“Ce contabilitate, domnule?! Ce vor ei, de fapt, nu e contabilitate. E vorba doar de ținerea la zi a unor registre de evidență, intrări și ieșiri, operație foarte simplă; nu însă și pentru cei doi milițieni-gestionari, analfabeți și grei de cap… Chestiuni simple… Fleacuri…”
Contabilul Vasile Ion fu reținut pe bac, până la finele campaniei de recoltare a stufului, pe post de… dascăl.
Lecția zilnică nu dura mai mult de două ore, deoarece cei doi milițieni se plictiseau repede, iar chestiunile pe care nu le înțelegeau le provocau dureri de cap.
-Ajunge, mă! Ce, vrei să ne omori? zise unul dintre milițieni. Este și mâine zi. Te răzbuni pe noi?
-Da bine zici, colegule. Uf, … că mă doare capul…, face celălalt milițian-gestionar… Uf!… Acum, la bătrâneți, să învățăm carte… zău că…
Seara, milițienii se văicăreau în fața comandantului, pentru a-i arăta cât de complicat e și cât sunt ei de deștepți.
-Șefu’, e greu. Ne omoară criminalul ăla, contabilul. Toată ziua ne ține în lecții. Crede că noi e tâmpiți… Da noi nu ne arătăm… Deloc nu ne arătăm…
Comandantul le întorcea vorba, râzând:
-Lasă, bre, că nu vă strică niscaiva școală! Că Lenin spunea: Fiecare bucătăreasă trebuie să învețe… Ce, nu sunteți în stare să învățați două socoteli?!… Unu și cu unu fac doi?!
-Mulțumim, șefu’, pentru grija pe care ne-o purtați, se ploconeau gardienii gestionari. Săru-mâna, șefu’! Nu ne facem noi de râs… Nu-nu. Să râdă de noi dușmanii de clasă?! Nu estem proști… Mulțumim pentru grijă…
La aceste vorbe, comandantul le zise de la obraz:
-Să vă văd și pe voi câtă grijă îmi purtați! Să vă văd!
Milițienii scoaseră fiecare câte o sticlă de rachiu de cereale, samahonca.
- ... a-ntâia…, de cereală…

*

Restul zilei, contabilul-deținut și-o petrecea la liberă opțiune: nimeni nu-i impunea programul. În afara orelor “de școală” și în afara celor pierdute la șuetă cu deținuții bucătari era de capul lui. Totul era să nu depășească teritoriul, delimitat de sârma ghimpată, al taberei.
-Iel! Ce e cu tine? Ești bolnav? se miră contabilul-deținut, când dădu de câinele lup, abătut, închis în cușcă.
-S-a îmbolnăvit stăpânul, îi explică unul din deținuții-bucătari. Cățelarul Oancă Glod a avut o criză. L-au dus azi-noapte cu căruța aprovizionării la colonie și, mai departe, la spital. Se aude că ar fi fost operat. Iar câinele refuză să fie sub comanda altcuiva și suferă ca omul. Azi-dimineață nici nu a mâncat. Acum…, la fel.
Vasile Ion privește îndelung la câine. Zice cu voce tare:
-Maiorule, sunt singur pe bac. Timpul trece greu. Cu “școlarii mei”, gestionari, petrec două-trei ore, uneori mai flecăresc cu bucătarii, dar am timp berechet. Sunt de capul meu, cum s-ar spune. Mă pot plimba prin tabără, dar să nu trec dincolo de sârma ghimpată.
Se uită de jur-împrejur. Face un semn, ca și când ar cuprinde toată întinderea cu mâna. Zice:
-Privește, maiorule! Pe tot cuprinsul taberei nu întâlnești pe nimeni. De la gospodăria anexă până la locul de “numărătoare”, cât și pe bac, nu întâlnești suflet de om. Doar santinelele, la posturile lor din foișoare, se mai văd. Cei doi deținuți de la bucătăria cadrelor, și cei doi milițieni gestionari. Apoi, eu și tu. Atât… Așa că…, o să mai vorbim….

*

-Ei, maiorule, asta-i viața! zise deținutul, atunci când ajunse iar în dreptul cuștii. Nu fi trist. Iarba rea nu piere. Ticălosul de Oancă se va face bine. Ai să vezi!
Câinele Iel îl privi fix, cu ochii triști, urduroși.
“Te bucuri, reacționarule! Sigur că te bucuri. Necazurile noastre sunt prilej de satisfacție pentru tine.”
Deținutul Vasile Ion rosti cu răutate nedisimulată:
-Sunteți slabi, maiorule. Lași. Vă e teamă pentru viața voastră. V-am văzut cum v-ați comportat atunci cu inundația...
Câinele îi opuse rezistență din priviri.
“Cei slabi îi înving adesea pe cei mai tari decât ei. Adesea cei slabi înving…”
Vasile Ion cugetă îndelung.
-Eu aș spune așa: cei slabi, dar care persistă în răutate, îi înving întotdeauna pe cei tari. Cei slabi înving; dar cei slabi și răi.
“Răutatea e o formă a iubirii, contabilule!”, părea a spune câinele Iel, cu ochii congestionați. “E reversul dragostei. Așa că noi ne purtăm aspru fiindcă vă vrem binele. Voi nu înțelegeți asta, așadar vă impunem binele cu forța. E ca și cum tatăl își bate copilul pentru a-l cuminți, chiar dacă acesta nu înțelege rostul cumințirii.”
Vasile Ion se plimbă de colo, colo, prin dreptul cuștii, agitat.
-Mai vedem noi, maiorule! Mai vedem noi cum e cu rostul ăsta al cumințirii…
Câinele Iel părea a spune scârbit:
“Slogane, banditule… Slogane demne de o cauză pierdută.”
Vasile Ion încerca din răsputeri să convingă. Încerca.
-Voi sunteți orbi. Nu vedeți conspirația pusă la cale de diavolul roșu? E un complot… antinațional.
Câinele mai că nu vomită de greața instalată în cerul gurii; așa i se păru deținutului:
“Te înșeli, banditule! Ai viziuni ciudate. Te înșeli. În mod cert, te înșeli…”
Vasile Ion își reluă rolul de acuzator public, gesticulând sugestiv:
-Ați interzis predarea limbilor latină și greacă…
Pentru o clipă, câinele nu-i mai dădu atenție. Căscă a plictiseală. Păru a-i răspunde:
“Ce vrei? … Limbi moarte…”
Deținutul:
-Ați interzis predarea filosofiei…
Câinele privi mai departe, cu uitătura sa sticloasă, rece:
“Te înșeli, se predă…, dar nu aia a voastră, ci a noastră, cea marxist-leninistă…, adevărata filosofie…”
Vasile Ion zise în bătaie de joc:
-Ha! Două bărbi, o țăcălie și-o mustață căcănie… Asta da filosofie! (Se referea, bineînțeles, la Marx și Engels, Lenin și Stalin.) Râse dezlânat.
Câinele mârâi supărat rău:
“O să-ți înghiți tu vorbele astea, cu limbă cu tot… Hei, o să…”
Vasile Ion nu se lăsă bătut ușor:
- În economie, ați înlocuit din funcții persoanele competente, profesioniste, cu nulități… Zice Filosoful: „Nu se poate face economie în comunism și de către comuniști. Ãștia nu-s în stare să conducă nici o comună rurală. Încurcă apele, înfundă fântânile…”
Câinele făcu o mișcare cu laba prin aer, ce aducea a lehamite.
“Mai scutește-mă! Filosoful ăsta al tău e un reacționar. Mi-aș înfige cu plăcere colții în fundul lui puturos...”
Vasile Ion, vehement:
- Voi nu vedeți, orbilor? O țară lipsită de minți luminate nu e o țară aruncată în întuneric?! Ușor de subjugat?
Câinele îi întoarse spatele, scâncind adânc.
“Nu mai contenești cu acuzațiile. Crezi, cumva, că ideile tale otrăvite mă vor influența? Te înșeli, banditule! Profiți de durerea mea... Lasă-mă …”
Impresionat de câinele Iel, care scâncea neîncetat, Vasile Ion încercă să-l liniștească:
-Nu fi supărat: Oancă, stăpânul tău, nu o să moară. Þi-am spus: iarba rea nu piere. Sau cum zicea, cu mult umor, tovarășul meu de detenție, învățătorul: “Un om păcătos poate să trăiască mult și să se bucure de o sănătate durabilă, dar cu o condiție: să fie bestie.”
Câinele porni să latre întărâtat. Pielea botului îi tremura ca o piftie bine închegată.
Deținutul Vasile Ion tresări. Zise, cu vinovăție în glas, tare, ca pentru a fi auzit și de un surd:
-Gata, gata! Te las! Te las cu durerea ta. Însă ar trebui să te porți frumos cu mine. Să-mi mulțumești chiar… Că ai și tu cu cine schimba o vorbă… Chiar dacă adevărul ei te supără...

* *
*
O dimineață aspră de februarie, cu ger de poveste. Iarnă grea, a lupilor. Fețele oamenilor, pline de ulcerații, abia se vedeau de sub clapele căciulilor.
-Nu iese la numărătoare! raportă un gardian. Nu iese.
Se repetă, pentru a câta oară?, numărătoarea deținuților: un, doi, trei, patru...
Comandantul Cucoiu ordonă:
-Numărați. Încă o dată.
Din nou la raport:
-Tovarășe comandant, raportez: unul mai puțin!
-Unul mai puțin! fu rezultatul final.
-Căutați-l! ordonă comandantul Cucoiu.
Câțiva milițieni, urmați de brigadierul-deținut Pop, plecară să caute deținutul lipsă.
În burta vasului, în dormitor, zăcea pe pat, cu fața în jos, omul lipsă; zăcea nemișcat.
-Banditul ăsta trage să moară, zise unul dintre milițieni. Scoală, bă!
Îl zgâlțâi din răsputeri, după care îl întoarse cu fața în sus: avea ochii dați peste cap, iar fața îi era schimonosită de chinurile morții.
-Trage să moară! zise și brigadierul-deținut. Trage… Trage… E pe moarte.
-Scoală, bă! îl îmboldi gardianul cu un băț. Scoală, prefăcutule! Scoală!
-O lumânare, ceru brigadierul în zeghe, văzând că cel întins începuse să horcăie. Nu mai are mult. Își dă sufletul.
-Dă-l dracu’! De unde lumânare? ripostă iritat milițianul. De unde mă, de unde?!
Un deținut de serviciu veni repede cu o lumânare folosită. Când fu să o aprindă, gardianul îl plesni cu lemnul peste mână, iar lumânarea zbură cât colo.
Gardianul repetă:
-Dă-l dracu’!
Muribundul își prăvăli privirea, zvâcni o dată fără vlagă și apoi începu să se destindă; parcă împăcat cu sine, fața i se însenină: era cu adevărat liber!
Medicul-deținut, chemat în mare grabă la fața locului, nu avu altceva de făcut decât să constate decesul. Își făcu semnul crucii și zise:
-E mort… Dumnezeu să-l ierte!…
Gardianul dispăru pentru o vreme, după care se întoarse cu o cămașă și o pereche de izmene, uzate dar curate, pe care le aruncă peste cadavru, scârbit.
-Îmbrăcați-l!
Vestea circulă de la om la om:
-A murit. Fără lumânare! A murit fără lumânare!
“…Fericite sunt animalele, că nu au conștiința crimei“ – își zise Vasile Ion, cu gândul la atitudinea neomenoasă a gardianului. “Ce zici, maiorule? Să-i iei omului un drept elementar, dreptul la o lumânare!”
“Noi suntem atei, contabilule!”
“Aha, atei!... Voi negați chiar și existența diavolului. Nu-i așa? Fără să realizați că vă negați, de fapt, pe voi înșivă.”
“Așa crezi tu!”
Vasile Ion:
“Demonul e o ființă fără mustrări de cuget– zicea dăunăzi deținutul nostru învățător. Are cel mult regrete.”
Câinele Iel:
“He, he… Noi n-avem ce regreta. Am luptat cum am știut mai bine, pentru revoluție.”
“Voi nu sunteți decât niște maimuțe revoluționare – v-ar fi zis Filosoful. Imitați bolșevismul rusesc: arestați oameni fără a-i fi judecat, îi țineți pe termen nedefinit în temniță, îi puneți în regim de exterminare, îi ucideți dacă vreți. Și asta numiți voi revoluție!”
“Tu n-ai cum emite judecăți morale. Tu, un criminal...”
…Cearta imaginară luă sfârșit. Vasile Ion încă mai resimțea ecoul revoltei sale interioare. Își redirecționă gândul către omul care zăcea fără suflare.
“Pământul Deltei se mai îmbogățește cu un mormânt; fără cruce la cap” – își zise el și se pierdu în gânduri îndepărtate.

* *
*
Vasile Ion se opri voios în dreptul cuștii. Câinele îl primi cu o mârâitură.
-Iel! Ce faci? Tot mai ești trist? De o săptămână n-ai mâncat nimic. Devotament față de stăpân? Oancă al tău, te asigur, n-ar fi suferit, dacă ție ți s-ar fi întâmplat să te îmbolnăvești. Ai fi îndurat singur boala, ca un câine. Oancă e un om rău, egoist. De ce suferi pentru el? Știi ce? Totul e să uiți. Și vei uita dacă înveți să visezi.
“Cum rămâne cu trădarea aproapelui?” rânji câinele lup și îl privi pe deținut cu răutatea sa binecunoscută.
Vasile Ion zise insistent:
-Maiorule, bagă la cap! Oancă n-ar fi suferit pentru tine. Nici măcar pentru mă-sa. Nu-l interesează decât propria sa persoană. Lui Oancă nu i-ar fi milă decât de el însuși.
Deținutul pomenea numele dresorului și stăpânului Oancă mai mult decât ar fi fost necesar. Credea că așa poate să și-l apropie pe Iel. Îi era cu adevărat milă de câinele în suferință. În câine se vedea pe el.
-Eu nu port ranchiună nimănui – zise deținutul. Nu urăsc pe nimeni. Nici chiar pe Oancă. Inexplicabil. Pentru că el a fost cel care m-a bătut, m-a insultat, m-a umilit. A făcut-o chiar împotriva regulamentului. Din exces de zel, ori mai degrabă din pornirea sa răutăcioasă. Oancă și-a arătat nemernicia și când nu era cazul. Cu tine poate că s-a purtat frumos. Eu nu știu. Cred însă că Oancă te-a tratat la fel de inuman, s-a purtat cu tine ca și cu un câine. Iar tu, tu ai îndurat și, ascultător, i-ai lins mâna. Te-ai gudurat pe lângă el, fără pic de demnitate. Și acum, culmea, suferi pentru Oancă ăsta.
Câinele rânji batjocoritor:
“N-ai zis tu, contabilule, că suferința e legea vieții? Așa îmi amintesc. E?”
Vasile Ion:
-Am spus-o, așa e, dar nu m-am referit la aspectul sadic al chestiunii. Ce faci tu, maiorule, e curat sadism! Suferi pentru a-ți procura plăcere.
Vasile Ion se uită în ochii câinelui. Insistența privirii îl înmuie pe animal, îl înfricoșă chiar, îl făcu să scoată un scâncet prelung, dureros.

* *
*
O altă zi. Vasile Ion introduse mâna printre zăbrelele cuștii, în dorința de a-l mângâia pe câine, dar, instinctual, și-o retrage: era totuși un câine rău.
“Cu animalele trebuie să te porți blând“ –socoti deținutul. “Se spune că animalele ascultă de oamenii buni.”
-Oancă nu e om bun, maiorule, zise apoi cu voce tare. E cea mai abjectă creatură, Oancă ăsta. Unealta ideală a exterminării.
Câinele îl privi răutăcios. Nu-i plăcea când cineva îi vorbea de rău stăpânul.
Deținutul zise cu regret:
-În regulă! Recunosc, și eu sunt rău. Mă bucur de răul altuia. Sunt un monstru, ce mai! Un monstru cu chip de om.
Privirea lui Iel se mai limpezi.
“Știi, contabilule, m-am mai gândit… Trebuie să recunoști. Ați greșit. Ați greșit, contabilule. Ne acuzi tot timpul pe noi... Fii sincer și spune-mi, voi nu ați greșit?”
Deținutul politic reflectă îndelung și apoi răspuse:
-Am greșit și noi. Regimul apărat de noi a făcut multe abuzuri. A ajuns să fie, uneori, nemilos. Nu a fost capabil să asigure echilibrul social. Nu a fost capabil să…
Câinele îl fixă cu ochii săi mari, ușor umezi, în care te vedeai ca-ntr-o oglindă:
“Ești totuși un om cinstit. Păi, contabilule, dacă era un sistem social echilibrat, cum zici tu, mai prindeau ideile comuniste? Se mai omorau frații între ei? Și pentru ce? Pentru iluzia de mai bine. Că noi ăștia, obidiții, am îndurat mult timp nelegiuirile voastre.”
Deținutul zise, ca dus în altă lume:
-La rândul nostru, maiorule, îndurăm alte nelegiuiri. Spunea Filosoful: „Am învățat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul pușcăriei, numai omul e capabil de asemenea nebunie.”
Câinele ridică piciorul și urină. Părea a spune:
“Dreptatea socială n-a existat vreodată! N-a existat.”
Vasile Ion continuă, cuprins de frenezie:
-Teoria dreptății nu o fac cei ce dețin puterea, spuse Vasile Ion. O fac cei nedreptățiți. Cred eu că neajunsul vine de la om. Pe fondul urii, omul se simte bine în pielea lui de câine.
Poate deveni chiar creator atunci când urăște. Răutatea se păstrează în om, în stare latentă, până ce apare o motivație ca să se manifeste.
Câinele se ridică pe picioarele de dinapoi și îl privi cu aer mulțumit.
“Bine zici. Tot neajunsul de la om se trage. Omul rău pervertește și scopul bun. Proștii ne pot compromite idealul. Au fost cazuri când și eu, un câine, am fost exagerat de rău și fără motiv. Noi ne considerăm însă într-un permanent război. Și dacă nu lovești tu primul, te doboară dușmanul. Ducem o luptă pe viață și pe moarte cu dușmanul de clasă.”
Deținutul se aplecă la înălțimea uităturii câinelui. Îl fixă în ochi, de aproape, încât îi simți răsuflarea caldă.
Vasile Ion:
-Dacă dușmanul e puternic, înarmat, și, deci, periculos, înțeleg să lovești tu primul, dar când e neînarmat, slab și nu prezintă pericol, a-l omorî înseamnă a comite crimă de război. Așa stă chestiunea, maiorule. Oancă al tău n-ar pricepe. El a lovit cu bestialitate în bieții deținuți, lipsiți de apărare. Și te-a asmuțit și pe tine, Oancă ăsta. Te-a asmuțit împotriva unor oameni secătuiți de puteri. Despre ce era vorba?! Instinctul orb al puterii?! Tu ești un tip inteligent, maiorule! Altfel nu ai fi fost avansat în grad. Ești inteligent, dar te lași manipulat.
Câinele parcă simți lingușeala. Și-i făcu plăcere. Ca și omul, e și câinele vulnerabil la lingușeli. Și părul i se ridică măciucă pe trup.
Vasile Ion îl îndemnă.
-Hai, mănâncă ceva. Uite, ți-am adus ciorbă cu os de vacă fiert în ea. Face bine la burtă. Numai un pic, doar un pic!
Câinele păru a se lăsa înșelat însă încăpățânarea lui de animal învinse în cele din urmă. Se uită cu jind la gamela strecurată de deținut în cușcă. Începură să-i curgă balele. Se trase însă și mai mult în fundul cuștii, furios pe sine parcă. Și pe întreaga lume.
“Mârrr!…. Nu te mai obosi. Sunt neclintit în hotărârea mea!” – părea a spune câinele.
-Bineee!…. făcu deținutul. Poți răbda multe, tu, câine. Dar de foame și sete, nu. Știi bine că nu!

* *
*
Înainte de culcare, Vasile Ion i se confesează lui Þâcă:
-Puștiule, mă asculți?
-Te ascult, nea Vasile.
-Știi câinele ăla…., Iel, al lui Oancă…
-Îhî…
-De când Oancă s-a îmbolnăvit…, câinele e aici la tabără…, închis în cușcă… Nu ascultă de nimeni și refuză mâncarea. Dacă o ține tot așa, o să moară… Știi, nu-mi vine să cred, dar mi-e milă de el. Îl văd cum suferă și…
-De mă, nea Vasile! Ai uitat că era cât pe ce să te sfârtece? E cel mai rău dintre toți câinii de aici…
-Nu e el de vină, puștiule… Își face doar datoria…
-Așa o fi…
-Știi, Þâcă…, stau de vorbă cu el, cu câinele, de! Stau de vorbă cu el. Uneori îmi dă dreptate… Alteori…, să mă sfâșie… Vreau să-l fac să înțeleagă niște lucruri… Ce zici, o să reușesc?
-Apăi, nea Vasile, gândesc că s-o putea. Mata ești om bun la suflet. Animalele simt bunătatea omului…
-Așa e. Animalele simt bunătatea. Dar câinele Iel a fost dresat să fie rău… Nu știu dacă…. Aș vrea totuși să-l ajut…, să-l fac să primească mâncarea.
-Vei reuși, nea Vasile. Sunt sigur.
-Noapte bună, puștiule.
-Noapte bună, nea Vasile.

*

Lecția de contabilitate are loc în “sala de ședințe” din baraca milițienilor. Cei doi gardieni stau la masă, descheiați la vestoane, și gâfâie.
Primul gardian:
-Greu !… Fir’aș, dacă m-am gândit vr’odată că o să ajung să fac facultate. Că astea la facultate se învață. Nu-i așa, contabile?!
Al doilea gardian către primul:
-Colega dragă, să fim mândri…, că ne ridicăm nivelul ’telectual…
Apoi, către Vasile Ion:
-Ce ai de spus, contabile?… Suntem deștepți, au ba?
Vasile Ion:
-Domnilor, ați făcut progrese notabile.
Primul gardian:
-Aha…, progrese contabile…. I-auzi mă, colega, ajungem contabili!
Al doilea gardian:
-Sincer să fiu, colega dragă, eu mă mulțumesc cu foncția de gestionar. Scoate din buzunar un săpun și-l pune pe masă, zicând: Uite, mă, contabile, că ai fost sincer și ai recunoscut că suntem deștepți, ia, mă, un săpun. Ia, să te speli. Și să nu te pună necuratu’ să spui altceva șefului, că…
Primul gardian:
-Uite mă, și de la mine, un săpun… Ia spune-mi, nu-i așa că nu sunt prost?… Nu-i așa că mă duce mintea?… Că pot să ocup foncții înalte? De ezemplu, președinte de “colectivă” sau…, știu eu, șef de aprozar… așa ca Nae Breazu de la noi din sat.
Milițienii se ridică de la masă, își iau foile pe care le fac ghemotoc și ies în grabă :
-Hai, colega, să bem ceva… Să ne limpezim la cap…
După lecția de contabilitate, ținută cu milițienii încuiați la minte, dar pe care nu înceta să-i laude pentru progresele lor, Vasile Ion se dezbrăcă până la brâu și coborî pe malul Dunării. Cu coaja de săpun obținută de la “elevii” săi gestionari, se spălă de zor în apa foarte rece, sub privirile amuzate ale santinelei.
-Mă, o să mori! strigă soldatul râzând.
-Dintr-atâta, doar? răspunse deținutul, și-și văzu mai departe de-ale sale, spălându-și lenjeria, extrem de simplă: cămașă, izmană și batistă. Le puse la zvântat în bătaia soarelui și, în drumul de înapoiere, se opri în dreptul cuștii. Zise:
-Bună ziua, Iel! Frumoasă vreme! Vine primăvara.
Își băgă mâna printre zăbrele si, uitând de orice pericol, îl mângâie pe câine pe cap.
-Iel, băiatule! Ce bine! Vino!
Câinele se apropie: parc-ar fi fost la vorbitor, doar gratiile îi despărțeau. Îl mirosi insistent pe deținut și când acesta, încă temător, își vârî și mai mult mâna printre zăbrele, câinele lup, crudul câine polițist, îi linse dosul palmei.
Deținutul răsuflă ușurat.
-Iel, drăguțule! Ce bine! Þi-a venit mintea la cap! Mă bucur. Sincer mă bucur….
“Și eu mă bucur“ – părea a spune câinele. “Mă bucur. Mi-am găsit omul. Mi l-am găsit.”
-Numai puțin. Așteaptă puțin…
Deținutul alergă la bucătărie. Goli conținutul unui polonic, cu zeama încă fierbinte, într-o gamelă și se întoarse într-un suflet. Zise:
-Uite, ți-am adus mâncare. Hai, ia ceva. Trebuie. Cât de puțin. Ia.
Câinele mirosi mâncarea și, ca după o bună chibzuială, porni să hăpăie lichidul din vasul metalic.
Deținutul exclamă, bucuros:
-Bravo, Iel, bravo! Încet, că n-ai mâncat nimic de două săptămâni. Încet…
După ce linse bine gamela, câinele, încă slăbit, se așeză pe așternutul moale, din praf de stuf, cu botul pe labele din față, și îl privi fix, cu vinovăție parcă, pe deținut.
Stătură așa vreme îndelungată, fiecare încercând să-i ghicească celuilalt gândurile.

* *
*
Vasile Ion îi zise lui Þâcă, în timp ce-și sorbea surogatul de cafea de fiecare seară:
-Ești obosit, puștiule.
-Nu cine știe ce, nea Vasile. Sunt făcut pentru mai mult.
-Tare aș fi vrut să fi rămas și tu cu mine pe bac. Să știi asta puștiule!
-Știu, nea Vasile. Da’ poartă-ți dumitale de grijă, că ești nevolnic.
-Puștiule, mă simt vinovat că am acceptat… Să știi dară că nu am avut încotro. Oasele mele nu rezistă la bătăi. M-ar fi omorât bruta de Oancă, dacă aș fi refuzat să-i învăț pe milițieni… să țină registrul contabil… M-ar fi omorât.
-Te înțeleg, nea Vasile.
După o tăcere prelungită, Vasile Ion reluă:
-Uite, puștiule. Þi-am spălat niște lucruri.
-Nu trebuia, nea Vasile. Nu ți se mai vindecă rana, dacă bagi mâna în apă rece.
-Tu ai făcut mult pentru mine, Þâcă. Niciodată n-o să-ți pot întoarce ajutorul pe care mi l-ai dat.
-Suntem prieteni, nea Vasile! Nu?
-Uite și o coajă de săpun… Am primit-o de la “elevii” mei… Drept recunoștință… că-i învăț carte… Hai mă, ia-o…
Vasile Ion stătu un timp dus pe gânduri, apoi zise:
-Puștiule, câinele Iel…, știi…, n-o să-ți vină să crezi…, m-a lăsat să-l mângâi pe cap… și a primit mâncare de la mine…, după două săptămâni de foame… Abia se mai ținea pe picioare…
-Știam eu că se va întâmpla așa, nea Vasile. Ce ți-am spus?!
-Așa e, mi-ai spus. Mă bucur, să știi, mă bucur mult că a mâncat…
-Stingerea ! – strigă gardianul-deținut Pop. Stingerea!

*

-Vino! chemă deținutul câinele. Vino voinicule! Vino aproape.
Iel începu să dea roată, ca un leu nervos în cușcă.
-Nu-ți convine. Știu! Aici ești ca la închisoare. Acum o să înțelegi ce înseamnă asta.
Câinele își încercă dinții în metalul rece al zăbrelei. Văzu că nu e de glumă.
“Vreau să fiu liber“, părea a zice. “M-am săturat să stau închis în cușcă. M-am săturat.”
-Îmi pare rău, își exprimă regretul Vasile Ion. Nu-ți pot da drumul. Aș avea mari necazuri. Zău, aș avea necazuri.
Iel se ridică în două labe și-și scoase botul rânjit printre zăbrele. Vasile Ion încercă să-l potolească:
-Te înțeleg, voinicule. Că și eu vreau să fiu liber. Mi-e dor de libertate, de familie. Mi-e dor de mama. Am văzut-o anul trecut, când a venit la vorbitor. A îmbătrânit. S-a uscat pe picioare. N-am schimbat multe cuvinte. Ce ne-am fi putut spune unul altuia? Așa că doar ne-am privit. Am tăcut și ne-am privit. Am întrebat-o de Ioana, prietena mea. La care, mama a tăcut.
Câinele își întinse șira spinării, arcuindu-se, și scoase un sunet ca un suspin.
Vasile Ion continuă, cu emoție în glas:
-Ioana a fost prietena mea. Am iubit-o mult. Nu m-a putut însă ierta pentru faptul de a fi ajuns la închisoare. S-a măritat. Din tăcerea mamei am priceput asta. S-a măritat.
Vasile Ion făcu o pauză prelungă. Numai el știa pe unde îi colinda gândul.
- Auzi? Știi ce mi-aș dori?
Câinele Iel i se uită în ochi, întrebător.
Vasile Ion răspunse:
-Mi-aș dori o viață de om normal, fără complicații. O căsuță în locurile natale, cu multă verdeață, pomi fructiferi, viță-de-vie. O mică gospodărie, cu păsări și cu o văcuță pentru lapte. Peste toate astea, o femeie rumenă, sănătoasă. Care să-mi facă mulți copii și care să aibă grijă de rosturile casei. Și mi-aș mai dori ceva: un câine frumos, așa ca tine. Care să-mi fie prieten. Ce zici? Cer prea mult de la viață?
Iel asculta ciulind urechile, așezat pe labele dinapoi, cu gâtul întins. Răspunse:
“Nu. Deloc.”
Vasile Ion:
-Nu-i așa că nu cer mult?
“Desigur. Nu ceri mult.”
-Acesta este visul meu, pe care nu mi-l poate confisca nimeni. Mă refugiez în el ori de câte ori sunt supărat. Visez noaptea, în timpul somnului, visez și ziua, cu ochii deschiși. Visul acesta, simplu, m-a ajutat. Mi-a dat tăria necesară supraviețuirii. Mi-a dat tărie.
Câinele mișca din cap, ca și când ar fi înțeles. Se zice că ei, câinii, înțeleg graiul oamenilor, dar oamenii nu cunosc graiul câinilor.
Vasile Ion:
-Mulțumesc, voinicule, că ai răbdare să mă asculți.
“Dacă-ți face bine, ai cui te confesa“ – părea a-i spune câinele. “Deschide-ți sufletul. Te ascult, dă-i drumul”.
-Ești băiat bun. Numai că ai fost sub influența stăpânului. Caracterul stăpânului i se transmite câinelui, socoti Vasile Ion. Câinele omului mojic e bădăran. Dacă atunci când îl dresează, stăpânul e furios și rău, câinele e învățat să fie la fel, furios și rău. Animalele se pot educa nu doar prin bătaie și cu înjurături, ci și cu răbdare și blândețe.
Iel îi aruncă o privire senină, ca de vită nevinovată.
- Bun băiat. Vino! îl chemă Vasile Ion.
Câinele se apropie și se lăsă masat deasupra capului. Se arcui de plăcere.

* *
*
Seară. Deținuții se rânduiesc, cu cana de tablă în mână, la bidonul cu surogat de cafea. Când se apropie Vasile Ion, în grupul deținuților se face tăcere. Toți îl privesc ciudat și îl ocolesc. Vasile Ion își primește porția de lichid aburind și felia de pâine uscată și se întoarce la patul său.
I se adresează lui Þâcă:
-Puștiule, oamenii mă ocolesc ca pe un lepros. Iar când mă apropii de ei tac. În afară de tine, nici unul din ei nu-mi mai vorbește. Se uită la mine cu ură și le citesc în ochi disprețul.
-Poate că te înșeli, nea Vasile.
-Nicidecum, puștiule. Sunt sigur, ei mă cred vândut securiștilor… Tu?… Uită-te la mine. Privește-mă deschis în ochi… Și tu?!… - zice, scuturându-l de guler.
Þâcă, speriat:
-Nu. Nu. Știi bine că am încredere, ce Dumnezeu?!
-Așa să fie, puștiule. Așa să fie. Că ăsta e adevărul: nu mi-au cerut să devin informator. Știau ei că n-o să accept.
-Te cred, nea Vasile.
-Spune oamenilor asta: Vasile Ion n-a trădat și nu va trăda vreodată. Spune-le asta, puștiule.
-O să le spun, nea Vasile.
Brigadierul-deținut Pop vine la patul lui Vasile Ion. Îi zice ursuz:
-Mă Vasile, am ordin pentru tine. Începând de mâine dimineață vii și tu la stuf. La cărat. Că am terminat cu tăiatul. În curând ridicăm tabăra. Ne întoarcem la colonie.
-Bine, domnule Pop. Cum zici.
Vasile Ion stinge lămpașul. Se întinde în pat, dar nu are somn. Strigă cât îl țin puterile, în gând:
“N-am trădat, oameni buni. N-am trădat!”

* *
*
Dimineață caldă, cu soare sănătos, semn că iarna e pe sfârșite. Tăiatul stufului se încheiase. Acum, deținuții politici cară maldăre de stuf, cu bărcile, legate câte două, și le stivuiesc pe malul navigabil al Deltei.
Vasile Ion se afla împreună cu Þâcă pe una din plute. Împing cu prăjinile în apă.
Vasile Ion către Þâcă:
-Am scăpat, puștiule. N-am murit până acum… Am scăpat de moarte anul ăsta.
-Așa e, nea Vasile. Cu ajutorul Domnului, scăpăm și de moartea de anul viitor. Și, poate, și de moartea următorilor ani. Că n-am făcut rău nimănui…
-N-am făcut. Uneori, puștiule, destinul ne joacă feste. Sau poate că așa trebuie să fie. Eu, ca să zic așa, nu ispășesc pedeapsa că am uneltit…, dar poate că am făcut totuși ceva rău, fără să știu, pentru care plătesc acum… Cine știe?! … Numai Dumnezeu ne știe păcatele și ne pedepsește… Cine știe?!…
-Rana…, nea Vasile, ce-ți face rana? Nu te-am mai văzut văietându-te. S-a mai vindecat?…
-Apoi, omul rabdă multe. Da, ce să zic, e mai bine, s-a mai încălzit vremea… Da’ ia spune tu, că ne-am luat cu altă vorbă, ai legat bine bărcile una de alta?
Vasile Ion se ridică în picioare și verifică din priviri legătura snopilor de stuf. Zice:
-Sunt legați bine…
Þâcă, mârâind în barbă:
-Îhî…
Vasile Ion, cu privirea pierdută în zare:
-E mai ușor la cărat stuf… Ce zici, puștiule?
Acesta, monosilabic:
-Îhî…
Vasile Ion:
-Hai, mă puștiule, nu fi supărat. Te-am întrebat și eu… Nu că n-aș avea încredere în ce faci tu… Am întrebat și eu dacă ai legat bine bărcile…, să nu ne răsturnăm cu maldărele astea de stuf…, că… Nu te supăra și tu pe mine, că mi-ai rămas singurul prieten.
-Nu lua în seamă, nea Vasile. Îmi trece.
-Hai, mă puștiule… Împinge mai cu putere, la cotul acesta al Dunării... Ne ia curentul apei… Hai, cu putere!
-Cu putere, nea Vasile. Cu putere!
Ajung la mal. Trag cu atenție pluta și o țin legată, cu o funie, de un țăruș bătut bine în pământ. Vasile Ion descarcă snopii de pe plută, iar Þâcă îi stivuiește pe uscat, alături de alte grămezi de stuf, făcute de ceilalți deținuți mai înainte. Cei doi se pregătesc apoi pentru următorul transport.

* *
*
-Ești vesel, voinicule! Ce mai, te-ai întremat – observă deținutul, oprindu-se în fața cuștii.
“Se vede? “ părea a zice câinele Iel, șugubăț. “Se vede?”
-Te trădează firea, replică deținutul și privi mai cu atenție la animal: acesta era vioi, cum nu-l văzuse de mult, iar cu coada făcea mișcări ample, pe orizontală.
-Te-ai înzdrăvenit la timp. S-a terminat de strâns stuful, s-a încărcat la vapoare, mâine plecăm. Facem drum întors la colonie. Azi n-am mai fost la lucru… Ne facem bagajele…
Câinele adulmecă un timp pământul:
“Miroase a primăvară lungă.”
-La munca ogorului e mai ușor. Am scăpat de iarnă, nu mai murim, încuviință Vasile Ion. Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom mai duce-o noi. Vom mai duce-o.
“Miroase a primăvară lungă. Și blândă” – părea că repetă câinele polițist.
-E cald! De când nu mi-am mai simțit oasele calde! exclamă deținutul, cu lene în mișcări.
Și câinele se lungi de-i pârâi șira spinării. Se uită către deținut cu ochi surâzători.
“Ai cam trândăvit, contabilule! În ultima vreme, ai cam trândăvit.”
Deținutul Vasile Ion zice:
-Auzi, voinicule?! Îți vine să crezi? Azi-noapte am avut vise erotice. Hă, hă… Vise erotice… Mă făceam cu prietena mea, în pat, sub cearceafuri curate și, între noi, nimic. Nici o lenjerie nu ne despărțea. A fost… Minunat, ce mai, minunat! Ca-n adolescență.
“Ești odihnit, contabilule!”
-E-adevărat. Sunt odihnit.
Vasile Ion se așeză pe o porțiune de pământ mai înaltă. Sub razele binefăcătoare ale soarelui, picioarele i se moleșiseră. Tot trupul, de altfel, i se moleșise. Se ridică însă imediat: sub șezut simți intens răceala pământului.
-Încă nu e de arat, zise deținutul. Știu de la mama. Când pământul nu-l mai simți rece sub fund, atunci e semn că pot începe lucrările agricole. Iel, ce zici?
“Nu mă pricep“, părea a se exprima, din priviri, câinele Iel. “N-am învățat asta la școala de dresaj.”
-Da,da… Tu nu. Stăpânul tău însă ar trebui să știe. Oancă ar trebui. El a fost țăran.
Câinele își lungi urechile la auzul numelui. Îl fixă cu ochii săi largi, întrebători, pe deținut. Vasile Ion îi veni în întâmpinare cu o lămurire:
-Oancă s-a făcut bine după operație. Am auzit că s-a însănătoșit. O să-l găsim mâine la colonie. Așa am auzit: e bine.
Câinele Iel părea a se bucura, dar fără un entuziasm vizibil.
“Ce bine. Îmi place că voi fi din nou activ. Turbam, închis în cușca asta. Turbam.”
Deținutul înțelese. Spre deosebire de alte animale, câinii au conștiința datoriei. Se îndepărtă, înciudat că e un sentimental incorigibil, nu înainte de a-și lua rămas bun de la câine; se obișnuise cu el:
-Să ne vedem cu bine, voinicule!
Câinele Iel îi răspunse cu un lătrat sacadat, furios, a părere de rău:
-Ham-ham, ham-ham, ham-ham…


DEZNODÃMÂNT

Primăvara pusese stăpânire peste întinderile Deltei. După o iarnă grea, petrecută la recoltatul stufului, soarele încălzea trupurile deținuților politici care, fără exagerare, aduceau a cadavre vii – palizi și scheletici cum erau.
La colonie viața era mai ușoară. Deținuții erau scoși zilnic la muncile câmpului. Chiar dacă mai ploua și, uneori, bătea cu cruzime vântul, clima era suportabilă; hainele, veșnic ude, acum puteau fi, în sfârșit, uscate.
-Dați-i bătaie, puturoșilor! V-ați ieșit din mână, ai? urlă gardianul Oancă Glod, bine întremat, după șederea în spital. Că doar n-o să vă fac eu norma! Mama voastră de loaze reacționare! Bandiți nenorociți!
Privirea gardianului se făcu roată pe deasupra mulțimii de deținuți. I se păru că-l vede pe unul stând.
-Ha, te-am prins, cremenalule! Îți arăt eu ție! Iel!… Adu-l! Adu-l pe sabotor!…
Din câteva sărituri, câinele lup ajunse lângă deținut. Îl prinse cu dinții lui puternici de mânecă și îl trase în direcția milițianului.
-Iel, voinicule! Ce mai faci? întrebă deținutul, prietenos. Ce mai faci, voinicule?… Iel?…
La auzul propriului nume, câinele polițist îi dădu drumul deținutului și rămase în așteptare, mârâind.
-Stai cuminte! zise deținutul și vru să-l mângâie. Cuminte!
Câinele se retrase speriat.
-Iel, adu-l! răcni gardianul Oancă.
Câinele lup se repezi iar la deținut.
-Iel! De ce? zise Vasile Ion, cu glas blând. De ce, voinicule? De ce?
-Iel! N-auzi? Adu-l!… Iel, adu-l!
Câinele rămase pe loc, dezorientat. Tresărea numai, la auzul celor două voci. Nu mai știa de care să asculte.
-Iel! Adu-l! N-auzi? Adu-l!
-Iel, stai cuminte! Cuminte!
Plutonierul, nervos peste măsură, mai ales că îi ajunseseră lui la ureche unele vorbe neplăcute în legătură cu devotamentul câinelui, scoase pistolul și-l îndreptă spre acesta, amenințător. Urlă peste puteri:
-Adu-l, animal trădător! Adu-l!
Câinele rămase mai departe neclintit. Doar în privire i se citea marea lui nehotărâre.
Intuind pericolul, deținutul Vasile Ion strigă din răsputeri către gardian:
-Nu trageți, domnule! Nu trageți!
Plutonierul Oancă Glod apăsă pe trăgaci: glontele nimeri în plin ținta.
-Trădătorule! Ai fraternizat cu un bandit - urlă milițianul. Trădătorule!
Câinele se prăbuși cu ochii îndreptați spre deținut. În privire i se fixară, ca o inscripție în piatră, nedumerirea și un semn de adio.
-Iel!… Iel!… - strigă Vasile Ion.
Deținutul îngenunche lângă câine și îl mângâie pentru ultima oară. Repetă, cu lacrimi în ochi:
-Iel, voinicule!…

- SFÂRȘIT -

Din volumul "Moartea câinelui", publicat la Editura Scrisul Românesc Craiova,2006.
Partea a III-a


Ideea acestei povestiri pornește de la un fapt real, relatat de un fost deținut politic.
Pentru reconstituirea cât mai corectă a atmosferei, cât și pentru redarea cât mai firească a lucrurilor, am consultat mai multe mărturii ale altor foști deținuți politici: “Din documentele rezistenței”, nr. 1-8, Arhiva foștilor deținuți politici din România; Documente inedite (copii xerox), puse la dispoziție de Vasile Gheorghe (zis George), născut la 14.05.1929, Craiova; “321 de vorbe memorabile” ale lui Petre Þuțea, Editura Humanitas, București, 1993; “Patru ani am fost... bandit”, confesiuni de George Mârzanca, Editura Vasile Cârlova, București, 1997; “Am fost martor – Aiud…” Gheorghe Laghiu; “Povestiri din închisori și lagăre”, Petre Baicu, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995.
Prin urmare, țin să mulțumesc tuturor acestor eroi, supraviețuitori ai lagărelor comuniste, cărora le și dedic cartea de față.
Nu în ultimul rând , mulțumesc domnului Ion Cristescu, căruia îi datorez subiectul cărții de față, precum și domnului Gheorghe Popescu, președintele Asociației foștilor deținuți politici anticomuniști, filiala Craiova, pentru amabilitatea de a-mi da acces nelimitat la biblioteca Asociației.
“Moartea câinelui” este o scriere literară; așadar, pe marginea unor episoade reale, mi-am putut permite să brodez cu imaginația mea o întreagă poveste, care, de ce nu, s-ar fi putut petrece în aceeași vreme și în același loc. De aceea fac precizarea că eventualele similitudini cu fapte și persoane din realitate sunt pură coincidență.

George Geafir