Există oameni care-și dau seama, când văd străni, despre starea lor în spațiu și timp. Văd hainele acestora ca fiind din sticlă în care li se oglindesc locurile de baștină (albiile), dimpreună cu starea lor urbană sau rurală ce încruntă ori încrețește cerul de deasupra lor, agățat în părul gazdelor. Mai sunt de privit locuințele în care stau, prietenii pe care-i au și chiar țările pe care le-au vizitat de-a lungul vieții, toate emanându-le, din piele ca un parfum îngândurat ce le străbate hainele.
După ce văd acestea, în spatele lor își dau adâncire ziduri groase ori foarte subțiri, presărate pe alocuri cu câte o mână înălțată în aer și cu meandre mai mult sau mai puțin răzgândite.