- Eu trebuie să plec. N-aș vrea să te mai deranjez, am un tren peste două ore, apoi altul abia seara. E mult până seara și-apoi e riscant. Îți mulțumesc pentru ajutor.

Stăteau amândoi la masa din bucătărie. Gabriel a simțit o nevoie acută să-i povestească visul, în parte pentru a se scuza, deși ceva anume din sinele lui realiza faptul că, până și scuzele erau un element nou, pentru ce anume era necesar să facă asta, oricărui om i se întâmplă să aibă coșmaruri. Scuzele reprezintă o metodă de a te reabilita în ochii celui căruia i le acorzi, ce nevoie avea el să câștige simpatia acestei femei fără vârstă, din moment ce peste câteva zeci de minute ea va deveni amintire? Și totuși i l-a povestit, în timp ce degetele lui desenau stele invizibile, legate printr-o linie continuă.
Ea l-a ascultat cu atenție deși la început s-a foit căutând, așa cum a premeditat Gabriel, ridicându-se pe vârfuri și deschizând pe rând ușile dulapului, locul unde acest ținea cafeaua. Ochii i-au sclipit scurt când, în cele din urmă, a zărit cutia chiar pe masă. Apoi a pornit din nou în căutarea ibricului.
- O cafea te va pune pe picioare, orice sedativ ai luat. O cafea tare, fără zahăr. N-am băut o cafea de nu știu cât timp. Sper că nu te superi...
Nu-i plăcea cafeaua fără mult zahăr, era amară, ceva amar în combinație cu nelipsita țigară, îi făcea pielea să se încrețească și papilele gustative să se revolte în așa măsură, încât de fiecare dată când i se întâmpla să uite să pună zahăr, scuipa dezgustat prima înghițitură. Dar nu a protestat în acel caz, în care ea știa că ar fi bine pentru el să o bea amară.
Și-a dat seama în același timp că Alice făcea parte din acea categorie de oameni cu care te obișnuiești ușor pentru că nu era nevoie să stai încordat, să uzezi de regulile rigide ale protocolului. Poate și datorită presupusei diferențe de vârstă dintre ei, el ar fi trebuit să se comporte în mod sigur ca un ins răspunzător, rece, convențional, să-i dea acele sfaturi pe care ea să le asculte în mod sigur plictisită și jenată...
Nu. O senzație de familiaritate se crease din acel moment în care ea, exasperată că nu poate să-l susțină, l-a împins resemnată să cadă înapoi. Gestul ei spontan l-a amuzat, ba chiar a simțit mai mult, un fel de căldură interioară pe care nu o mai trăise demult.

Bineînțeles că în acel moment nu a dorit să se gândească la faptul că, reacția lui sau acea idee de căldură, nu era ceva întâmplător, putea face parte dintr-un întreg, putea fi doar efectul primei impresii pe care acea femeie l-a creat în conștiința lui, de fapt mai curând în partea sensibilă...
Apoi toate acele improvizații adăugaseră încă o felie, nimic nu e întâmplător e doar rodul complex al unor fapte sau senzații, așa încât, chiar și o singură noapte, poate și mai puțin decât atât, pot lega cu acele fire invizibile două caractere.

Așadar îi povestise visul, ea se foise la început, dar mai apoi s-a așezat cu cafelele aburinde și suflând cu buzele ei frumoase și pline în cana ei, îl asculta, fără să-l întrerupă. Apoi la final, auzind că numele ei e identic cu cel al fostei lui soții, a zâmbit doar.
- De aia ai căzut așa? E doar o conicidență. Cred că unii oameni pun preț pe orice amănunt, poate de aia unele asemănări îi marchează, dându-le impresia de predestinare. Și-apoi nu cred că dacă m-ar fi chemat altfel, Elena m-ar fi abandonat, iar pe de altă parte e aiurea să asociezi fapta ei cu vreo ghidușie copilărească. De altfel nu mai e timp, trebuie să plec.
S-a ridicat și stătea cumva derutată în fața ferestrei.
Chipul ei , luminos pe tot parcursul conversației, de parcă aceleași felii, din același întreg, o făcea să se simtă nu numai în siguranță dar și confortabil în vecinătatea unui necunoscut, a devenit treptat serios. În acele momente el ar fi putut crede că totuși era mai matură decât apreciase la prima vedere, era tentat s-o întrebe despre ceva care s-ar fi legat de vârstă, ar fi fost ușor, dar amintirea privirii ei, atunci când a vrut să știe cum o cheamă, l-a descurajat.
Tăceau.
Și totuși trebuia să-și facă datoria până la capăt, își spunea Gabriel în gând, apoi s-a ridicat și el, și-n timp ce spăla cănile, îi puse întrebarea scurt, căutând ca, în tonul lui, să nu scape vreo nuanță nepotrivită, care să o intimideze.
- Ai bani cu ce să te întorci?
A urmat din nou tăcere apoi vocea ei, scăzută și nesigură.
- Nu. Nu am. Căutam un moment în care să te rog, dar ai premeditat. Ești un om bun. O să ți-i înapoiez când o să mă întorc.
- Nu e nevoie...
Ar fi vrut să continuie și să spună că se întâmplă ceva anume cu el. Descoperea că-i pare rău că va pleca și iar impresia visului, cumulată cu ultimele fapte, îi trezeau o agitație ciudată, dar bineînțeles el nu se gândea atunci nici o clipă la acel cumul, nici măcar la nevoia stringentă de cineva, oricine, orice femeie, pe care ar fi avut-o și care, de asemenea, putea fi un motiv hotărâtor în acel contex.
Asta pentru a anula acea teorie conform căreia, poți din senin simți ceva pentru unul din semenii tăi, față de care nu te leagă nimic, fără a avea nici un motiv în prealabil, lucru desigur imposibil, mereu există cauze pe care nici unul din noi nu le luăm în seamă, totul se leagă, nimic nu e lăsat la voia întâmplării.
Poate un accident care spulberă într-o fracțiune de secundă viața cuiva să fie doar o întâmplare nefericită?
Nicidecum. Se poate specula, pentru că sigur nu știe nimeni ce anume a fost în mintea unuia sau a altuia, atunci când ei nu mai sunt să spună, se poate totuși presupune că insul a ieșit din coloana de mașini pentru că se grăbea spre undeva și a apreciat greșit din motive subiective timpul pe care îl avea la dispoziție pentru a reintra. Nevoia de a se grăbi, pentru ceva ce nu se putea amâna, a făcut ca, aparent din senin, să fie văzut ieșind din coloană deși oricine dinafară ar fi apreciat că e o greșeală fatală...
Din partea cealaltă, alt șofer se poate să se fi chinuit să caute vreun post de radio sau pur și simplu, deși atent, nu a mai putut evita impactul, nu are importanță, cert e doar faptul că nimic nu se întâmplă deodată, nu există deodată, nici măcar cutremurele nu scutură pământul deodată, deși par că se întâmplă din senin.
Cu atât mai puțin sentimentul de simpatie pe care Gabriel și poate și Alice îl simțeau, unul față de celălalt.

Gabriel, cel atât de sigur că vizita la psiholog era doar nevoia de a se confesa, pentru ca spunând, să se audă și să se liniștească, să se poată privi astfel dinafară spre interior și nu invers, cel care constată apoi că pastilele nu și-au făcut efectul decât asupra fizicului, iar Alice era căzută din cer pentru a-i aminti de fosta lui soție decedată de curând, acel Gabriel care se schimba cu fiecare clipă doar pentru că Elena făcuse un gest caritabil, nimic întâmplător...
s-a auzit spunând cu regret.
- Îmi pare rău că trebuie să te întorci acasă, împotriva voinței tale.
Mai merită scris despre nuanțele acestei propoziții scurte? Ecoul ei? Posibilitatea care se crea astfel în conștiințele amândorura?

Era sâmbătă și era liber.Și era plăcut să stai la aceeași masă cu o femeie departe de freamătul lumii. Fusese la fel de plăcut să o vadă cum prepara cafeaua, cum stătea concentrată să nu scape pe lângă, conținutul linguriței, conștientă în același timp că e privită, toate femeile știu și se comportă cumva anume când sunt privite...
După ce va pleca, casa va părea desigur dezolantă din nou, în răstimpuri, zgomote fugare vor anima holul scării de bloc, dincolo de ușă, viața se va desfășura în acel normal, doar lui nu-i va rămâne decât să se întindă înapoi în pat și să nu facă altceva decât să trăiască la nesfârșit imagini și fapte moarte, trecute, până ce-l vor invada durerile de cap, apoi depresia, agitația aceea pornită din nevoia de a face, fără a putea însă hotărî ce anume ar fi primordial, pentru a schimba cursul monoton al zilelor.
Și totuși, atunci când ea l-a călcat pe picior, pentru că în ultima clipă s-a hotărât să se întoarcă spre el, iar el se grăbea să o conducă spre ieșire, ultima ei întrebare a fost de fapt prima certitudine că între ei va fi mai mult.
- Ce ai zice dacă ai merge cu mine?
Ar fi putut s-o întrebe de ce să meargă, ce rost ar fi avut, el intervenise întâmplător în viața ei sau invers, ar fi putut să i se pară o glumă sau dimpotrivă o exagerare, dar nimic din aceste presupuneri nu au intervenit în determinarea lui de a lua pe loc decizia. Sau poate că toate acele posibilități de a se fi putut sustrage, l-au împins spre gestul impulsiv de a acceppta, fără explicații preliminare, propunerea ei.
- Dacă vrei tu...Oricum nu aș fi avut ce să fac...Nu ar strica să ies din casă. Cred că e undeva înafara orașului, nu? Dacă mă aștepți doar cât să mă îmbrac, nu durează mult, sper să nu pierzi trenul din cauza mea, de fapt ai zis că mai e unul...
Vorbea continuu, conștient că afișează entuziasm, dar incapabil să mascheze acea manifestare a satisfacției că nu se va încheia, că ceva a intervenit și trebuie să profite de situația creată să fugă, oriunde, în orice iluzie a realității.
Totul numai pentru că a considerat acea oportunitate, ca fiind o altă șansă care i se acordă, care a survenit ” deodată” și de care s-a prins orbește, uitând nopțile în care lua în derâdere entuziasmul și posibilitatea revenirii și mai ales necesitatea acelei reveniri...