Cei aproape trei sute de deținuți politici se deplasau în coloană, cu pași mărunți, târșiți, pe drumul denivelat și înghețat. Gheața gemea zdrobită sub greutatea picioarelor.
Mergeau în rând câte patru, sprijiniți unii de alții. Când unul aluneca, era susținut de ceilalți și ajutat să-și continue drumul: ieșirea, chiar și accidentală, din coloană era sancționată sever de către gardieni.
Iarna își intrase pe deplin în drepturi. Gerul din acea dimineață încremenită îngreuna respirația oamenilor. Deși subțire îmbrăcați – cu pufoaice (veston și pantaloni), roase și cu petice – din pricina mersului anevoios nu mai simțeau frigul așa de tare ca la plecare. În lagăr, totul e să te obișnuiești, să te adaptezi ușor la mediu, ori cu așa ceva se deprinseseră de multă vreme. Trecuseră peste ei ierni poate mai grele, urgii aproape de nesuportat de către un om obișnuit. Dar ei nu mai erau de mult oameni obișnuiți, erau deja supraviețuitori.
Cu toate acestea, în colonie fusese mare agitație atunci când se anunțase, cu nelipsitele sloganuri, începerea campaniei de tăiere a stufului. Agitație, sau mai bine zis panică, stârnită de teama de necunoscut.
Parcurseseră deja câțiva kilometri din drum, dar acesta se arăta mult mai lung decât orice așteptare. Câțiva deținuți, veteranii, cunoșteau drumul din iarna trecută. Pentru cei mai mulți însă, era ceva nou. După muncile agricole, în Deltă, la colonie, acum se așteptau la ce e mai rău. Recoltatul stufului, la tabăra de iarnă, intrase deja în legendă. Nu atât prin faptul că munca era foarte grea, cât, mai ales, prin potrivnicia nemaiîntâlnită a naturii.
Deținutul Vasile Ion se gândi cu groază la experiența ce va urma și acest lucru îl îndârji și mai mult. Ajunsese un înrăit. Un înrăit al sorții. Se afla acolo, condamnat la muncă silnică, fără vreo vină, sau cel mult pentru vina de a fi fost pentru un moment la locul și timpul nepotrivite. Condamnat fără vină.
-‘Mnezeul și crucea mă-tii de bandit! se auzi o voce de gardian, însoțită de lătrături de câine… Coloană stai! sparse aceeași voce aerul amorțit de ger.
O clipă, liniște de gheață. Numai o clipă. Apoi înjurăturile se reluară:
-Te fac îngeraș, grijania cui te-a făcut de bandit ce ești!
Un deținut alunecase pe gheață și căzuse într-un hârtop. Gardianul îi aplică o cizmă, cu putere, drept în boașe. De durere, bietul om urlă ca un câine și se arcui. Gardianul strigă la el:
-Scoală-te, nenorocitule! Milițianul continuă să lovească cu piciorul mormanul de carne; lovea pe unde nimerea.
-Ridică-te , că de nu…, răcnea el.
Urla ca un apucat:
-Te ia mama dracu’, auzi tu?
După ce obosi, gardianul se adresă celorlalți deținuți aflați în preajmă:
-Luați-l! Luați-l pe nenorocit!
Scuipă apoi cu scârbă înspre victimă. Scuipatul i se prelinse pe pufoaică, în dreptul pieptului.
Milițienii și santinelele erau îmbrăcați ca și deținuții – pufoaică (veston și pantalon), căciulă prevăzută cu clape pentru urechi – așa cum se purtau și localnicii de altfel. Echipamentul milițienilor însă se distingea de cel al deținuților prin faptul că era nou, pufoaicele erau căptușite cu vatelină, nu cu resturi textile, iar în picioare purtau cizme cu pâslari deasupra.
Gardianul își șterse scuipatul cu mâneca, furios:
-Bandit nenorocit! Te fac eu!
Apoi, spărgând cerul:
-Coloană marș!
Masa de oameni se puse în mișcare, tăcută. Numai câinii lătrau de mama focului.
Deținutul Vasile Ion, în gând:
“M-au condamnat la șaisprezece ani de muncă silnică. Și, ca și când n-ar fi fost de-ajuns, la încă cinci ani degradare civică. Și, ca și când nici asta n-ar fi fost de-ajuns, și la confiscarea totală a averii. Pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. Auzi, dumneata, crimă de uneltire!”
Gândul îi fuse întrerupt de îndemnul gardienilor:
-Dii, mă, animalelor!
-N-auzi, mă? Hăis, mă, animalule!
Din nou, deținutul:
“Că nu-i iubeam, e altceva… Dar n-am uneltit împotriva nimănui… Atunci…, dimineață, 9 iunie 1946… (gândul i se asociază cu imagini)… A sosit la Craiova, în turneu electoral, Petru Groza, prim-ministru moșier, să le vorbească țăranilor. Era însoțit de ministrul de război, generalul Vasiliu Rășcanu, de Mihai Ghelmegeanu, de la Frontul Plugarilor, de Grigore Geamănu, secretar general în M.A.I., și de alții. Groza a vorbit mulțimii, îndeosebi țăranilor: Să ne ferească Dumnezeu ca din urma alegerilor- pe care le vom face când credem noi că este mai bine, adică atunci când hambarele vor fi pline- din voturile numărate să reiasă că plugarii și-au uitat sfânta datorie, lăsând singuri pe tovarășii lor de luptă. Fiindcă o asemenea trădare, ca toate trădările, ar fi aspru și crud pedepsită...
Curată amenințare la adresa țăranilor! ”
Aceste lucruri și le amintea deținutul Vasile Ion când, din cauza oboselii, alunecă pe gheață. În plus, opincile de cauciuc îi erau vechi, descusute pe alocuri, purtate de mulți alții înaintea lui, iar talpa lor era lisă.
Deținuților li se dăduse un echipament adecvat recoltării stufului. Îmbrăcămintea era ușoară, pufoaica adică, pentru a permite cât mai multă mișcare. Încălțămintea, din opinci de cauciuc. Peste pantaloni se trăgeau “ciulcii”, un fel de ciorapi, tot din cauciuc, și care ajungeau până deasupra genunchilor.
Vasile Ion simți cum mâna puternică, tânără, a fratelui de suferință din dreapta sa, Alecu Dumitru, îl readuce în echilibru.
-Vasile, ce faci, mă? Þi-e bine? întrebă acesta. Piciorul scăpat în lateral, cu genunchiul aproape de pământ, atrase atenția gardianului. Oancă zise răstit:
-Să nu încerci ceva, tâlharule, că te belesc! Auzi? Te belesc!
Deținutul întoarse capul. Îl văzu pe Oancă Glod, o namilă cu ten măsliniu, cu grad de plutonier, care abia ținea în lesă un câine lup, bine hrănit, viguros și neînchipuit de rău.
Oancă țipă la deținut:
-Auzi, bă, tâlharule? Să nu care cumva să încerci ceva…
Câinele, și el:
-Ham, ham! Ham, ham!…
Vasile Ion, privind la gardian, zise pentru sine:
„Oancă Glod! Un nemernic… O brută ordinară… Acesta nu e om… Nu…” Apoi către câine: Tu?… Tu, fiară, ce vrei?…
Vasile Ion se uită stăruitor la câine. Îl privi fix în ochi. Îl pătrunse cu privirea sa de om înrăit, îl țintui cu dușmănie de moarte. Pentru o clipă, două uitături rele, înfiorătoare, se intersectară ca două sulițe, într-o confruntare crâncenă. Suficient pentru ca fiecare să-și verse toată răutatea, tot veninul din trup și suflet, în căutătura ochilor.
Câinele cedă primul încleștării de voințe, cu un schelălăit prelung.
“Vedem noi care pe care” – părea a zice câinele.
“Nu mi-e teamă de tine” – îi spuse, în gând, deținutul.
Câinele:
“Ar trebui să-ți fie. Nu ești în situația de a te putea grozăvi. O dată și o dată o să ne luptăm noi doi și atunci se va vedea care e mai tare.”
Vasile Ion continua să-și imagineze confruntarea dintre el și câine:
“O să ne luptăm, desigur. Dar nu uita, tu lupți pentru un ciolan, iar eu pentru supraviețuire. Mizeria, disperarea mi-au ascuțit dinții și fălcile, mi le-au făcut și mai puternice. Așa că ție ar trebui să-ți fie teamă.”
“Ha, dinții!… Privește la mine, la colții mei de câine lup, om neputincios ce ești. O să te sfâșie.”
“Poate că da. Poate că o să mor sfâșiat. Dar o să mor cu dinții mei înfipți în beregata ta de câine securist. Te trag după mine pe lumea ailaltă, câine unsuros ce ești!”
-Iel, strigă gardianul la câine, ca și când ar fi ghicit intenția animalului. Iel, ai răbdare! și îl mângâie. Ai răbdare, Iel! O să vină ea ziua să-l belim pe acest bandit…
Deținutul se întoarse cu gândul la întâmplarea care i-a marcat viața:
“Da, a venit Petru Groza la Craiova. Întrunirea a avut loc pe un teren sportiv . Deși regizată, deznodământul ei a fost imprevizibil. Elevii și studenții craioveni l-au atacat pe Groza cu ouă și roșii. Echipele de bătăuși comuniști au ripostat.
Activiștii P.C.R. au dat o ripostă hotărâtă manifestărilor huliganice – scria presa de partid. Echipele fuseseră pregătite din timp, de chiar fosta chestură de poliție, în chiar incinta instituției respective, de chiar chestorul în persoană, fost zugrav de meserie, devenit peste noapte mare comunist.

*

Tineretul craiovean a organizat imediat o contramanifestație. S-a intonat "Imnul regal", s-au cântat "Deșteaptă-te române", "Pe-al nostru steag e scris unire". În piața fostei prefecturi, mai târziu sediul P.C.R., o detunătură de pistol a despicat aerul. Din întâmplare, glontele a lovit un ofițer sovietic aflat în apropiere. Nimerit în tâmpla stângă, acesta a căzut fără suflare. Se trăsese de la fereastra sediului P.C.R.; …o femeie,… renumită activistă de partid, a țintit prost: n-a nimerit un tânăr român, ci un brav ostaș sovietic. Culmea ironiei: providența a făcut ca partidul comunist să lovească mortal în chiar armata sovietică eliberatoare… Toți cei prezenți au văzut fereastra de unde s-a tras, au văzut-o pe activista criminală. Poliția, în loc să intre în bârlogul comunist s-o aresteze pe făptașă, așa cum cerea vocea mulțimii înfuriate, ne-a arestat pe noi, cei din piață, surprinși în preajma cadavrului. Inițial am fost acuzați de crimă și instigare la crimă, apoi de uneltire împotriva ordinii sociale… M-au arestat de tânăr, la începutul carierei mele de contabil.”
Vocea lui Oancă Glod, puternică, secondată de lătrăturile câinelui lup cu grad de maior, pe nume Iel, adică Dracul, cum i se mai spune în popor, dominau câmpul înghețat:
-Dii, gloabe reacționare!… Ham, ham!…
Gansteri nenorociți!…[n.r. - gangsteri]

*

Ham, ham!…Trădători de țară!… Ham, ham!… Reacționari jegoși!… Ham, ham!…
Li se pusese stigmatul: reacționari! Sau, mai la obiect, contrarevoluționari! Așa cum reieșea și din inscripția de pe spatele pufoaicei: C.R. Asta ca să îi deosebească de “D.C.”-ul pe care îl purtau deținuții de drept comun. Lucrau și aceștia la stuf, dar în brigăzi separate și cazați pe alte bacuri.
Deținutul comentă pentru sine:
“Hm… Stăpân și slugă! Gardian și câine! Se susțin într-o cauză comună… Ce nume: Iel! Dracul adică… Iel, adică dracul…”
Își aminti apoi vorbele Filosofului: "Animalul este asemenea omului. Și unul și altul luptă pentru a-și câștiga existența. Boala, bătrânețea și moartea îl aseamănă și mai mult cu noi".
“Uite și la Iel, câinele ăsta – observă mai departe Vasile Ion. Știe că numai slugărindu-și stăpânul primește de mâncare. Și îl tot aprobă: Ham, ham…
…E încă tânăr maiorul… Nu se gândește la moarte. Eu, da. Moartea face parte din mine. Am simțit-o atât de aproape, încât nu-mi mai e teamă de ea. Uite, asta-i diferența dintre animal și om: acesta din urmă înțelege și o primește ca pe un lucru firesc. Pe când animalul se zvârcolește, se agață de orice fir de viață, oricât de subțire. S-ar zice că animalul are instinctul de conservare mai dezvoltat decât omul…”
În felul său aparte, continuă să i se adreseze câinelui:
“O să vezi tu, maiorule!… O să vezi, când vei simți moartea aproape…, cum vei intra în panică, în zvârcolire… Spre deosebire de tine, eu nu mă voi speria, eu o voi primi liniștit.“
-Di, gloabelor! Dormiți de-a-n-picioarelea!… Dii!
-…Ham, …ham!…, făcea Iel.
“Ești rău, maiorule! Mai rău decât un câine”.
“Și omul e la fel de rău” părea a-i zice câinele polițist.
“Știu, vrei să spui că și el, omul, e un animal. Are dinții câinești, ca și tine. Că el i-a înfipt înaintea strămoșilor tăi în carnea altuia. În chiar carnea aproapelui său. Oamenii, ca și câinii, s-au ucis între ei. Așa e, maiorule! Dar vezi tu? Omul s-a mai îmblânzit. Numai tu refuzi cu încăpățânare să devii mai omenos. Tu și stăpânii tăi rămâneți aceleași creaturi cu inimă de câine. Aceeași câini proletari…”

* *
*
…Vasile Ion încercă să nu se mai gândească la câine, dar nu reuși. Cu el se petrecea un lucru destul de bizar: ori de câte ori câinele Iel sau imaginea acestuia îi apăreau în fața ochilor, avea loc o dedublare de personalitate a deținutului, când o parte a gândurilor sale – potrivnică principiilor sale – o punea în seama câinelui polițist, ca și când acest animal ar fi gândit și ar fi vorbit ca și el, omul…
Cadavre vii, peste măsură de slăbiți, deținuții abia se mai mișcau. Începură să mormăie, nemulțumiți și epuizați de drum.
Oancă Glod răcnea la ei:
-Gura, tâlharilor! Să n-aud gura! Bandiți și borfași de drumul mare!
Câinele Iel:
-Ham, ham!… Ham, ham!…
Vasile Ion reluă în gând, cu reproș:
“Vezi, maiorule? Vezi?… Aprobi totul, cu ham-ham, orice gest și orice vorbă ale stăpânului. Te întreb: De ce borfași de drumul mare?… Aici, cu mine, sunt politici, nu pușcăriași de drept comun… Ce vină avem? Că nu gândim la fel ca voi?! De ce, borfași? Aici se află intelectuali de renume, buni români. Cu ce sunteți mai buni voi, niște monosilabici?”
Și-l închipui pe Iel, replicându-i:
“Neștiutori de carte, poate, dar nu proști! Așa să știi tu, contabilule! Noi n-am avut bani, ca voi, să mergem la școli. Da’ nu suntem proști. Avem și noi școală. Școala clasei muncitoare… Am învățat cum să apărăm cuceririle revoluționare. La școala de dresaj am învățat să-i mirosim pe dușmanii poporului, să-i dibuim și să-i demascăm. Suntem mulți și puternici, prin urmare deștepți. O să construim, deci, o lume mai bună și mai dreaptă…”
“Demagogie, maiorule! Demagogie… Prin torturi fizice și psihice, prin umilințe, înfometare, suprimare fizică nu puteți construi ceva mai bun. Voi considerați că dețineți adevărul, că ceea ce faceți voi e calea… Vă înșelați amarnic. Voi nu aveți nici un Dumnezeu. Și în afara lui Dumnezeu nu există cale… Așa să știi: nu există cale.”
“Noi suntem mulți, contabilule, uniți și puternici… Noi suntem calea de urmat. Și o vom impune, chiar cu forța.”
Cuvintele Filosofului căpătară rezonanță în mintea deținutului: " Eu nu știu dacă vom fi apreciați pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic".
“Ideea nu ucide; diavolul ucide, în numele ei.”
Câinele Iel ar fi încuviințat:
Voi ați avut ideea voastră și ați suferit pentru ea. Acum însă suferiți pentru a vă însuși ideea noastră; sau, pentru că v-ați opus ei. Ați avut de ales și ați ales suferința.”

* *
*
În pustiul Deltei Dunării se auzi vocea gardianului șef, comandantul Cucoiu:
-Haideți gloabelor! Dați-i bătaie la mers, că ne apucă noaptea pe drum… După cum văd eu, nu vă place munca. Trageți de timp, numai să nu munciți….
-Ham, ham!… îl aprobau câinii, din răsputeri. Ham, ham!
Oancă Glod, privind către șeful său, zise:
-Auziți mă, ce spune șefu’? Dați-i bătaie. Ne apucă…
Revoltat, Vasile Ion i se adresă, în gând, maiorului:
“Voi vorbiți? Voi, care sunteți oameni de la țară, cărora nu le-a plăcut munca? Ați vrut să ajungeți domni la oraș și să dominați! Iar munca agricolă ați lăsat-o pe seama noastră, a orășenilor. Asta pentru că voi, țăranii, cică sunteți clasă conducătoare! Alături de clasa muncitoare!”
Și-l imagină pe Iel-maiorul înfuriat peste măsură.
“Bandit fără de minte! Eu poate păcătuiesc, sunt câine. Pe când tu ești om, dar fără minte. Tot timpul ai ceva de comentat. Tot timpul cârcotești. Nu vezi încotro se îndreaptă lumea. Te piși contra vântului și ai pretenția să nu te stropești.”
Amenințările curgeau șuvoi din gura gardienilor:
-Lăsați gălăgia, privirea în pământ, trădătorilor! O să sfârșiți împușcați la zid, așa să știți! Împușcați la zid!
Câinii polițiști amenințau și ei, la rândul lor:
-Ham, ham, ham…
Vasile Ion gândi, contrariat:
“Trădători? De ce, maiorule, că nu vă împărtășim ideea? …Păi, cauza e a voastră, nu a noastră. Nu suntem trădători: suntem doar loiali gândirii noastre. Din care motiv ne și aflăm aici, la închisoare.”
Vasile Ion își continuă cuvântul pe mutește, cu multă patimă:
“Alături stă mărturia Filosofului: M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu mai țin minte anul... Când m-au anchetat am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari și după aceea la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu lașitatea de-a nu mă sinucide. Din motive religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități".
Gardianul-șef, de la înălțimea pe care i-o asigura funcția, ordonă tunător:
-Þine aproape, bandit! Nu ieși din coloană! Þine aproape!
-Ham, ham…, îl secondară câinii.
Vasile Ion rosti în gând, iritat:
“Să știți, maiorule, că nu voi sunteți poporul. Voi sunteți niște venetici. Adunați de pe niciunde. Ideea pe care o slujiți, cu nume străin, este impusă de un creier îmbălsămat în vodcă. Voi sunteți slujitorii iadului. Tu, maiorule, te poți considera cel mult un werwolf, om-lup adică. Tu reprezinți o haită, nu un popor. O haită înfometată, pusă pe jaf și pradă. Tu ești un mercenar în slujba celui care plătește mai bine.”
Deținutul călcă pe o bucată de gheață, care-l azvârli cât colo, fără ca mâna puternică de alături să-l mai poată prinde. Se lovi la genunche. O durere ascuțită îl săgetă în creier. Dădu să se ridice însă durerea îl opri.
-Te-am prins! Știam eu că o să încerci să evadezi! auzi glasul gardianului Oancă Glod. Te-am prins, contabile!
O lovitură ca de berbec, primită în coaste, cu cizma, îi reteză deținutului respirația. Vasile Ion făcu un gest de apărare și strânse tare din dinți. Simțea că vede negru în fața ochilor, iar urechile îi țiuie.
Vocea plutonierului Oancă îi explodă în timpane ca o bombă:
-Grijania cui te-a făcut de bandit!
Cizma lovea la întâmplare. Deținutul se uita spre cer și se ruga:
“Doamne, ajută-mă Doamne! Ajută-mă să nu-mi ies din minți. Ajută-mă, Doamne, să nu-mi pierd cumpătul… Ajută-mă, să nu ajung ca ei…”
-O să plângi tu și țâța de ai supt-o , ziua ta de tâlhar…, urla milițianul Glod și continua să lovească bestial.
Vasile Ion nu mai simțea nimic. Era amețit rău de tot, iar privirea îi era difuză.
-Scoală-te, banditule! Ridică-te!… Întărâtat, milițianul își asmuți câinele: Iel, prinde-l! Adu-l târâș!
Câinele lup se aruncă, rânjindu-și toți dinții, asupra deținutului. În ochi i se putea citi provocarea:
“Acum să te văd contabilule! Ridică-te și lovește! Sau ești laș?! Hai, să te văd!”
Apucă mâneca pufoaicei cu colții-i de fiară și smuci cu forță. Mâneca se rupse cu o pârâitură răsunătoare.
Deținutul lovi crunt cu privirea; bestia, căreia pe bot îi curgea venin amestecat cu bale, bătu în retragere, o clipă numai, cât pentru a-și reînoi forțele.
“Câine degenerat, te sugrum!” gândi Vasile Ion, iar apoi, regretând, se rugă la cer: “Doamne Dumnezeule, Isuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul. Ajută-mă să mă pot stăpâni.”
Pară cu celălalt braț asaltul câinelui, care se repezise din nou asupra lui.
“Eu nu pot fi ca tine, maiorule! Eu nu pot fi un criminal. Așa că n-o să te omor.”
Cu o voință greu de stăpânit, îl străpunse pe câine cu săgețile ochilor, până în creier, făcându-l să se înfioare. Părul i se ridică animalului pe trup precum țepii unui arici. Se opri dezorientat, căutându-și sprijin la stăpân.
-Lasă-l, Iel, zise gardianul Oancă. Vino! Iel, vino! N-auzi? Vino!
Câinele se retrase mârâind și scheunând, așa cum fac animalele când simt în apropiere un duh. Energia pe care deținutul Vasile o degaja în jurul său, în clipele de maximă supărare, îi lăsa dezarmați până și pe oameni, iar privirea aceea, sticloasă, pătrunzătoare, ca de diavol, îi producea adversarului fiori din creștet până în călcâie.
Vasile Ion se ridică anevoie de la pământ, dar cu demnitate. Privi coloana din urmă. Deținuții mărșăluiau greoi și tăcuți pe șleaul înghețat. Numai gândurile și le auzeau.
* *
*
-Deșteptarea! Deșteptarea! se auzeau răcnetele gardienilor, însoțite de zgomotele produse de loviturile cu bâtele în stâlpii priciurilor. Scularea, puturoșilor! Mama voastră de puturoși! Leneviți pe banii poporului…
Ieșirea la lucru era programată pentru ora cinci dimineața. Deșteptarea se dădea la ora patru dimineața, așa că timpul disponibil era foarte scurt: în circa o oră, deținuții trebuiau să-și facă ordine în dormitor, să se îmbrace, să evacueze tinetele. În același timp, trebuia să se aducă mâncarea și să se pregătească masa pentru cei trei sute de oropsiți.
Un țipăt îngrozitor, de durere, sfâșie aerul închis, urât mirositor, din dormitorul comun al deținuților, semn că bâta lovise peste pătură, în plin. O voce plângăcioasă, de deținut, se făcu auzită:
-De ce dai, dom’ plutonier?
Un gardian îi răspunde:
-Scoală-te, loază reacționară! Mișcă-te! Nu sunteți buni de nimic. Să stea omul lângă voi cu ceasornicul și tot mai căscați. Tot vă întindeți oasele. De atâta odihnă! Ori, poate, de sculătură… Sigur că vi se scoală. Da, da, dimineața, de ce nu? Că mâncare este, are grijă poporul, odihnă este, are grijă poporul. Iară voi, drept recunoștință, îl înjurați.
-Ham, ham! năvăli în cala șlepului câinele Iel, agresiv ca și “colegii” lui, gardienii.
“Sculați mă putori politice”, părea a zice câinele securist cu grad de maior. “Sculați, că v-ați umflat de somn. Eu n-am dormit nici un pic. Am vegheat la liniștea voastră și uitați, sunt pe picioare.”
Deținuții se echipau de zor prin întuneric, uneori se aliniau între priciuri – paturile suprapuse adică, lucrate din lemn grosier – se aliniau pe jumătate îmbrăcați, pentru prezență; prezența preliminară.
La lumina slabă a felinarelor, responsabilii de grupuri dădeau raportul:
-Toți deținuții prezenți!
-Toți prezenți!
-Prezenți!
Adevărata numărătoare se făcea pe punte: seara, dimineața și la prânz, zilnic, cu toate că din acest lagăr era ca și imposibil de evadat. Numărătoarea rareori ieșea de prima dată, asta și din cauză că milițienii stăteau prost cu aritmetica.
În unele zile, sărmanii politici erau scoși pe punte de câteva ori și, de fiecare dată, numărați; pe ploaie, vânt, viscol, în bezna nopții, încolonați și aliniați, erau numărați la lumina felinarelor. Era și aritmetica de vină dar, mai mult de atât, era plăcerea diabolică de a chinui oameni. Căci, după o zi istovitoare de muncă, ce poate fi mai rău decât a sta în picioare ore în șir, pe frig, ploaie, viscol!
-Aveți cinci minute să aranjați paturile și să vă faceți nevoile. Ați înțeles tâlharilor? – se distinge binecunoscuta voce a lui Oancă. Ați înțeles tâlharilor? Ați înțeles?
-Ham, ham! Mama voastră de bandiți! părea a-l completa Iel. Mama voastră!
-Să mergem! făcu Oancă semn cu capul către ceilalți. În mirosul ăsta nu se poate sta. Pute a hoituri.
Era într-adevăr un aer irespirabil; în incinta fără posibilitate de aerisire, se amestecau tot felul de izuri, de corpuri nespălate și de respirație, de la cei aproape trei sute de deținuți, înghesuiți pe priciuri. Se mai adăuga și mirosul scârbos ce venea de la closetele-tinete, niște hârdaie înalte de circa un metru, pe care se aflau scânduri, pentru a se așeza omul. Capacele, mai mici, nu închideau suficient hârdaiele, astfel că mirosul se răspândea nestăvilit.
Doi deținuți așteptau, la rând, la tinetă.
“Suntem cam mulți, maiorule, trei sute. Mulți pentru dormitorul din burta bacului. Prea mulți.”
“Nu-ți face probleme, contabilule. Până în primăvară vă împuținați. O să rămână multe paturi goale. Crede-mă: multe paturi goale.”
“Te cred, ofițerule politic, te cred. Fără alimente și fără medicamente ne vom curăța repede. Ș-apoi, aceia care vom supraviețui nu vom scăpa de pistolul vostru. Așa că te cred.”
“Nu. Pistolul nu. Noi am găsit o armă nouă cu care să vă omorâm: munca! Pistolul face zgomot și e costisitor. Munca, din contră.”
“Câtă ură!”
“Noi nu vă urâm, contabilule! Noi iubim omul, însă distrugem răul din el, din voi adică. Răul ideologic, de esență burgheză.”
“Sigur, maiorule! Deținutul este un cobai. Pe care experimentați cele mai diabolice forme de tortură.”
“Nu suntem fasciști, contabilule, să chinuim oamenii fără rost. Cei care sunt cu noi sunt liberi. Doar pe cei care ne sunt împotrivă îi ținem la închisoare.”
“Nu vom fi niciodată liberi, maiorule. Spunea Filosoful: Omul, dacă nu are în substanța lui ideea nemuririi și a mântuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia..."
* *
*
Era mare aglomerație, dimineața, la tinete: apăreau certuri între deținuți.
-Hai mai repede, că nu mai pot ține! zori unul.
-Până acum ce ai păzit?
-Ce faci acolo, omule? Ai adormit pe hârdău?!
-Măi, am stabilit, dimineața… numai treaba mică…
-Am fost și azi-noapte, dar m-am stricat la burtă… De la apa asta împuțită…
Alecu Dumitru, că el era cel bolnav și care nu închisese ochii toată noaptea, arătă spre hârdăul de alături, cu apă de băut, care se împrospăta doar atunci când se termina.
Un altul, înjurând cu năduf:
-Mama ei de viață! Ãștia au ordin clar: să ne omoare!, prin orice mijloc…
…Apa! Ultimul lucru de care se dispensa un deținut și numai atunci când se hotăra să renunțe la viață. La multe poate renunța un deținut; la apă, nu! Acest adevăr îl știau cu toții – gardieni, santinele, câini securiști – și se foloseau de el ca de un instrument în plus de tortură.
Vasile Ion potrivi, mai mult pe bâjbâite, pătura murdară și decolorată, o potrivi pe pat, peste salteaua subțire de paie și cu miros de praf de purici. Era un norocos că dormea pe saltea, mai călduroasă decât rogojinile pe care erau alții nevoiți să-și ducă noaptea.
… „Miroase a praf de purici… Îmi place mirosul” își zise el.
Lumina celor câteva felinare nu era suficientă pentru întreg spațiul de dormit și, cum omul e inventiv, au apărut în scurt timp, confecționate de deținuți, lămpașele: borcane de sticlă în care, pe niște surcele, stătea sprijinită câte-o feștilă înmuiată în gaz. Un fel de candele primitive.
-Ham, ham, îi zorea de afară, de pe puntea șlepului, maiorul. Hai, hai, la muncă!
„E greu aerul… E greu… Abia se poate respira.”
Era greu aerul din dormitor, nimic de zis, era până te obișnuiai, pe de altă parte era bine că era cald. Godinul, adică mașina de foc, făcută din tablă, în care se ardea stuf, era folosit rareori, atunci când gerul se simțea mai tare decât aerul stătut.

* *
*
-Þine, puștiule! Þine bine prăjina, că se varsă tineta pe mine! țipă Voinicu Aurel, un învățător de prin Ardeal, care-și motiva numele prin robustețea trupului său.
-Mi-au alunecat galenții, răspunse un tânăr nevolnic, pe nume Þuțu, zis și Þâcă.
Alți doi deținuți de serviciu ajutau cum puteau, sprijinind fundul hârdăului.
În burta bacului –un șlep pentru transportul de cereale, reformat – se cobora pe o scară aproape verticală și îngustă. Învățătorul i se adresă tânărului cu blândețe în glas:
-Hai, cu forță!
Pe aceeași scară verticală se scoteau afară tinetele. Un băț trecut prin toartele vasului ajuta la urcarea pe scară a hârdăului, treaptă cu treaptă, asigurându-i orizontalitatea. Dar, de cele mai multe ori, treapta alunecoasă a scării, acoperită cu mâzgă, făcea ca piciorul deținutului să alunece, iar conținutul vasului să-i împroște pe ceilalți. Acela care sprijinea prăjina cu umărul era cel mai expus. Iar dacă se întâmpla acest lucru, cu greu își mai scotea mirosul din îmbrăcăminte.
Învățătorul Voinicu Aurel repetă:
-Hai! Încet, încet și cu grijă.
Þâcă rămăsese cu talpa goală pe scară. Se prinse cu o mână de balustradă și cu cealaltă ridică prăjina, urcând în același timp încă o treaptă.
Învățătorul:
-Așa, ușor!
Urcarea scării, cu tineta, trebuia să se facă fără grabă, cu maximă atenție.
Gardianul îl zori pe Þâcă, furios:
-Mai repede, ‘mnezeii tăi de mucos! „Mai repede!” – părea a zice și „maiorul”, printre lătrături. “Copil, copil, dar neîntrecut la acțiuni subversive…”
Dacă ar fi avut forța necesară, Þâcă le-ar fi vărsat gardianului Oancă și câinelui său conținutul tinetei chiar în cap. Își imaginează scena. Îi veni să râdă. Se abținu însă și se bucură nespus de mult când vasul– closet ajunse fără probleme afară, pe punte.
Deținutul Vasile Ion zise pentru sine:
“Să știi să taci… Nu-i așa, maiorule? Așa vă place vouă să fie omul: supus, redus la ultimul grad de umilință. Așa vă place să fie. Credeți că tăcerea înseamnă colaborare. Vă înșelați: tăcerea înseamnă un capac pus la oala care fierbe. Nu vă temeți că oala va da odată și-odată în foc!…”
Învățătorul îl mângâie pe tânăr cu un aer protector:
-Bravo, băiete. Te-ai descurcat.
Þâcă își căută galenții, un fel de sandale romane, confecționate din deșeuri de lemn –scândurele – și legate pe picior cu sfori încrucișate, în loc de curelușe. Această încălțăminte era purtată de deținuți la interior, prin dormitorul improvizat în pântecele șlepului.
Pe traseul invers, pe aceeași scară verticală, începură să vină ciubărele cu mâncare, de la bucătăria de campanie amenajată pe uscat, acolo unde își aveau tabăra gardienii și santinelele. În perioada de recoltare a stufului erau prevăzute doar două mese pe zi. Masa de dimineață, de altfel cea principală, era cea mai consistentă, alcătuită din două feluri de mâncare. Prin urmare, mâncarea de dimineață trebuia să țină de foame până seara, când se dădea, invariabil, cafea de orz și pâine.
Gardianul Oancă țipa la deținuți și-i ocăra întruna:
-Mișcați, nesătuilor! Trece ora! Anafura voastră de tâlhari! Vă umflați burțile, pe cârca poporului…
-Ham, ham, ham!…, urla și Iel, încât ar fi sculat și morții din groapă.
Mâncarea se distribuia la repezeală. O oră era prea puțin pentru ca cei trei sute de oameni să mănânce în tihnă. Fiecare pâine se împărțea în opt porții egale, cât de egale se puteau face fără cuțit, numai cu ajutorul unei cozi de lingură ascuțite.
Un deținut de serviciu turnă cu polonicul în gamelele murdare și ruginite un lichid tulbure, afumat și rece, la care i se zicea supă; un altul dădu la fiecare câte o bucată de pâine. Deținuții își iau mâncarea și se întorc la paturi.
Pe măsură ce se goleau gamelele, umbrele se perindau pentru a doua oară prin fața “bucătarilor”, tăcuți și cu vasele de tablă în mână, pentru a primi al doilea fel: terci din arpacaș de orez, care se mănâncă de-a dreptul cu degetele, și un cub de mămăligă amestecată cu tărâțe.
Vasile Ion, scuturându-se a scârbă:
„Terci…, arpacaș… Ar fi bun dacă n-ar avea gust de leșie și de D.D.T. Și mămăliga din tărâțe ar fi bună, dacă n-ar avea gustul prea amar și n-ar fi prea sărată…”
Îl vedea pe câinele Iel rânjind a batjocură:
„Faci nazuri, contabilule! Faci nazuri, care va să zică… ”
Vasile Ion, învinuindu-se pentru comportamentul său de om răsfățat, zise:
„Tu nu mănânci așa ceva, maiorule. Tu nu mănânci. Așa că… N-ai de unde să știi cum e.”
Oamenii înghițeau hulpavi, ca niște animale nesătule. Alimentele însă, cu valoare nutritivă redusă, nu îi scăpau niciodată de senzația de foame.

Din volumul "Moartea câinelui", publicat la Editura Scrisul Românesc Craiova, 2006.
Partea I