Între secvențele pe care filmul vieții mi-a permis să le joc trăindu-le, cele ale copilăriei sunt încărcate de vibrații la care sufletul meu reverberează și acum cu aceeași voluptate.
Nu de alta dar ele au fost definitorii pentru ce am fost, am dorit să fiu, am avut decența să recunosc că pot.
Bunul simț și gingășia sufletelor celor care mi-au explicat inexplicabilul, arătându-mi cum trebuie făcut pentru a nu deranja pe alții, pentru a nu genera neplăceri pe pământ sau în cer, mi-au jalonat traseele.
Confruntările cu realitatea atât de variată, ținut puternic de mâna care în acele vremuri era mânuță au sădit încrederea pe care m-am ridicat în picioare învățând să pășesc.
Pildele oferite cu har aparte și exemple de trăire proprie au constituit manualul după care am învățat să exist.
Exersarea cu scopul de a face parte din istorioara moralizatoare ascultată cu atenție a stat la baza jocurilor copilăriei și a deprinderilor artistice de mai târziu.
Suflete duioase, deși diferite, complementare până la urmă prin scop, mama și maica mare, au plămădit sensibilitățile care ne-au marcat dezvoltarea sufletească.
Dragostea și respectul au fost bazele de la care au pornit.
Într-o societate care își căuta drumul, în care morala se transforma prin schimbarea modelelor, printre pericole de interpretare greșită a intențiilor venite din afara, ce ar fi dus la schilodiri sufletești ireparabile, cu urmări imprevizibile, mama și bunica, fiecare în felul ei, au făcut trecerea ușor suportabilă.

Cântecele despre copiii săraci ne dădeau mai multă încredere în noi. O povestire despre copiii orfani ne arăta cât de privilegiați suntem noi cei cu părinți.
Durerile celorlalți ne-au oferit imaginea dramatică a existenței spre comparație și înțelegere.
Era multă tristețe în acele vremuri.
Parcă prea multă sărăcie au fost obligați să gestioneze tinerii acelor vremuri.
Tocmai de aceea efortul lor trebuie respectat fără interpretări. Cine nu a gustat amarul nu poate vorbi despre munca albinelor și nici critica dulceața mierii.
E păcat și nedrept.
Cu vocea ei de copil talentat, mama ne lumina întunericul și ne hrănea sufletele implicându-ne. Cântând alături de ea, încercând să fim ca ea, am înțeles că a trăi se compune și din multă, foarte multă renunțare de sine.
Sacrificiul sub povara prejudecăților a fost singurul mister pe care nu l-am descifrat în legătură cu ea. Nu înțelegeam umilințele pe care le accepta fără să riposteze.
Acele momente de zbucium produceau furtuni în sufletul meu de copil zdruncinând convingeri, creând semne de întrebare fără răspuns și bariere de înțelegere pe care nu am fost dispus să le trec niciodată.
Intransigența și repulsia pentru cei ce generează stări conflictuale cu dinadins, chinuitorii de suflete, teroriștii morali sau trupești nu vor găsi niciodată înțelegere în instanța din interiorul sufletului meu.
Dumnezeu ne-a oferit nouă, oamenilor, rațiunea. Chiar dacă acesta ar fi singurul avantaj pe care l-am avea în fața tuturor viețuitoarelor ar fi suficient pentru a nu ne cufunda în abisuri iraționale comportamentale.
Oameni și atât ar trebui să fie suficient pentru o caracterizare.
Reacția în fața violențelor de orice fel este aceea pe care sufletul de copil fără apărare o avea în fața pericolului supradimensionat, pe care era obligat să îl depășească prin suferință. Dramatic nu?
Vicisitudinile vieții făceau din trăitorii acelor vremuri niște luptători pentru supraviețuire. Cu simțurile excitate la maxim, se expuneau unui sistem care îi evalua plecând de la prezumția de vinovăție. O privire, un gest, o reacție dezaprobatoare te scoteau din șir, te extrăgeau violent dintre cei asemenea ție.
Cu privirea în pământ, fără atitudine, impersonalii erau oportuniștii acelor timpuri. Ei erau considerați baza, viitorul, maleabilii de mâine cu care de altfel s-a și închegat aspicul din care am privit și prin care am fost priviți de ceilalți o jumătate de secol. Am fost expuși într-un bloc de gelatină ca legume imobile.
Ori, unii dintre cei fără astâmpăr, dornici de cunoaștere, liberi înainte de schimbările cere se produceau cu brutalitate, tineri în trup și spirit, nu acceptau condiția de legumă. Se agitau, zburdau, râdeau, într-un cuvânt trăiau.

Din această categorie făcea parte tata. Greu de ținut în tipare, chiar de cei care îi doreau binele. Binele cu „ mici concesii”.
Nu odată surprindeam în discuțiile aprinse despre starea generală și implicit condiția particulară a familiei expresia: Nelule! lasă și tu gura mai mică, fii mai înțelegător cu X sau cu Y… Gura aia o să te nenorocească.
Genul acesta de critică nu făcea decât, ca tata, să își întețească atitudinea bățoasă și intransigentă.
Îi ura pe cei cu capul plecat. Îi dezaproba pe oportuniștii slinoși, inculți, ai timpului persiflându-i fără încetare. Asumându-și toate riscurile. Era slobod la gură în ceea ce-i privea și în permanentă opoziție cu ei.
În această ipostază și-a făcut o mulțime de dușmani, mai mult sau mai puțin declarați fățiș, dar și o surprinzător de bogată paletă de prieteni.
Proveniți din medii antagonice, pot afirma fără să greșesc, aceștia au fost poate cei mai apropiați susținători pe plan moral și nu numai ai tatălui meu în periplul lui pe planetă. Oamenii care se strângeau în jurul lui și cu care căuta răspunsuri la dilemele zilnice, cu care construia sau consolida edificiile din nisip ale timpurilor ce îmi populează amintirile.
De la ei am „furat” elemente de stil comportamental pe care le-am testat în tatonările proprii.
În acele vremuri, o bună parte dintre ele, constituiau rețete pentru evitarea situațiilor neplăcute, prin care te purta viața. Și antivomitive în digerarea cotidianului.
Eram deja un om zburat din cuibul părintesc, cu viziune proprie despre viața care își arunca în calea mea năvoadele iluziilor.