Sunt parlamentarul Porculeanu Nimuruc și vin în fața dumneavoastră cu o gravă problemă existențială, în ceea ce mă privește. Nici nu știu cum am putut să trăiesc atâta amar de vreme cu această povară apăsându-mi spinarea și încrețindu-mi costumul Armani. Zile întregi am stat în biroul meu din provincie, fără să mă deranjeze cineva. Am stat, am gândit, cu încetinitorul, cu viteza a șasea. Am întors problema pe toate fețele, cunoscute și necunoscute și am ajuns la concluzia că nu mă mai regăsesc în Partidul care m-a născut și m-a făcut om respectabil și cu dare de mână pe la toate sindrofiile colegilor.
Sunt foarte îngrijorat! Un amic, de la partidul vecin, mi-a spus că dacă nu mă mai regăsesc în partid asta poate fi un semn rău… că aș avea ceva cu nervii. Cum adică… nu-ți mai recunoști casa? Nu știu ce să mai fac. Am fost și la psihiatru. Omu` mi-a zis să stau liniștit, că nu e nici o nenorocire, că totul se datorează norului de cenușă, a părților din vulcanul ăla islandez care mi-au căzut pe creștet, că și alte emisfere au fost, pentru scurt timp, afectate și că totul va reintra în normal odată ce norul se va risipi din capul vulcanului ăla nenorocit.
Cu toate asigurările specialistului eu tot sunt îngrijorat. Eu sunt un om de acțiune. Toată lumea știe asta. Nu pot lăsa lucrurile nearanjate. Datoria față de patrie, față de dragii mei alegători, mă face să nu mai suport nici atmosfera de la serviciu. Acolo, colectivul mă privește cu pizmă, nu mă mai primește în mijlocul lui ca altădată, cu dragoste și cu căldură. Tot felul de bisericuțe, de găști împiedică activitatea mea. Ce să fac? Sunt legat de mâini și de picioare. Nu comisii de specialitate, nu microfon al plenului, nu interpelări, nu inițiative legislative, nu televiziune, nu ședințe ale grupului parlamentar, din care fac parte toți proștii. Cum spuneam, sunt legat de mâini și de picioare. Mi se face și silă să mai merg la serviciu, la Palatu` Poporului, pardon, la Casa Parlamentului, cum dracu e dom`le, Palatul Parlamentului, fir-ar să fie.
Despre ce se întâmplă în teritoriu, mi-e și groază să vorbesc. Știți cu toții ce rele de gură sunt babele alea care stau pe la garduri toată ziua și văd tot ce mișcă prin sat. Păi ce să fac, sărman de mine, mai ales că nu sunt de prin partea locului, dacă intru în gura satului? În foarte scurt timp voi fi făcut arșice, cu tot cu birou parlamentar, logistică, afaceri babane pe plan local, relații cu jupânii tarlalelor. Toate se duc dracului!
Acum, serios nu știu ce să fac. Să mă angajez la patron sau să trec la partidul vecin? La patron aș putea să-mi întrețin familia? Aș putea să-mi mut Cartea de Muncă la altă firmă dacă mă supără secretara șefului…? Hm!
Să trec la alt partid? Să mă confrunt cu alte încrengături de afaceri și interese?
Eu am crezut cu toată ființa în binele pur, în adevărul curat și am constatat că cei pe care îi credeam confrații mei au murdărit toate astea. Ce poate fi mai groaznic? Am fost trup și suflet pentru gașca, pardon, partidul meu și brusc și dintr-odată m-am trezit singur-singurel. Cumplit!
Poate că unii veți lua în derâdere chestiuni de genul acesta. Vă înțeleg, sunteți o clasă a mărunților, a spiritelor mici, care nu ați trăit vreodată o viziune măreață, ca mine, care nu știți cum e să te străbată, zi și noapte, fiorul ideologic, să nu ai o rampă de lansare a energiilor spirituale. De aceea, dragii mei, voi trece la partidul vecin. Eu trăiesc numai pentru doctrină. Doctrina pentru mine înseamnă țara și țara înseamnă bunăstare și propășire, liniște și pace.
Așa să știți…