- Dragul meu Cineva, cenzura este, într-adevăr, o armă, dar o armă cu cartușe oarbe. Asta să știi de la mine, zice, într-o doară, Nimeni. Dar, scuză-mă, te-am întrerupt. Continuă, te rog...

... Pe vremea cenzurii, am depus la editura "Mesaj comunist" manuscrisul meu cu proze satirice. După un timp, m-am dus la editură să mă interesez de soarta lui; tocmai se pregătea un concurs de debut colectiv.
"Cum să vă spun, mi-a zis redactorul încurcat, dumneavoastră aveți proză satirică... Nu știu dacă merge. Trebuie obținute niște vize... Poate aveți și altceva..., proză tradițională, mi-a sugerat el, voit binevoitor".
"Tematică prioritară, vreți să spuneți", l-am completat eu cu ironie în glas.
"Cu atât mai bine", mi-a zis el, făcându-se că nu observă ironia.
"Dumneavoastră, pe lângă calitatea de redactor, încercam eu să fiu măgulitor, aveți și vocația scrisului. Înțelegeți, deci, cum e cu tematica impusă"...
"Firește, fiecare scrie ce vrea și cum crede, noi, însă, suntem puși să promovăm ce e instructiv".
"Mai instructiv decât satira ce poate fi? Au scris satiră Horațiu, Juvenal...La noi, Negruzzi, Eminescu, Vlahuță. Să nu mai vorbesc de Arghezi, de Caragiale"...

- După părerea mea, mă întrerupe prietenul Nimeni, satira este a patra putere în stat. Și cu asta, cred că am spus totul...

"Tovarășe, degeaba insiști, m-a întrerupt redactorul, ireconciliabil. Genul satiric nu e agreat și cu asta basta. Nu vei avea câștig de cauză".
"Important e nu să câștigi, ci să lupți bine", m-am consolat eu, făcând haz de necaz.

... Ce să spun! Nici n-am câștigat, și nici putere de-a lupta n-am arătat. Așa că mi-am luat cuminte manuscrisul sub braț și l-am dus acasă, unde putea foarte bine să stea pe un raft și unde să se depună praful pe el. Căci, după logica firească a lucrurilor, cu cât stratul de praf devenea mai gros, cu atât manuscrisul ar fi trebuit să câștige în valoare.

- Prietene, nici în ziua de azi lucrurile nu merg mai bine, mă adresez eu lui Nimeni. Treaba merge prost, cred eu, pentru că nu avem nivel politic...
- Eu zic că nu avem nivel cultural, intervine Nimeni, gânditor. Deoarece un om de cultură înțelege politica, pe când un om politic nu înțelege cultura...

- Ulterior, după Marea Ridicare din Decembrie, reiau, apoi, firul povestirii, cu fruntea sus și încrezător în noile vremuri, am scuturat manuscrisul de praf și m-am dus la aceeași editură, care, acum, avea o altă firmă pe frontispiciu: "Mesajul Libertății".
Trăiască libertatea! mi-am zis eu, simțind cum îmi cresc aripi de scriitor care promite. Moarte cenzurii!
În editură, același, redactorul meu. I-am zâmbit a speranță.
"Ce doriți?", s-a făcut el că nu mă cunoaște, dacă nu cumva, între timp, suferise, Doamne, ferește!, vreo amnezie.
"Am mai fost la dumneavoastră, înainte de Revoluție"...
"Mă îndoiesc să ne mai fi întâlnit! Din oamenii vechi, nu mai e nici unul. Suntem alții. La vremuri noi, oameni noi".
"S-ar putea să vă confund. Mă iertați!", dau eu înapoi, fiindcă nu-mi doream să-l supăr.
"Cu ce vă pot fi de folos?", m-a întrebat el cu distanță în glas.
"Am un manuscris, de la sertar"...
"Da?!... Sigur. Veniți la noi cu toate porcăriile, cu vechituri scrise pe vremea comuniștilor... Aveți recomandare?"
"Am. De la domnul..."
"Se putea altfel?! De la criticul acela care făcea așa-zisele referate de serviciu. Să văd".
Îi arăt hârtia semnată de reputatul critic literar.
"E veche. De pe timpuri. Mergeți acum la domnul critic și să vedem dacă-și mai susține recomandarea".
"Vă asigur că..."
"Lasă, lasă... Ce ai acolo? Poezie, proză?"
"Proză. Satirică".
"Nu merge. Nu promovăm asemenea gen".
"La fel mi-ați spus și înainte de..."
"Domnule, dumneata ești paranoic? Nu pricepi că n-am fost eu acela?"
"Mă iertați, vă confund mereu".
"Să fie pentru ultima oară. Mai doriți ceva?"
"Fiți amabil, spuneți-mi de ce nu promovați genul satiric? Doar ne aflăm în democrație. Cenzura ca atribut al Puterii s-a abolit. E asigurată libertatea cuvântului".

- Dintotdeauna satira a stat ca un cui în coasta Puterii, adaug eu, iar satiricii au fost marii incomozi ai tuturor timpurilor. Cu toate astea, ei au dus-o bine…
- Cu puține excepții, îmi dă replica prietenul Nimeni, care, desigu,r au rămas în conștiința neamurilor…

"Ha, ha! Libertatea cuvântului! S-o crezi dumneata!, a pufnit redactorul cu acreală în glas, de parcă ar fi băut un kil de oțet. Dacă se recunoaște, în pielea vreunui personaj, domnul prim-ministru? Ori domnul Președinte? Ori șeful Gărzii Financiare? Ce mă fac, atunci? Ce se alege de editură? Reține că editura s-a privatizat, sunt interese particulare în joc. Și n-am niciun folos să dea faliment. Sau să mi se taie fondurile de la Ministerul Culturii. Ce le pasă celor ca dumneata de toate astea? Vreți să vă satisfaceți orgoliul personal și nimic altceva!

L-am înțeles pe om. Fiecare cu necazurile lui. Așadar, mi-am cărat manuscrisul înapoi și l-am pus acolo unde îi este locul: pe raft. Până se vor mai schimba vremurile, la a doua Mare Ridicare.