- Tanti Leana, unde se duce sufletul omului când moare?
- Se duce în cer, Ada.
Nenea Dimitrov a murit alaltăieri, așa că azi îl vor îngropa. L-au pus în mijlocul curții acoperite cu praf roșu, care vine de dincolo de Cerna, de la combinat, într-un sicriu din lemn lăcuit, sprijinit pe patru scaune vopsite în verde. A venit lume, care coboară și urcă grăbită treptele de la demisol și au făcut multă mâncare. E aici chiar și Costi, cu claia lui blondă de păr și cu mașinuța albastră, de la care a pierdut roțile din spate.
Când suntem numai noi doi nu mi-e frică, pentru că știu că e mai mic decât mine și n-o să aibă curaj să mă pupe. Când e lume numai asta aud... „Pupă-l pe Costi, Ada. Hai, pupă-l!” Oamenii zic că e drăgălaș așa, cu bretonul lui, cu fața rotundă, ca a păpușilor. E cuminte și îi apar două gropițe când zâmbește, dar astăzi se pare că nimeni nu are chef de îndemnuri la pupături, așa că pot să uit de griji.
L-a îmbrăcat mama lui cu un costumaș închis la culoare și stă la canatul de la etaj, de unde se uită pe fereastră, peste acoperișul cotețului de găini, pe care stă tolănită Miți, și-și linge blana portocalie. Costi are un pai și face baloane cu niște șampon pe care l-a turnat într-o cutie de aspirină. Nenea Dimitrov este bunicul lui. Toate baloanele se sparg în praful din curte. Pe unul îl ating eu și se sparge în palma mea.
Cineva a lăsat un vailing cu cireșe pe o masă, în curte. Iau una și o bag în gură; mă tem să nu prindă gust de cocs.
Nenea Dimitrov stă cuminte în sicriu. În dimineața asta nu și-a mai luat halatul lui tocit pe la coate, nu se mai sprijină în cârjă și nici nu privește în gol, cum face de obicei. Poartă și el un costum curat, călcat la dungă pe picior, are părul alb pieptănat pe spate și o pernă sub cap. Mă gândesc dacă nu cumva se preface că doarme, dar de fapt vede tot, prin ochii întredeschiși cât liniuța riglei.
Știu că e iunie – mi-a zis mama că de săptămâna viitoare Cristina intră în vacanță și-am auzit guguștiucii uguind în castani - așa că va fi din ce în ce mai cald până la ora două, când îl vor înmormânta. Mă întreb dacă asta o fi moartea: să te îmbraci frumos și să stai nemișcat, într-o cutie fără capac, lângă un vailing cu cireșe.
Tata mi-a spus că moartea e o femeie îmbrăcată în negru, cu o coasă în spate. Cred că îți taie picioarele, iar pe acolo se scurge tot sângele, după aia de frică amețești, cazi, iar restul oamenilor zic că ești mort și te pun într-o cutie pe măsura ta. Mă apropii de nenea Dimitrov să verific. Mi-e teamă de fața lui – parcă s-a mai lățit – și mă gândesc să nu deschidă gura și să mă înghită. Ridic cearșaful de dantelă neagră cu care i-au înfășurat picioarele. Nimic. Are fluierele picioarelor întregi și pantofi lustruiți frumos... Poate oamenii bătrâni mor de bunăvoie și numai la cei tineri vine femeia fără față, cu glugă și coasă.
Mă uit la nasul borcănat al lui nenea Dimitrov. Iese fum roșu din furnale. Îi pun batista mea curată pe față, ca să nu se înece.