- Aș vrea să vorbim despre delațiune, dă tonul convorbirii prietenul Cineva. Dar nu despre delațiunea din presă și de pe micile ecrane, prin acele comentarii anonime de care nu te poți apăra nici prin stropire cu apă sfințită. Nu despre asta aș vrea să vorbesc, ci despre acel gen de turnătorie similară exprimării unui om frustrat, a aceluia care, doar pentru a-și satisface setea de putere, îl distruge pe celălalt. În atare caz, turnătorul lovește nemilos și cu masca pe figură, deci fără șansă de a fi tras la răspundere. Că nu poți chema în judecată, pentru calomnie, pe cineva care te toarnă cu mult spor, dar în taină, la adăpostul anonimatului!

- Maestrul Octavian Paler, zice Nimeni, cât mai convingător, în „Vremea întrebărilor”, scria: „Până la urmă, nu știu ce să prefer. Să mă conving, totuși, că niște inteligențe rele se joacă, de dragul puterii, cu soarta României? Sau să accept că toate relele au la bază o prostie? În primul caz, mă revolt. În al doilea, mă sperii. Poți să ghicești, cu puțin noroc, ce drum va urma un om inteligent, dar prostia e imprevizibilă”.
- Îl citez și eu pe Ioan Petre Culianu, intervine AltCineva, tot un zâmbet: „Nu există Putere bună. Dar există Putere proastă”.

Continuă Cineva, cu flacără jucăușă în priviri:
... Deci, despre turnătoria din proprie inițiativă aș vrea să discutăm, exercitată în totalitarism, unde o armată de oameni e plătită să-i supravegheze pe ceilalți. Delațiunea aducea dezastre victimei, îi distrugea ireversibil reputația, o arunca în pușcărie, fără posibilitate de reabilitare. Așa cum s-a întâmplat când Popeștii, de altminteri, familie de intelectuali respectabili, veneau, cu mașina proprie, de la Slatina la Craiova. Dintr-un altruism gratuit, sau dintr-un mare nenoroc, au luat cu ei un bărbat grizonat, îmbrăcat îngrijit, cu înfățișare de om cumsecade, care se afla acolo cu niscaiva treburi și se grăbea să ajungă acasă, având mașina la „service”.
Din vorbă în vorbă, au aflat că sunt vecini de cartier, s-au arătat bucuroși de cunoștință și, într-o ambianță caldă, aproape prietenească, și-au povestit întâmplări de tot felul și tot hazul.

... Subiectele s-au epuizat destul de repede, reia povestea Cineva. Poate că și oboseala își avusese contribuția sa, astfel că toți s-au cufundat în tăcere. Conducătorul autoturismului, nimeni altul decât domnul Popescu, a deschis, la un moment dat, aparatul de radio. Se nimerise să fie chiar buletinul de știri, despre Ceaușescu și victoriile socialismului. De pe scaunul din față, iritată și dezgustată, în același timp, doamna Popescu i s-a adresat soțului:
- Închide, dragă, radioul, sunt sătulă de câte tâmpenii se spun!

- Oamenii erau foarte prudenți la ceea ce spuneau și cui spuneau, observă Nimeni. Iar eu cred că nu teroarea propriu-zisă îi făcea atât de precauți, ci grija de a nu se da prea ușor în vileag. Ce gândea omul, ce credea și simțea, trebuia ascuns cât mai bine, nu doar din frică, evident că și frica își avea rolul ei, ci și din elementara datorie de a rezista organizat poliției politice.

... A mai pălăvrăgit doamna Popescu , că ea vorbea și tot ea se aproba, despre spiritul modern care s-a împăcat cu ideea mizeriei umane și despre păcatul primordial care constă, nu-i așa?, în tendința omului de a fi ca Dumnezeu, de a hotărî ceea ce este bine și ceea ce este rău. Nu-i așa? Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu rațiune și l-a făcut stăpân pe ceea ce creează, dar, paradoxal, creația este folosită de om tocmai împotriva lui. Nu-i așa? Omul vede relele din lume, dar ajunge a se învăța cu ele și a le accepta ca pe ceva normal. Noi facem ca răul să prolifereze în lume, noi, oamenii, prin păcatele cumulate în timp. Nu-i așa?

- Să ne aducem aminte, zice amicul Nimeni, că Securitatea, sau, cum i se mai spunea, brațul înarmat al partidului avea menirea de a apăra, cu orice preț, dictatura comunistă. Puterea Securității nu avea limite: pe scurt, tăia și spânzura. „Cooperativa Ochiul și Timpanul” controla totul, prin ascultarea convorbirilor, controlul corespondenței, torturi și chiar crime. Era umbra tuturor, a oamenilor simpli, dar și a activiștilor de partid și de stat.

... A doua zi, continuă Cineva, familia primește o invitație pe numele doamnei Popescu, la camera numărul șase, la ora opt, pe strada "Pavlov", acolo unde se afla sediul Miliției Județene și al Securității.
- Ai făcut ceva...?
- Nu.
- Atunci?
- N-am idee.

... Soțul se învoiește la serviciu și își conduce soția la adresa de pe "Pavlov". Rămâne la poartă, că lui nu i se permite accesul.
- Dumneata nu ești trecut pe invitație. N-ai voie, i se spune, după ce ofițerul de serviciu luase legătura, telefonic, cu interiorul. Intră numai dânsa.
- Dar e soția mea. Dați-mi voie!
- Nu se poate, așa sunt ordinele.

- Domnilor, să nu uităm adevărata dimensiune a Securității, se agită Nimeni, cu indignare. Sute de mii de salarizați lucrau pentru Securitate. Și alte sute de mii de informatori, neplătiți. Un mecanism diabolic și costisitor, pe măsura paranoiei comuniste, suspecta și supraveghea pe toată lumea!

... Soțul se vede nevoit să aștepte acolo, la poartă. Așteaptă o oră, așteaptă două și, văzând că femeia nu mai iese, se adresează ofițerului de serviciu, același cu care vorbise mai devreme.
- Vă rog, soția mea e, de câteva ore, înăuntru. Ce se întâmplă?
- Mergi dumneata acasă, atunci când va fi posibil, va veni și dumneaei.
Popescu așteaptă, în continuare, din ce în ce mai nervos și vizibil mai îngrijorat. Se schimbă până și ofițerul de la poartă, ceea ce arăta că se făcuse târziu. În cele din urmă, pierzându-și răbdarea, i se adresează omului în uniformă:
- Încă de dimineață soția mea este la camera șase și nu a mai ieșit. Puteți să-mi spuneți motivul?
- La "șase"? Nu mai e nimeni. Tot personalul a plecat.
- Cum? face Popescu, de-a dreptul stupefiat. Dar soția mea se află, încă, acolo! zice el într-un strigăt.
- Cum se numește? O clipă, să văd. După ce consultă un registru: Nu figurează acest nume.
- Nu se poate. Eu am adus-o. Nu m-am mișcat de aici. Trebuie să fie, încă, acolo.
- Nu a intrat nimeni la noi cu numele acesta.
- Există și o altă ieșire?
- Nu. Nu e o a doua ieșire.
Ofițerul trage geamul de la ghișeu și îi întoarce spatele.

- Un mecanism năucitor și criminal, adaugă Nimeni, dar care recompensa cum se cuvine fidelitatea, prin privilegii nejustificate de vreun merit personal, ci doar de apartenența la sistem. Iar lăcomia de îmbogățiți peste noapte, cât și egoismul lor feroce, nu i-au ocolit pe mai-marii sau mai-micii nomenclaturiști, de altfel, indiferenți și disprețuitori față de sărăcia din țară.

... Popescu nu mai știa ce să creadă și cu atât mai puțin ce să facă. Inima i se reîncarcă de speranță când, pe poartă, vede apărând un colonel, vecin de bloc și cu care se avea bine. Acesta se arată plăcut surprins de întâlnire.
- Cu ce ocazie pe aicea?
Popescu îi relatează întreaga tărășenie.
- Așteptați, să văd despre ce e vorba.
Colonelul revine peste circa un sfert de oră:
- Soția dumneavoastră nu se află la nici unul din birourile noastre. De altfel, programul s-a terminat de mult. Poate a ieșit fără ca dumneavoastră să observați.
Popescu ajunge a se îndoi până și de propria lui existență. Își spune: "Poate că omul are dreptate. Soția o fi deja acasă, iar eu aștept ca prostul aici".

... Acasă, nimeni. Abia seara, târziu, primește un telefon:
- Alo! Casa Popescu?
- Da. Chiar el la telefon.
- Mă, băgați-vă mințile în cap!
- Cine e, ce vreți?
- Ce vrem? Să vă băgați mințile în cap, asta vrem. De fapt tu, că nevastă-ta are timp, la închisoare, are tot timpul...
- Soția? Unde e soția?
Răspunsul sosește aspru, necruțător cu Popescu:
- Ai să afli când o să vină acasă, muierceo!
- Alo! Cine ești, domne? Cine ești?
- Dumnezeul tău sunt, mă! Și al altora ca tine!