- Mamaie, ce puteți să-mi spuneți despre socrii matale?
- Erau foarte cinstiți. Ne duceam la câmp împreună. De la vecini n-ar fi luat un știulete de porumb să dea la caii de la căruță, așa de cinstiți erau. Ei a avut cinci copii. Două fete și trei băieți. Fietele și un băiat i-a murit. Și tot timpul plângea lângă rude, că la bătrânețe n-are cine să-i îngrijească, că n-are și ei o fată. Că n-are nădejde la nurori. Sau încredere, cum vrei tu.
- Până v-a găsit pe matale.
- Dar dacă m-am dus eu, m-a iubit pe mine ca pe fiica lor. Și eu i-am iubit… ca părinții mei, nu ca socri.
- Numai de ochi frumoși, sau pentru că munceați, erați gospodină?
- Ne-am înțeles foarte bine. Când a plecat Niculaie militar, eu am rămas cu trei copii. Am muncit împreună, a avut grija la copiii mei, până s-a întors din armată soțul. Da apoi Niculaie a plecat cu serviciu. M-am dus și eu cu el și copiii.

Stai, că mai mi-amintesc ceva. Despre moș Manole. Aveam pământ în baltă. Și treceam cu bacul în baltă, că de la Dunărea Mare se vărsa apa brațului – era ca o gârlă – de munceam acolo. Și din Almalău, ca s-ajungi mai repede la bac, era drum negru – că n-avea piatră pe el – chiar prin viile la ostroveni. Da nu dădea voie și la ceilanți, la nimeni cu cărâțî să treacă prin vii. Ãia se duceau pe la Ostrov ca să treacă la bac.
- Ocoleau mult, o luau prin comună.
- Moș Manole atât de cinstit era, adică aveau oamenii ăia atâta încredere în el, că lui îi dădea voie să treacă cu căruța. Când se făceau strugurii, de se coceau boabele mari, aveau pândari. Da câte persoane era, nici eu nu știu. Și se strângea la masă, la doișpe. Era o cișmea. Se strângea la masă și-auzea căruța când vinea. Toți auzea. Și îi trimitea unu’ dintre ei, să vază cine este. Sau se ducea unu dintre ei să vază. Și de-acolo, ăla le spunea la ăilanții că:
- Este moș Manole!
Și ăia îi spunea:
- Dăi voie, să intre, să treacă. Ãsta în viața lui n-a luat un strugure de la nimeni. E cel mai cinstit om.
Și îl lăsa să intre, să treacă. Mai stătea de vorbă cu ei. Și-apoi pleca de-acolo, pentru că noi deja eram în baltă. Aveam acolo porumb semănat, aveam bostan și săpam. Căci balta avea și sălcii, loc viran, dar și locuri semănate. Și semănam pe locul acela, nu numai noi, ci și mai multe familii.

Ei îmbrătrâniseră de-acum, dar a rămas să muncească la C.A.P. Și între timp, moș Manole, socrul meu, a rămas orb de-un ochi. La ochiul stâng.
- Ce-avea, apă neagră?
- Stai, apoi scrii. Avea cataractă. Și l-a dus soțul meu, Niculaie, la Costanța, aici și i-a făcut operație. Temo era doctorul. Și l-a scos de la spital. S-a dus acasă și conducerea de la C.A.P. – că muncea – s-a vorbit, sau s-a sfătuit, cum vrei, că lui moș Manole acuma să-i dea o muncă mai ușoară, pentru că își făcuse operație la ochi. Și ce muncă? L-a dat la grădina C.A.P.-ului! Nefiind operația vindecată, l-a dat să muncească “mai ușor, la zarzavat”. Și l-a pus la ceapă verde. Să rupă fuștia, care dă în sus sămânța. Dacă nu rupea fuștia aia, ceapa nu mai făcea deloc vreo căpățână mare în pământ, ci se făcea un băț de-o jumătate de metru și cu o sămânță cam cât e podul palmei. Fiind operația proaspătă, s-a bolnăvit și celălant ochi, dreptul, din cauza la tăria la ceapă. Că rupea el toată ziua, tarlale întregi, nu cât e casa! Și acum a rămas orb, complect. Și l-a dus din nou la spital. L-a operat și la dreptul, că făcuse apă neagră la stângul și, ca să nu se ducă de la stângu la dreptu, a făcut întrerupere la stângul, ca să nu mai aibă legătură cu dreptul. Și stângul nu mai vedea deloc.
Stai așa. Apa neagră, dacă se ducea și la dreptul, rămânea orb complet. Și de-acuma, au îmbătrânit moș Manole și mama Gherghina. A-mbătrânit și mă duceam în fieșcare săptămână, de la Băneasa la Almalău și-i spălam la cap, la picioare, îi primeneam, le făceam curat prin casă, le făceam mâncare…
Mai avea o noră și era la Floroaica, la Călărași.
- Cum o chema pe soția cumnatului matale Stan?
- Ana, Ana o chema. Stan era pădurar și-avea vacă cu lapte și oi, și brânză. Șî când venea să-i vadă, că aproape amândoi erau bolnavi, nu le aducea nici măcar un chil de lapte și-o bucată de brânză. Și mereu plângeau bătrânii:
- Asta nu e nora noastră, cum nu ne-aduce și nouă un chil de lapte și-o bucată de brânză?!
Gherghina dinți avea, da nu mai putea de-acum să mai mănânce mâncare gătită. Nu putea de stomac, acolo o durea. Numai dulce, compoturi, lapte, brânză… Și ea, țățica Ana, în loc să stea, să m-ajute, să facem curat, să-i spălăm, pleca la alde maică-sa și bea țuică, cafele și tot Dica singură făcea curățenie și-i spăla. Că zicea că ei i-e silă să-i spele. Păi dacă îi era silă, de ce mai vinea să-i vadă, dacă nu le dădea vrun ajutor? Și ierau bine în familie, nu să nu aibă cu ce să-i ajute. Erau mai ajunși ca noi – noi eram mai săraci !
- Mi-ați spus acum trei zile că lua tataie lapte, brânză și ouă în Băneasa și...
- Mă duceam eu cu mașina C.A.P.-ului, că Niculaie nu putea să plece de la servici. Eu mă duceam încărcată, când mă duceam…
Le duceam, pentru că mai apoi nu mai aveau nici porc, nici păsări. Nu mai avea cine să se-ngrijească de ele.
Căruță, caii, plug, oi, nu știu dacă nu și vaca – nu mai țin bine minte – toate le dăduse moș Manole la C.A.P. Cred că acasă nu mai avea nici nutreț.

Și-acum mama Gherghina s-a bolnăvit și a căzut la pat. Și tot așa mă duceam, dar rămâneam și seara acolo, că acum copiii mei se făcuseră mai mari, făcea mâncare – Dan mai fierbea fasole. Scrie că le făcea Niculaie mâncare la Băneasa.
Și veneau rudele s-o vadă pe mama Gherghina, dar ea era conștientă, nu era pierdută. Veniseră toți s-o păzim, că moare. Gherghina se-nchina și spunea la rude că:
- Nici n-am crezut să am așa o noră, să mă-ngrijească ca fiica. Așa noră bună am avut. Tot timpul am crezut că dacă n-am avut fată, n-o să fim îngrijiți.
A murit ea. Și l-am luat pe moș Manole la noi, la Băneasa. El a rămas singur și nu prea mai vedea bine. Și îmi zicea mereu, că de-acuma s-a făcut copiii mari și să-l aleg pe el de la masă și să-i dau separat. Să nu mai mănânce el cu copiii la masă, că poate le e silă. Unde el nu vedea bine, să mănânce corect, așa cum trebuie... Și eu i-am zis, ca să se simtă el bine că:
- N-are de ce să le fie silă la copii. Că mănânci din farfuria ta. Lu’ matale nu ți-a fost silă să mănânci cu ei, când ierau ei mici. Să mănânci cu ei împreună și acum, din strachină mare, den aia de pământ.
Și mâncam cu toți dintr-o strachină, și eu băgam lingura acolo, și eu, și ăla, și ăllalt, toți… Îi ziceam lu’ moș Manole:
- Și-așa, matale, ia și mănâncă cu noi !
Și tot așa mă spunea moș Manole la rude, că:
- Doamne, ce cuvinte mi-a zis Dica! Nici nu m-așteptam să iasă așa cuvinte din gura ei...
Și-acuma aveam și noi cinci copii.
- Adică matale cu tataie Niculae.
- Da. Dar moș Manole a murit. A zăcut la pat. A murit așa conștient, de bătrân.
- Tata îmi spunea că bunicul său Manole avea părul negru-negru, până în ultimul an de viață.
- Da avea părul ca pana corbului. Și des, neted. Cum e al tău. La fel. Era un om mititel, cum e taică-tu, Jenică, mititel. Mama Gherghina era naltă, mai voinică, mai grăsuță. În ultimul an moș Manole a albit puțin. Eu aveam cinci copii deja. Se născuseră și fietele Domnica și Didina.