Numai vorbe apreciative puteai auzi despre Jan: băiat învățat, educat, cumpătat, o capacitate în profesiune, finanțist de excepție.
În timp, însă, părerile s-au mai nuanțat.

Ce susțineau unii?!
"E competent și are suficientă autoritate."
"E capabil să gestioneze o criză economică de anvergura celei în care ne aflăm, nu și-a pierdut detașarea de a tăia în carne vie, dacă interesul economiei o cere."
"Știe ce trebuie făcut pentru redresarea unui stat leneș, dar cheltuitor și pentru aducerea lui pe linia unei creșteri economice".
Bla, bla, bla...

Ce susțineau alții?!
"Mi se pare a fi un om competent. Oricum, țara depinde de trebuințele fiecărui demnitar, adică de cât are el nevoie să fure, așa că Jan e un caz fericit, a furat suficient până acum."
"E bun. Promite redresare, prosperitate, fără sacrificii din partea oamenilor, iar a doua zi ne arată grațiosul său posterior, punând noi și cât mai multe biruri."
"Ne bagă în groapa cu rahat, dar, dată fiindu-i competența, avem garanția că ne ridică."

- Am citit undeva, zice amicul Nimeni, găsindu-și gândul rătăcit, cică amiralitatea britanică ținea închis, în clădirea administrativă, un motan, cu menirea de a apăra documentele de atacul șobolanilor și șoarecilor. Pentru a-i asigura mâncarea felinei, amiralitatea s-a adresat Ministerului de Finanțe cu rugămintea de a prevedea în buget o sumă lunară modică. Răspunsul a fost de refuz, dar justificat: „Fie că în clădirea amiralității nu sunt șoareci cu care să se poată hrăni motanul și, atunci, prezența lui e inutilă, fie că sunt șoareci și, atunci, motanul este în stare să-și procure singur hrana”.
- Drept morală, consideră Cineva, noi ar trebui să cerem Comunității Europene nu ajutoare financiare pentru redresare economică, ci să ne împrumute, pe termen mediu și lung, un ministru de Finanțe. Unul ca Jan…

O voce rece, tăioasă, competentă: ăsta era Jan. Dar, mai rău, era lipsit de haz. Rareori se întâmpla ca el să spună un cuvânt de spirit, ori să râdă la auzul unei glume bune. Că se știe doar, râsul are două mari valențe: menține tenul fără riduri și aduce omului sănătate fizică și, mai ales, psihică.

"Niciodată nu-i prea târziu", îi era filozofia de viață. Și, după îndelungă chibzuință, Jan își alcătui un ambițios program de îmbunătățire a propriei sale personalități. Astfel, hotărî să-și administreze o doză de râs în hohote și fără motiv, de trei ori pe zi, înaintea meselor principale.
- Știi ce am admirat întotdeauna la tine? Ambiția!, îl încuraja soția ori de câte ori îl surprindea în fața oglinzii râzând cu gura până la urechi. Treci tu și prin încercarea asta, dar te rog, las-o mai ușor, munca fără noimă îl tâmpește pe om...
- Ce știți voi, femeile, despre Om? Nimic, își răspundea el, plin de propria-i suficiență.

Rezultatul "râsoterapiei" nu se lăsă prea mult așteptat. Și, spre surprinderea cunoscuților de aproape, Jan deveni și deosebit de spiritual. Fiecare vorbă a sa era încărcată de sevă, emana umor de calitate. Fiecare gest al său sugera inteligență, prospețime în gândire. Ce mai, în scurt timp, el ajunse să fie sarea și piperul în mica societate.
Nu se putu, însă, opri aici. Devenise dependent de râs ca de un drog. Mai mult, își mări doza zilnică de la câteva minute la câteva ore, până ce ajunse să râdă mai tot timpul, atât în stare de veghe, cât și în somn, fără să se mai poată controla.
Ca urmare, aflându-se, odată, în biroul șefului de partid, din dorința de putere, Jan pufni într-un râs nebunesc și gratuit, încât superiorul crezu că râde de el. Și, mitocan din fire, acesta slobozi două înjurături de mamă la adresa lui Jan și o scrumieră șuierătoare pe la urechea-i competentă.
Ca electrocutat, Jan își depuse mandatul de premier, desemnat la nivel de promisiune, apoi părăsi încăperea cu demnitatea la purtător: "Nu mai moare lumea asta odată, ca să scape de mine!"

Continuă, însă, râsul cel de fiecare zi. Râse și la moartea soacrei: la priveghi, în biserică, la țintirim.
Nemaiputând suporta, oricât de înțelegătoare ar fi fost ea, soția îi zise:
- Îți bați joc?! Dacă n-ai pic de respect pentru mama, măcar ai bunul simț și respectă-mi mie suferința!
- Îmi pasă! Sufletul îmi plânge!, țipă sincer îndurerat și își șterse cu batista lacrimile, de râs și, totodată, de plâns, ce-i curgeau șiroaie pe față.

Multă vreme după nefericitele evenimente, mânia șefului și moartea soacrei, soții ținură supărare, însă, în urma promisiunilor solemne ale bărbatului, că nu-și va mai supăra șeful și nu-și va mai jigni femeia, se iertară reciproc la partid și, aparte, în familie și se împăcară cu solemnitate și legământ.
- Să fie pentru ultima oară, îi zise ea.
- Să fie pentru ultima oară, îi zise șeful de partid.
- Promit. O să merg la doctor. O să iau medicamente și o să mă vindec, se obligă el în fața șefului și, apoi, în fața soției.
Se ținu de cuvânt Jan. Urmă cu sfințenie tratamentul și recomandările medicului și râsul îi pieri, ca prin vrajă.

Soția se bucura că Jan al ei se lecuise de îngrijorătoarea boală a râsului și, înflorită spiritualicește, propuse ca, odată cu aniversarea căsniciei în cifră rotundă de ani, să organizeze o petrecere la care, evident, să fie invitat și marele șef.
Frumoasă cifră! Grozavă petrecere! Până în clipa în care Jan, cu paharul în mână, se ridică emoționat pentru toast:
- Stimați invitați și prieteni, să închinăm paharul în numele unei reușite căsnicii și a unei fericiri recâștigate, rosti el, cu tremur în glas și, brusc, izbucni într-un plâns năvalnic.
Lacrimile îi curgeau fluviu pe obraji, fără a le putea stăvili. Ieși de la masă precipitat și fugi în dormitor.

- Înțeleg că ești emoționat și mă iubești. E, însă, cazul să-ți revii. Ne pleacă musafirii, îi zise soția, în timp ce-i mângâia părul ușor încărunțit.
- Te rog, lasă-mă!, o imploră el printre sughițuri.
- Încetează odată!, ridică tonul femeia, pierzându-și bruma de răbdare pe care o mai avea. De ce plângi, ești nefericit cu mine? Fără să articuleze vreun răspuns, Jan vărsa puhoaie de lacrimi, conștient că plânsul are forță eliberatoare, ca și râsul.
- În loc să te bucuri, să râzi, în seara asta aniversară, tu plângi!, îi reproșă cu amărăciune soția.
- Ochii îmi plâng, așa e, dar sufletul îmi râde!

Chiar dacă "a râde" și "a plânge" sunt trăiri firești ale sufletului nostru, lumea îl categorisi pe Jan ca fiind un bun profesionist, dar labil psihic și politic. "O voce rece, tăioasă, competentă".
Cum era de așteptat, în urma acestor manifestări de persoană, în cadrul partidului și, la nivel de intenție, fu desemnat un alt premier, creîndu-se o situație de râsu-plânsu, ceva de genul: "Au încurcat un mort cu altul!"