Gabriel se lăsă să alunece în amețitorul gol al simțurilor, descoperindu-se la fel de entuziasmat și totuși temător, ca atunci când taică-său, un om robust și volubil, un om fără nuanțe, pentru care viața era doar o cursă nebună spre final, ca să-i întărească spiritul plăpând, îi legase schiurile de picioare și-i dăduse drumul de pe un dâmb, nu destul de abrupt, însoțindu-l cu vocea lui ironică, până la capătul traseului. Îi venise să vomite prima dată, i se strângea stomacul din cauza vitezei, dar și-a revenit repede pentru că senzația de zbor s-a dovedit a fi mai puternică. Astfel, aluneca lin spre acel capăt, pe care-l voia de fiecare dată mai îndepărtat, simțind gradat cum sentimentul de eliberare, de trecere peste limite, crește în sinele lui, sentiment care devenea necontrolat, mai ales când ajungea la mijlocul traseului. Atunci, pentru a nu pierde nimic din acea senzație, închidea ochii și încerca să se disocieze de toate, lăsându-se copleșit de acea emoție, care-i încrețea, în același timp, pielea doar pentru că e aproape imposibil să-ți înăbuși instinctul de conservare, e ca și cum ai vrea să te sinucizi. Ori el nu asta urmărea, ci doar să simtă zborul, să poată prelungi cât mai mult acele clipe.
Bineînțeles că exista și un final, la capătul căruia de cele mai multe ori ajungea pe burtă sau de-a rostogolul, pentru că legile gravitației sunt inviolabile, oricâtă poezie există în intenția unui spirit.
Iar căderea l-a surprins doar la început, când s-a ridicat buimac în hohotele de râs ale Elenei, apoi deși știa că va sfârși căzând, corpul lui va resimți din plin excesul spiritului, nu a împiedicat niciodată cursul acelor clipe. Doar pentru acele scurte momente de iluzie, considera că merita să simtă scrâșnetul zăpezii înghețate, merita să pipăie și să numere chiar, seara, înainte de culcare, vânătăile care însemnau, înainte de toate, că între visare și realitate există diferențe evidente și palpabile.
Îi treceau cu viteză prin minte similitudinile situației, ceea ce poate dovedi faptul că senzațiile se repetă, se aplică, aceleași, pentru o gamă largă de situații. Cu ochii închiși, descoperea femeia din brațele lui, mirosul mării combinat cu cel al părului ei, ușoarele ezitări la care renunța ușor și atât de firesc, încât la fel ca la schi, se lăsă necondiționat în voia instinctelor, plutind, așa cum spuneam la început, în acel spațiu fără limite.
Vocea unui bărbat râzând a însemnat, în acel caz, capătul traseului, iar Gabriel a sărit buimac, direct în picioare, așa cum sărea mereu, din visele lui.
Alice, ușor îmbujorată, îl privea nedumerită.
- Ai auzit? a întrebat-o el.
- Ce să aud?
- Cineva râdea mai devreme. Un glas de bărbat, așa cred.
- Nu văd pe nimeni, dar e posibil, se poate crea ecou, poate a trecut cineva și aici se aude până departe.
-” Alice, Alice
cu o mie de părinți”
Erau glasuri de copii. Gabriel simți din nou frica pietrificându-l, înțelegea din scurt că va mai trece mult până va putea să scape de panică. O privi fugitiv, căutând în același timp cu ochii tulburi, cu trupul încă înfierbântat, prin care fiorii unui altfel de frig se descărcau ca niște fulgere, spre zona din care auzise glasurile. Era posibil ca mintea lui surescitată să încerce din nou o manevră de retragere, de conservare a iluziilor?
Plaja se întindea goală în arșița unui soare prea călduros pentru acea perioadă de toamnă, peisajul era același, dar când bătăile inimii lui păreau că-și reiau cursul firesc, refrenul acela pițigăiat, precedat de râsete, s-a repetat de undeva, de după niște stânci ieșite în relief, aflate în apropierea lor. Așa a putut aprecia, poate mai ales pentru că neavând o certitudine vizuală, mintea lui a căutat repede soluții, ori acele stânci erau singurele care puteau ascunde ceva.
- Ai auzit? Uite, acolo, după stâncă, se vede ceva, hai să mergem, sunt copii după voci, dar vreau să merg să fiu sigur.
- Gabriel nu e nimeni, nu aud nimic, mă sperii.
Se uită la ea, o văzu derutată, chinuindu-se să se aranjeze, fără să-l privească direct, vociferând repezit. Glasul ei căpătase o tonalitate diferită, cuvintele nu mai ieșeau lungite, ci pur și simplu țâșneau joase, șoptite și parcă nervoase. Ochiii nu-l mai priveau, căutând să-l pătrundă, așa cum îi cunoscuse, dincolo de aparențe, iar când mai târziu, contrazicând-o a obligat-o totuși să-l privească, i s-au părut întunecați și de o răceală care i-a dat din nou fiori. Părea că abia atunci o cunoscuse. De fapt, se gândi ce puțin trebuie să se întâmple, pentru ca mintea lui să se îndepărteze, să se dezică, de sentimente ce păreau atât de plăcute...
Dispăruse, în golul întunecat al ochilor ei, acea familiaritate pe care o simțise, fuseseră absorbite de asemenea și reperele, care ar fi putut să-l ajute să se stabilizeze, doar vocea ei, în acel scurt moment, care se amplificase însă în el, era singurul zgomot de fond, asemeni unui murmur sâcâitor.
- Probabil ești obosit, asta e. S-au succedat toate prea repede, tu ești un tip meticulos, te-au dat peste cap, atâtea evenimente în doar două zile, nici alea terminate.
- Alice, am auzit clar, repetau un refren, mă rog, sunt perfect lucid, nu simt nimic să-mi disturbe rațiunea. Și era vorba de tine.
Îi repetă ce auzise, dar ea nu numai că nu păru surprinsă, nu încercă să afle cum de imaginația lui, chiar așa expansionistă cum i-o descrisese el a fi, putea inventa ceva atât de bizar legat de ea, ba bimpotrivă, îl târâi cu destulă forță pentru constituția ei firavă, spre casă, repetând aceeași replică.
- Ești obosit dragul meu, eu sunt de vină, dar m-ai atras nu știu de ce, poate aparenta ta vulnerabilitate, poate tristețea nu știu, poate doar am vrut să te ajut să te descoperi și te-am descoperit a fi așa cum mi-am imaginat , dar te-am dat peste cap deșteapta de mine, trebuie doar să te odihnești, cred că ar fi bine ca diseară să ne întoarcem, mi-e teamă pentru tine, ai tratamentul de luat...
- Alice termină, nu am nevoie de dădacă, știu să-mi port de grijă. Și nu am făcut nimic din ce nu aș fi vrut să fac, nu e nevoie să te comporți cu mine de parcă aș fi infirm. Dacă numai asta te-a determinat să mă inviți la tine, e de-a dreptul ridicol și deplorabil gestul tău. Grija pentru oropsiții soartei, cerșetori și nebuni...
- Termină cu exagerările, știi bine că nu de asta te-am invitat...
- De fapt da, îți trebuia un alibi, să te poți întoarce în oraș.
- A fost o minciună, ai avut vreo clipă impresia că mi se interzice ceva anume? Voiam să vii cu mine, pentru că...
Se opri și-i șopti ultimele cuvinte, în clipa când tatăl ei ieșise din casă, înaintând spre ei, pentru a-i întîmpina.
- Pentru că semănăm.
Nu putea s-o pună să-l lămurească, îi trecu prin minte chiar faptul că, deliberat, ea voia să-l îndepărteze, nu doar fizic, de acel fapt petrecut, declinându-i atenția spre orice altceva. Sau poate fusese chiar închipuire, nu mai știa. Și nici măcar acea percepție de a trăi fără să știi ce, nu mai era aceeași. Voia certitudini.
Un anume timp s-a simțit zgândărit de acea agitație, dar alte evenimente aveau să se îngrămădească peste impresiile lui înregistrate dezordonat și acea idee de fierbere interioară avea să se accentueze, iar timpul nu îl va ajuta în nici un fel, tocmai pentru că nu avea când să tragă concluzii, să reflecteze încotro o pornise, împins de impulsivitate.