I se mai întâmplase să nu fie crezut. Era copil atunci, prima dată, apoi ruptura dintre el și comunitate s-a adâncit, Gabriel reușind să mai aducă un argument neexprimat verbal niciodată, conștientizat doar pentru sinele lui, că lumea e atît de superficială, încât o a doua venire a lui Iisus, în vremurile actuale, nu ar mai fi avut nici pe departe efectul precedent, constituindu-se în mod sigur într-un eșec absolut. Pentru că nimănui nu i-ar mai păsa de altceva, mai mult decât de imediata realitate, în care el, ca individ, trebuie să se încadreze necondiționat, pentru a cuceri idealuri ce țin de lucruri vremelnice, dar atât de necesare. Cine mai vrea nemurire? La ce i-ar folosi, din moment ce faptele se repetă, senzațiile sunt aceleași, timpurile, aparent altele, trec iremediabil.
E ca atunci când te învârți în cerc.
Bineînțeles că, din alte puncte de vedere, ideea nemuririi e o himeră atrăgătoare, dar Gabriel credea că orice entuziasm, oricât de mare, va atrage după sine o dezamăgire cel puțin egală cu el, cu alte cuvinte, închipuindu-și că ar fi nemuritor, că ar avea tot ce ar putea să-l determine să-și fi dorit să fie astfel, mereu ar exista ceva după care va tânji, pentru că, în genere, omul aspiră la lucruri imposibile sau inedite și dacă nemurirea aduce după ea veșnicia, va fi veșnic un om în căutarea acelui lucru, faptă sau senzație care să-l motiveze, să-l satisfacă, altfel ce rost ar avea? Știu copacii că trăiesc sute de ani? Pot acumula anume învățăminte din asta? Se presupune că nu, din moment ce nimeni nu știe ce gândește un copac.
Așa se își spunea, întrebând și răspunzându-și singur, mestecându-și apatic zahărul în cafea, mai ales în diminețile în care se trezea buimac, se trezea de parcă toată noaptea alergase și odată cu venirea zilei avea să se odihnească.

Nici atunci nu l-a crezut nimeni, iar el s-a așezat pe banca din curte și cu ochii închiși reconstituia episodul, căutându-i detalii care s-ar fi potrivit cu realitatea, chinuindu-se să înțeleagă de ce tuturor li se pare absurd. A concluzionat după ce maică-sa a venit și l-a mângâiat, spunându-i că a fost doar un vis, un coșmar, că toți oamenii au vise care par reale, iar taică-su a râs puternic, tachinându-l de atunci mereu, că orice nu are un corespondent în realitate, nu numai că va deveni de neacceptat, ci va aduce consecințe destul de grave individului care a încercat să se expună. Apoi cu timpul nu a mai crezut nici în cele emise mai sus, chiar dacă regăsea în cărți personaje similare, cu aceleași dileme. A păstrat, o perioadă, doar nedumerirea. De ce lui? Cu ce se diferenția de ceilalți?
Și chiar dacă, tot analizând, a trăit impresia că la un moment dat dimensiunile se suprapun, că fapte visate ajung să fie realități, nu s-a mai înverșunat împotriva celorlalți. Poate prea le dăduse el atenție, coincidențele sunt un fapt dovedit, poate exista într-adevăr un corespondent, pentru că nimic nu a fost creat fără logică, așa spunea un preot renumit, care avea viciul băuturii, nu mai conta, oricum în trecerea omului prin viață rămân destule întrebări fără răspunsuri.
Cu timpul a descoperit că, nu doar visele lui, ci faptele în general, se văd, de fiecare dată diferit, mai ales atunci când te cramponezi în a le memora. Asemeni unei oglinzi deformate, sensurile se succed, înlocuindu-se ca-ntr-un joc de șah, unde la final cel mai puternic închide toate posibilitățile adversarului, prinzându-l ca într-o temniță, în propriul lui teritoriu. O luptă între propriile idei, conflict interior, drumuri închise, așa era mintea lui Gabriel.
Așa cum spre exemplu, autorul încearcă să meargă cu pași mici, descriind din prisme diferite aceleași trăiri, nerealizând posibilitatea ca la un moment dat să se contrazică, doar pentru că așa se gândește că s-ar putea întâmpla. Subiectiv...

L-am lăsat pe Gabriel însă indecis, nejustificat de derutat, din moment ce dilema în care se afla, nu avea un subiect diferit față de alte dăți și nici mare lucru nu se întâmplase între timp, pentru ca ceva în el să se schimbe radical. Era același om, supus într-adevăr unui tăvălug continuu de trăiri pe care, de asemenea, ar fi trebuit să și le asume, el fiind singurul care acceptase ca ele să se întâmple. Ar fi trebuit deci, să fie pe deplin încredințat că, nici o schimbare nu vine fără repercusiunile care o preced sau o însoțesc, în echilibrul lucrurilor sunt îngemănate încă din prolog, diversitatea și contrariile.
De ce era încredințat că de acestă dată ceva nu se potrivea cu altceva, că Marcu era real, că Alice ascundea cu încăpățânare de copil adevărul, de ce credea că adevărul lui era mai presus decât al ei? Sau de ce tocmai atunci, când lucrurile păreau că plutesc pe un făgaș tinzând spre normal, acel normal despre care știm majoritatea, mintea lui a hotărât să se rupă din nou de realitate, plăsmuindu-l pe acest individ, a cărui față era ferm convins că nu a mai văzut-o niciodată, a cărui chip efeminat l-a surprins prin expresivitate, a cărui loc exista la masa acelei familii și dacă își amintea bine, chiar intrase în discuții cu ceilalți?
Nu avea răspuns pentru nici una din variante, deși tindea să creadă totuși că Alice îl minte. Poate era un joc de-al ei, dar și în acest raționament, ca în mai toate care se cer bine întemeiate, pentru a da curs unei concluzii cât de cât obiective, exista cel puțin o necunoscută care se constituia din aceea că, Alice nu avea de unde să știe, că viziunile nocturne despre care îi vorbise nu demult, deși părea demult, se cățărau înverșunate peste întunecimea nopții ca peste un gard, însoțindu-l uneori și-n timpul zilei. Și nu erau, nu fuseseră bărbați niciodată, erau doar femei.
A început să râdă, cu mâinile în buzunar, împingând cu un gest distrat o piatră către margine, privind-o apoi cum se rostogolește, oprindu-se într-una din denivelările create probabil de ploi, de pe partea laterală a dealului. Ridicând ochii spre mare, ca pentru a căuta acolo un răspuns, l-a văzut pe Marcu plimbându-se pe plajă, privind spre ei. Zâmbetul lui s-a adâncit cuprinzând ca un rictus doar un colț al gurii. O satisfacție răutăcioasă, aproape o manifestare maniacă, se reflecta pe chipul aceluia, în care cearcănele începuseră să deseneze umbre.
Revelația faptului că încetase demult să mai spună cuiva atunci când i se întâmpla, l-a lovit brusc, putea fi adevăr în spusele ei, iar mintea lui plăsmuise un nou personaj, dar de ce bărbat și de ce atunci? Pentru că tocmai asta încerca pentru prima dată. Să se rupă de cel care fusese, construindu-și o identitate nouă, una aptă să facă parte din normal.
- Și de ce aș inventa un om care nu există, Alice?
Ea nu a zis nimic, avea impresia că privește în aceeași direcție din care Marcu venea cu pas lejer spre ei. Apoi, întorcându-i spatele, a vorbit încet, cumva cu teamă sau ezitare, folosind același ton molatic pe care i-l descoperise în seara din urmă, când apăruse la el ca un...
- Nu înțeleg ce spui Gabriel. Poate te simți amenințat, poate ai stat prea mult închis și imaginația a suplinit realitatea, nu știu...
- Privește Alice, vine spre noi, nu poți nega, nu mi s-a întâmplat să...Cel puțin nu când nu am vrut eu să se întâmple.
Ea s-a întors destul de repede și cu ochi mari și întunecoși, cercetă derutată împrejurimile. Înainte de a se opri, contopindu-și privirile cu ale lui, un licăr de lumină o făcu să se lumineze și-i zâmbi vag, consolator.
- Da Gabriel, îl văd, acum hai să ne întoarcem, nu vreau să stăm la discuții, tu trebuie să te odihnești, uneori se întâmplă să fie prea mult, pentru o zi. Vreau să te simți bine, ai venit aici să te simți bine. Ai pastilele alea la tine?
Își strecurase mâna mică în buzunarul lui. Două mâini reci, căutând căldură, se gândi el, privind în urmă unde nu mai văzu pe nimeni.
- De ce, dacă eu l-am creat pe Gabriel, m-am gândit că ești instabilă? Cum îți explici asta? Mi-a spus, apoi a ținut să întărească, repetând acest amănunt. Că ai schimbat mai multe familii. Și scena de pe plajă, există o logică, trebuie să fie una.
- Nu te mai gândi, e posibil, așa cum ești, să simți mai mult decât ar simți altcineva, pentru că există un adevăr în cele intuite de tine. Ei nu sunt părinții mei.
Soarele începea să se lase spre apus, înroșise marea care se reflecta pe cer sau cerul în mare, e aproape același lucru, cine putea delibera care a cui refecție era și ce mai conta, în fond efectul e cel hotărâtor de cele mai multe ori, nimeni nu se mai interesează să caute o cauză, e atât de greu și inutil uneori să cauți. E atât de simplu, doar să privești, să simți, să mergi așa cum mergeau ei, agale.
Ar fi mers așa până la capătul lumii.
Adevărul recunoscut e pe jumătate iertat, așa spune o vorbă, cine știe a cărei tradiții, iar Gabriel, departe de a se entuziasma, considerându-se un vizionar, simți o tristețe adâncă topindu-i pieptul, revărsându-se apoi în toată ființa lui, o tristețe calmă și liniștitoare, asemeni unui drog preparat în așa-zisul laborator al sufletului.

- Vreau să-ți arăt poze de familie, ce zici? Mama e plecată la o întâlnire la clubul pensionarelor, tata e la ședință, nimeni nu ne va deranja, știi de ce am chef? Există în casă o bibliotecă cu melodii vechi, o să punem un vals și vom dansa, ce zici? Pun pariu că nu știi să dansezi, ești doar un moșneag moleșit, un aiurit, trebuia să te trezească cineva...

După o furtună puternică, am putea spune că, soarele e la fel de ignorant, ieșind strălucitor și dominând cerul, asemeni impulsului lui de a râde, de fiecare dată când ea rostea acel cuvânt. A râs cu inima strânsă, cu senzația că oricum va trebui să meargă înainte, că îi e până la urmă indiferent de tot ce e și ce nu e, real. Pentru că orice drum are de regulă un capăt, dacă nu mai multe și orice ar părea la început ciudat, poate deveni în cele din urmă extrem de banal, totul depinde până la urmă din ce unghi privești lucrurile...E nevoie întotdeauna de mai multe fețe pentru a alcătui un întreg. Era posibil ca el să nu le fi găsit încă pe toate...