Ar fi incitant pentru cititor dacă aș spune că rândurile următoare s-au născut în urma unui vis în care o voce mi-a spus: „Trezește-te! Scrie!”
Firesc, aș fi întrebat: „Ce să scriu?”
„Despre Adevăr!”
„Ce este adevărul?..”
Dar lucrurile nu s-au întâmplat așa. Sau, cel puțin nu în forma asta. Premisa de la care am plecat a fost golul, setea, semnul de întrebare, toate acestea contopite, starea aceea de uimire existențială ce neliniștește sufletul de la început și până la sfârșit.

CUVÂNTUL a fost primul obstacol în demersul meu. Am văzut cuvântul fărămându-se, dizolvându-se, diluându-se, pierzându-și consistența și sensul. În apropierea luminii Adevărului, cuvântul e din ceară. Se înmoaie, se deformează până ajunge doar un conglomerat amorf de sunete. Greșeala pe care am făcut-o a fost aceea că m-am dus să văd Adevărul ținând în mâini uneltele mele omenești: rațiunea, logica, deducția, știința dobândită în anii de studiu... M-am trezit în fața unei punți înguste și șubrede, în fața căreia bagajul meu s-a dovedit a fi complet inutil, de prisos și chiar periculos. Așadar, a trebuit să renunț la tot, ba mai mult, am fost nevoit să-mi golesc și buzunarele de micile mele vanități omenești. Pentru a trece dincolo trebuie să înveți echilibrul.

CUVÂNTUL în orice limbă ar fi el, nu poate îmbrăca, defini sau parțial cuprinde Adevărul. Pentru asta e nevoie de un fel de adulmecare intuitivă, un fel de a privi prin ceața ochilor omenești, pentru a desluși contururi, pete de culoare ale Adevărului, de a asculta în zgomotul de fond continuu al omenirii, pentru a auzi crâmpeie distorsionate din adevăratul Adevăr. Chiar și așa, cine poate spune că deține Adevărul?

OMUL, chiar și în mod inconștient, trăiește această căutare. De când există, a denumit această căutare în diverse feluri. Toate urmăresc același țel: umplerea golului, potolirea setei, găsirea răspunsului final. Omul (aici mă includ și eu), caută adevărul în lucruri mărunte. Nu pentru că lucrurile în sine sunt lipsite de însemnătate, dar, privite în lumina Adevărului, ele nu au nici o valoare. Cunoștințele despre om, despre natură, despre univers, despre tot ceea ce trăim înafara și înăuntrul nostru, toate nu sunt decât încercări de a găsi răspunsuri la întrebări. Și, așa cum au observat gânditorii, un răspuns naște o mie de întrebări. Astfel, totul devine o întrecere de câini pe o arenă circulară, fără start și fără finiș. E ca și când cineva are o lumânare pe care o măsoară, o gustă, o cântărește, o analizează la microscop, doar-doar, o va face să lumineze. Pentru ca lumânarea să lumineze, ea trebuie să ardă, să se consume, să dispară. Pentru ca omul să ajungă la Adevăr, trebuie să renunțe la mândria lui de homo sapiens, cunoscător al științei, deținător al pământului cu tot ceea ce se află pe el, născător și împărțitor al înțelepciunii. Uneori îmi vine să zâmbesc amar privind pe unul sau altul cum clatină din cap zâmbind, mulțumiți că au atins adevărul într-un sistem filozofic. Alteori mă cuprinde disperarea la gândul că suntem conduși de ignoranți, de cârtițe mai oarbe decât noaptea, suntem conduși departe de adevăr, intoxicați cu surogate comode, frumoase, tentante, dădătoare de dependență, dar, în ultimă instanță, falsuri, iar noi le înghițim în speranța că vom umple Golul, vom potoli Setea, vom afla Răspunsul.
...