1. Divina Comedie în trei tablouri
NATURALUL ȘI firescul sunt fenomene total diferite, chiar dacă simbolismul lor mistic e consumat adesea de ignoranții existențiali ca pe un meniu gastronomic disociat, cu o pedanterie demnă de o cauză mai bună.

Cine înțelege această taină existențială – e mîntuit pe deplin. Chiar cu riscul, deloc digerat pe deplin de stomacul înfometat de cunoaștere, ca marea minune să i se fi întîmplat direct în Dormitor: în detrimentul Băii sau Bucătăriei. Ca niște spasme prelungite ale corpului, aperitivul rece, ciorba și desertul își dau tîrcoale, se înghesuie în lupta pentru supremație: anticipări fulgurante pentru Iadul încins, Purgatoriul inevitabil sau Raiul care îngrașă doar partea religiozității pure.

Mai întîi se prefigurează Dormitorul.
Aproape întotdeauna camera de somn le anunță pe toate care vor urma într-o viață de om!
Iadul cu toate nebuniile permise ori fericirile presupuse: la începutul vieții. Spațiul de inocență exterioară, ca semn deplin al slăbiciunii și al neputinței. Timpul de vulnerabilitate, rămas fără de acoperire, a sufletului: oportunitate pe care se grăbesc să o exploateze cei care nu mai iau ce pierde nimic. Cel puțin în viața asta.
Acolo se consumă toate declarațiile de dragoste și de intenții rămase virtuale.
Acolo se declară războaie nicidecum necesare și se încheie tratate false de pace.
Acolo primești, și returnezi cu recunoștință, loviturile de teatru. Sau cele sub centură.
Acolo sexul miroase ca un salcîm înflorit pe neașteptate, în cursul unei nopți de primăvară devreme: pînă la spălarea rufelor în public.

Apoi urmează, inevitabil, Baia zilnică.
Purgatoriul cu cele mai mari crime păgîne pe care le-ar fi comis Dante, dacă nu ar fi fost creștinizat în timp util.
Locul unde îți cureți primele urme de sex și ultimile trădări din seara trecută: ambele deloc confortabile, dar mai ales imune la curățarea cu prafuri chimice. Locul unde îți speli, cu frecvență zilnică sau disprețuitoare, fața. Uneori gîndurile și ciorapii. Dar toate expuse degradării.
Unicul loc în care îți poți permite să ajungi, pînă peste cap, în propriul rahat recognoscibil: chiar dacă te speli obligatoriu pe dinți ori te bălăcești în propriul sînge închegat fără să dai socoteală nimănui.
Problema e doar să găsești, în mod necesar, vasele de utilizare specifică.

În sfîrșit, Bucătăria încheie, natural, cortegiul zilnic.
Raiul binecuvîntat în care pleci definitiv, dar cu humorile modificate irecuperabil.
În schimbul sonetelor de dragoste ale lui Petrarca, raiul e cel mai indicat spațiu în intimtatea căruia poți să te salvezi de gîtul vînjos al tratatelor filosofice ale aceluiași autor: ”De remediis utriusque fortunae” (Despre remediile oricarei sorți posibile”), ”De sui ipsius et multorum aliorum ignoratia”(”Despre ignoranța de sine și a multor altora”) sau ”De vera sapientia”(”Despre adevarata înțelepciune”).

2. Comedia umană într-un singur act
Din dormitorul confortabil, vopsit cochet în nuanțe de roșu aprins pentru a-ți facilita lecturile exhaustive, intri direct în baie, la vîrsta balzaciană a Eugéniei Grandet, și ieși de acolo cu toate simptomele de bovarism pur, impregnate de timpuriu pe fața hidratată și netedă. Adică acel refuz vehement de acceptare a anturajului, plus incapacitatea de a distinge clar dacă în clipa de față ești mai fericită. Altfel decît ai putea fi la o altă relectură a vieții. Plus refuzul dublat de cunoștințele tehnice feroviare elementare, deprinse temeinic chiar de la Anna Karenina: mult prea devreme pentru partea justă a zilei și pentru epoca emotivă în care s-a rătăcit.

Dar ce mai contează detaliile atîta timp cît mașinistul de la CFR nu are programată vreo haltă de rezervă în calea lunecoasă a șinelor de metal forjat: atît Flaubert, cît și Tolstoi, în ciuda francezei lor pariziene impecabile, nu ar fi putut să nege – nici măcar o clipă fără a avea conștiința împăcată – că eroinele lor sunt chiar ”bărbatul pur” din conștiința masculină personală. Pură și ea: pînă la accederea în alte spații mentale. Deșănțate și frivole ca o biserică captivă în mijlocul revelionului.

Ieși mult mai repede decît ai bănuit că se poate ieși dintr-o baie încălzită în timp scurt: cu mîinile curate și gîndurile limpezite. Pentru că ai simțit în burtă loviturile inocente ale ființei tale interioare, care preferă să te strige pe numele preluat de la Tatăl necunoscut.

Știi deja că trebuie să urmeze o altă încăpere, familiară în același timp dar stranie: ca burta unei balene albastre cu carnea neatinsă de cianuri. Din tot mobilierul accesibil vederii nu e prea greu să deduci că e chiar bucătăria. Dulăpioare încorporate în peretele vibrator și sertare încăpătoare, tacîmuri și pahare argintate stau agățate pe scheletul invizibil al balenei. Harpoane transparente, dar cu mînerul aurit, îți stau la îndemînă. Te acoperă cu zadă fină mii de gînduri, prinse haotic în untura topită a dimineții. Drojdia oboselii cronice începe să sece în bucuriile de peste zi: încît apărătorii de la ”Greenpeace” ar putea muri de toxicitatea ciudei. Inclusiv ecologică.

Te apropii de masa mică, confecționată integral din lemn masiv. Îți torni puțin din sticla transparentă, mai mult de jumătate plină cu lichior vechi de 25 de ani. Conținutul e tulbure, pe alocuri – vîscos ca sîngele închegat. Dar cînd depărtezi șocat pocalul de la gură te convingi imediat că sîngele e dulce ca mierea naturală: încît nu te miri să auzi venind din structura lui gustativă obscură un bîzîit amenințător de albini. Doar nectarul zeilor mai poate avea un gust similar. Și, poate, ficatul lui Prometeu!

Și totuși iubirea lumii este expusă acolo, în toată goliciunea ei promițătoare: pe lama subțire a unui simplu cuțit de bucătărie. Sau pe șinele uzate pe care se mișcă trenul: așteptat cu înfrigurare înnobilată de prezența Annei Karenina. Trenul accelerat care se leagănă încă de la naștere în conștiința tuturor femeilor. Acum realizezi că inocența e singurul bărbat domesticit, ba nu, chiar primul și ultimul gînd care te însoțește nepedepsit.

Între timp, o parte din tine, abia conturată, încearcă să te replaseze: nu știi dacă mai mare sau mai profundă, familiară și totodată străină, ceva care te reprezintă din cu o totul altă specie. Această specie îți provoacă (”își deschide”, mai exact) simțuri și imagini nebănuite, atrase de mirosul morții, ghemuite chiar acum în ulcerul de stomac pe care l-ai făcut în anii de studenție încheiați de curînd.

Fluturii negri, cu aripi destrămate pe la margini, au rămas acolo de o veșnicie, ba mai mult – cît o stradă din centrul vechi al orașului: pînă cînd larvele flămînde au ros coaja virtuală a crengilor și ultima frunză de salcîm înflorit. Acum poți păși pe suprafața lichidă a spaimei, care tocmai deschide o cărare abia perceptibilă.

Ești liberă să fugi.
Să fugi oriunde și de orice parte a promisiunii. Cu geografia vieții cartografiată pedant și pusă la păstrare îndelungată pe polițe trainice din lemn natural.

De peste tot se ivesc urmele și petele inconfundabile ale vieții naturale. În jurul tău găsești vase nespălate, unele neutilizate vreodată, cești mari de ceai sau cafetiere cu gura știrbită și lingurițe gravate cu litere unui alfabet ciudat. Unele dintre ele mai păstează în ascunzișurile obscure, inaccesibile organelor senzoriale, bucăți întregi de lumină neconsumată încă de la prima ta naștere.

Dar trece deja prea mult timp.
Mai mult decît un spațiu ocrotitor, suportabil pentru o decizie atît de importantă.

Iar în fața ta...
În fața ta stă un obiect prea familiar pentru a-i recunoaște onoarea înnăscută. E chiar cuțitul tocit de carnea atîtor legume, spălate minuțios și sacrificate ca o ofrandă divină zilnică direct pe curpăn sau pe curpător: încît a pierdut orice abilitate de a negocia cu viața celei care îl ține în mîna transpirată...

Îți lipsește încă puțin...
Foarte puțin doar pentru a trece dincolo. Defnitiv și de partea firească a luminii...
Încă puțin și lama întunecată a cuțitului va emite brusc o vibrație grea, dar suspicios de melancolică de pe acum: pentru a nu-și trăda adevăratul caracter din spatele său. Și, mai ales, conștiința vioaie, prea încărcată de amînunte pentru misiunea sa criminală.