punzător de răutatea care-i caracterizează pe unii dintre locuito-rii săi. Se pare că-n decursul a 2069 de ani de civilizație, unii dintre oameni și-au pierdut omenia. Este trist, dar adevărat.
- Nu vorbi astfel, Jo! De te-ar auzi tatăl tău...
- Tata?! Oare n-a căzut și el victimă răutății umane? El și invenția lui teribilă! Și-n fond, oare cine a pierdut? Nu cei ce cred că au câștigat și se consideră stăpânii Pământului?
- Te rog, Jo... Să nu dramatizăm!
- Așa ai impresia? Că dramatizez? Greșești! Privește, De-rek! Uită-te la globul acela albastru! Iată-l cât e de minunat!
Acestea fiind spuse, Jo continuă să fixeze cu ochii ei mari globul acela albăstrui, ce li se înfățișa într-adevăr într-una din cele mai frumoase faze ale sale. Pământul se vedea clar. Un glob albastru, învăluit de ceața fină a norilor, aceasta fiind „în-tinată” de nuanțele multiple ale atmosferei.
Cei doi tineri priveau fără să-și mai vorbească și se gân-deau. La ce oare se gândeau? Cu siguranță, la Neil Armstrong, dar și la povestea lor, care era direct legată de cea a savantului Noah Brown, tatăl fetei și implicit, de ultima invenție a aces-tuia, în urma căreia nu numai că-și pierduse viața, dar iată, su-ferea și fiica lui, care fusese exilată de pe Terra.
Poate și de aceea privea Jo cu tristețe spre minunata pla-netă albastră, știind că nu-i mai era permis să se întoarcă nicio-dată acolo unde crescuse și-și petrecuse cea mai mare parte a vieții ei. Derek, prietenul ei, i se alăturase, preferând să pără-sească și el pentru totdeauna Terra, deși el nu fusese exilat. Și dacă n-ar fi fost afurisita aia de invenție...
Despre ce era oare vorba?
Ultima invenție a profesorului Noah Brown era un fel de detector de minciuni, cu mult diferit față de cel utilizat la în-ceputul secolului XXI și la finele celui de-al XX-lea, acesta fiind mai perfecționat.
Profesorul Brown, savant și inventator, era un geniu al vremii sale, dar ultima sa invenție, brevetată în noiembrie 2068, n-avea să-i aducă nimic bun.
În decembrie 2068, profesorul Brown prezenta lumii această bizară invenție. Prezentarea era televizată, iar la eveni-ment participau nu doar numeroși alți oameni de știință, colegi sau nu ai savantului, ci și mulți demnitari (oameni politici lo-cali, dar și sosiți din alte părți), polițiști și alți reprezentanți ai ordinii publice, cât și simplii spectatori, sosiți din curiozitate, atrași de ecoul larg al evenimentului.
Printre cei prezenți se număra, evident, și fiica profesoru-lui, domnișoara Jo Brown, cât și prietenul acesteia, Derek. Poate tocmai de aceea cei doi își aminteau detaliat totul despre acest eveniment, mai ales că Jo avusese atunci ocazia să-l vadă pe tatăl ei pentru ultima oară în viață.
Mulțimea aștepta cu nerăbdare să vadă despre ce era vor-ba. Profesorul le prezentă o cabină ciudată, fără ferestre, doar cu o ușă, în interiorul căreia putea intra un singur om. Apoi profesorul începu să vorbească despre invenția sa, încercând, pe cât posibil, să se exprime cât mai clar, pe înțelesul tuturor celor prezenți acolo. Vocea sa plăcută era amplificată prin sta-ție, ca să poată fi auzită și de cei aflați pe rândurile mai din spate.
Profesorul confirmă, din primele cuvinte, că era vorba despre un fel de detector de minciuni, mult mai perfecționat decât precedentele. În cabina pe care o vedeau toți cei prezenți acolo, într-adevăr putea intra o singură persoană. Odată ce ușa se închidea, din afară nu se mai putea zări ce anume se petrecea în interior, dar profesorul explică, încercând să se facă înțeles, că din momentul în care subiectul se afla în interior, cu ușa în-chisă, trebuia să se gândească numai la lucruri și fapte reale, deci, atâta timp cât se afla acolo, în acea cabină, nu trebuia nici măcar să-i treacă prin gând ceva ce nu exprima adevărul. Și nu era nevoie ca subiectul să spună cu voce tare ceva; fiind închis acolo, în acea cabină, oricum n-ar fi fost auzit de nimeni, cabina fiind izolată fonic. Era deci suficient să se gândească doar la ceva anume. Dacă nu se gândea la nimic, cu atât mai bine pentru cel aflat în cabină; acesta nu pățea nimic. Putea ieși intact, întreg și nevătămat, după un timp, atât cât se considera necesar să rămână închis în acea cabină.
Pentru ca totuși să se gândească la ceva anume, subiectu-lui i se puteau pune întrebări din afară, pe care le auzea clar în cabină, sugerându-i-se astfel la ce anume să se gândească. Iar dacă tot ceea ce-i trecea prin minte în tot timpul cât rămânea închis în cabină exprima doar adevărul, respectivul nu pățea absolut nimic; putea ieși teafăr din cabină.
Dacă totuși cumva, fie chiar și doar din întâmplare, su-biectului îi trecea prin minte vreun „gând mincinos”, care nu exprima în totalitate adevărul, acest lucru putea constitui o pro-blemă gravă pentru cel în cauză.
Profesorul Brown explică, pe înțelesul tuturor celor aflați în sală, ce s-ar întâmpla în acest caz. Ceva foarte neplăcut, deși cel în cauză n-ar simți nimic, totul petrecându-se rapid, instantaneu.
Ce anume se petrecea? Subiectul era dematerializat, des-compus în particule elementare, ce se împrăștiau apoi rapid în atmosferă, în momentul în care se deschidea ușa cabinei. Altfel spus, pur și simplu dispărea! Unde? După cum se exprimase profesorul, oriunde; peste tot sau nicăieri... Iată un motiv în plus pentru ca o persoană să nici nu se gândească măcar la ceva ce nu exprima realitatea...
Pentru o scurtă demonstrație, profesorul Brown intră chiar el însuși în cabina respectivă, în interiorul căreia rămase închis preț de câteva minute, după care ieși, întreg și nevătămat, susținând că reușise acest lucru doar pentru că, de obicei, nu se gândea niciodată la ceva neadevărat, deci n-ar fi fost posibil să fi pățit ceva.
După profesor, în cabină intră chiar fiica acestuia, Jo Brown, urmată de prietenul ei, Derek. Pentru că ambii se gân-diseră, cât timp stătuseră închiși în cabină, doar la dragostea pe care și-o împărtășeau, nici unuia dintre ei nu i se întâmplă nimic; amăndoi ieșiră teferi din cabină, îmbrățișându-se cu tan-drețe în momentul în care se revăzură.
Pentru a verifica eficiența invenției, mai mulți dintre cei prezenți propuseră să fie adus un deținut, care susținea că ar fi nevinovat și ar fi fost închis pe nedrept. Sub escorta mai multor polițiști, deținutul respectiv fu adus, cu consimțământul profe-sorului Brown. După ce i se prezentase și acestuia, mai pe scurt, despre ce era vorba, respectivul fusese de acord să încer-ce, asumându-și toate riscurile.
Ceea ce auzi cât timp se afla închis în cabină, îl determină să se gândească exact la ceea ce-l adusese în spatele gratiilor. Dar când ușa cabinei se deschise, respectivul ieși din interior; era transpirat, dar întreg. Însemna oare acest lucru că într-ade-văr era nevinovat? Cei mai mulți dintre cei prezenți nu doreau să accepte acest lucru, preferând să vocifereze, să susțină că invenția profesorului era un fals, sau nu funcționa deloc, în nici un caz nu așa cum spusese acesta.
Obligat de împrejurări, dar și fiind de acord, deținutul mai intrase de două ori în cabină, gândindu-se, inevitabil, de fiecare dată, la același lucru ca și prima oară, pentru că oricum gândul că fusese închis pe nedrept, nevinovat, îl obseda, îl urmărea chinuitor, îndrumându-l în aceeași direcție, deci nici dacă ar fi vrut, n-ar fi putut să se gândească la altceva. Și de fiecare dată, când ușa se deschidea, deținutul ieșea întreg, nevătămat.
Autoritățile însă refuzau să creadă că ar fi nevinovat și nu-i semnaseră eliberarea, nici pe cauțiune, nici altfel. Prin urmare, însoțit de polițiști, fu condus înapoi, în celula sa; era însă mulțumit, fiind convins că, deși nu fusese eliberat, își de-monstrase public nevinovăția, având încredere în invenția pro-fesorului Brown, fiind deci ferm convins că aceasta funcționa și deci, dacă ar fi fost vinovat, ar fi suportat consecințele, fără teamă. Spera să fi reușit să strecoare îndoiala și-n sufletele celor prezenți la demonstrație și cel puțin unul dintre aceia să-l fi crezut nevinovat.
Pentru că până-n acel moment nu se petrecuse nici un incident, unul dintre politicienii prezenți la eveniment se ară-tase interesat să testeze invenția. Profesorul îi atrăsese cu serio-zitate atenția asupra pericolului existent, pe care să nu-l ia în derâdere, în bătaie de joc, pentru că acesta era real. Însă demni-tarul nu părea intimidat și nu renunțase deloc la ideea de a testa invenția profesorului Brown.
Fiindcă nu existau motive întemeiate să-i respingă cererea, profesorul îi permisese în cele din urmă să intre în cabină. Din acel moment, lucrurile începuseră s-o ia razna, să se precipite, deși nimic nu anunța ce avea să urmeze.
Ce se întâmplase? La început, cât ușa cabinei fusese în-chisă, nimic, dar când aceasta se deschisese, nu se vedea nimic în interior. Cabina era complet goală, iar toți cei adunați acolo, în acea sală, puteau observa foarte clar acest amănunt. La în-ceput, crezând că li se părea doar, se înșelau, cei prezenți nu re-acționară în nici un fel, dar pe măsură ce timpul trecea, înce-peau să devină îngrijorați, suspicioși, gândindu-se totuși la vor-bele savantului. Unde era politicianul? De ce dispăruse acesta?
Iată niște întrebări la care inventatorul nu avea răspunsu-ri; nu putea spune decât ceea ce zisese încă de la început; fiind-că se gândise la ceva ce nu exprima în totalitate adevărul, dis-păruse pur și simplu, fiind dematerializat, oriunde; peste tot sau nicăieri. Dar răspunsul acesta nu-i mulțumea deloc pe colegii demnitarului, care tot insistau să afle ce pățise respectivul și unde era.
Degeaba se chinuia profesorul să tot explice că nu era nici o scamatorie la mijloc, nici vreun aranjament făcut dinain-te, că demnitarul nu fusese teleportat în altă parte, mai departe sau mai aproape, de unde să poată fi luat mai târziu, invenția nefiind un teleportor și că, în nici un caz nu putea fi remate-rializat, adică readus la forma inițială, sau că nu fusese trimis într-o altă dimensiune spațio-temporală, deci într-o lume para-lelă din trecut sau viitor, de unde să poată fi cumva readus în lumea aceasta, invenția nefiind nici vreun sofisticat transportor interdimensional. Colegii politicianului nu doreau să accepte nici afirmația conform căreia nu se mai putea face absolut nimic. Și cum adică? Cum venea asta?
Adică acel deținut dinainte gândise tot timpul numai ade-vărul, ceea ce presupunea că ar fi fost nevinovat, în timp ce co-legul lor, politicianul, nu reușise nici măcar în gând să evite minciunile? Nu era ușor de acceptat o asemenea variantă, drept pentru care se iscase o adevărată furtună, aproape de nestăvilit. Colegii politicianului amenințau că vor distruge o asemenea in-venție, clasificând-o drept mult prea periculoasă și inutilă.
Dar oare ce vor spune rudele celui dispărut brusc, când vor afla vestea? În mod normal, probabil că nimic bun, mai ales că respectivul nici măcar nu putea fi considerat decedat, neexistând rămășițele pământești care să confirme această stare și care să poată fi îngropate creștinește, respectând datinile și obiceiurile din străbuni.
Ce rămânea de făcut? Care era soluția? Profesorul nu gă-sea nici o modalitate de a rezolva situația și a stinge conflictul iscat. Și chiar se simțea vinovat, răspunzător de ceea ce se pe-trecuse, deși-l avertizase cu seriozitate, de mai multe ori, pe cel în cauză de implicațiile gestului la care nu părea dispus să re-nunțe și pe care chiar îl făcuse în cele din urmă, după cum se putea vedea, într-un mod fatal pentru el.
Profesorul Brown se simțea vinovat, pentru că nu protestase mai vehement, respingând categoric solicitarea politicianului; poate ar fi reușit astfel să-l determine pe acesta să se răzgândească, însă acum deja era prea târziu.Totuși, după părerea fiicei sale, tatăl ei nu era deloc vinovat, doar repetase de câteva ori ce s-ar putea întâmpla, deci domnul respectiv era conștient de riscul la care se expusese de bunăvoie și nesilit de nimeni.
Astfel se încheiase controversatul eveniment, într-un mod neplăcut, cu o mare ceartă, deși inițial totul părea în ordine și decursese normal. Abătut, profesorul Brown pornise mâhnit către casă, singur, în mașina personală. La insistențele sale, fiica lui nu-l însoțise, ea rămânând cu Derek.
Însă profesorul nu ajunsese în seara aceea acasă; cumva, pe drum, își pierduse viața, într-un accident bizar, pe care Jo încă îl punea pe seama nemulțumiților prezenți atunci în acea sală în care se desfășurase ședința.
Cum însă nu deținea dovezi care să-i susțină afirmațiile, acestea nu erau considerate valabile, concluzia fiind clară: savantul Noah Brown decedase într-un accident cauzat de neatenție la volan... Putea Jo schimba ceva? Nu! N-avea nici o putere!
Iar lucrurile nu se opriseră aici. Ultima invenție a tatălui ei, fiind considerată mult prea periculoasă, chiar fusese distrusă, laolaltă cu toate dovezile existenței acesteia, pentru a nu putea fi reconstituită altădată.
Iar Jo Brown, pentru că susținea cu îndârjire în continuare nevinovăția tatălui ei, fusese exilată definitiv de pe Terra, înce-pând cu 01.01.2069, de la acea dată având voie să meargă în orice alt loc dorea ea, însă numai pe suprafața planetei albastre nu! Aici îi era interzis cu desăvârșire să mai pună vreodată pi-ciorul, iar această decizie era irevocabilă, rămânând valabilă pentru tot restul vieții ei.
De aceea, sâmbătă, 20 iulie 2069, doi tineri îndrăgostiți, îmbrăcați corespunzător, în costume de astronauți speciale, stă-teau îmbrățișați, într-o apropiere abia perceptibilă, adică doar atât cât le permiteau costumele pe care le purtau, pe suprafața încă denivelată a satelitului natural al Terrei, Luna, în apropie-rea locului unde aselenizase modulul lunar „Apollo 11” în urmă cu un secol, unde în acel moment se afla baza lunară „Alpha 3”, privind cu jind spre superbul glob albăstrui ce se înălța pe cerul negricios al nopții lunare, planeta Terra, încă gândindu-se la controversata invenție a profesorului Noah Brown, care, iată, le schimbase definitiv, în mod drastic, viața...