Zi revoltător de dureroasă și tristă ca amintiri, moartea Mamei în 2006. S-a grăbit să îi țină tovărășie Tatei, ce pornise senin, cu puțină vreme înaintea ei spre lumea umbrelor. Zi rememorată de atunci cu o candelă aprinsă, cu miros aromat de ceară curată, tămâie și cetină de brad împletită în urări ancestrale de despărțire: Dumnezeu s-o ierte! fie-i țărâna ușoară!
Dacă moartea Tatei am perceput-o ca o împlinire necesară unei ființe, ce numărase cu șansă și voință de fier 92 de ierni dalbe, ca o evoluție normală a spiralei viață-moarte-reînviere în spirit, moartea Mamei a fost cutremurătoare.

Hăituită de necazurile vieții, chinuită de răutatea malefică a unor semeni, împovărată de lipsuri pecuniare, s-a îmbolnăvit de tânără iar în mentalul meu, de copil timid și necopt s-a cuibărit frica morbidă, de a nu o pierde înainte de vreme.
A fost o durere unică și irațională. Nu voi insista, nu gust exteriorizarea durerii la modul dramatic, dar în acele zile chiar am gândit că nimic nu poate fi mai rău într-o viață de om, decât să îți pierzi matca care te-a zămislit, să îți pierzi dreptul de a mai rosti cuvântul mamă la prezentul continuu. Era și o doză de nebunie încăpățânată și de subiectivism barbar, explicată de Cioran, inițiat al misterelor morții, care intuise: că fiecare om rămâne cu suferința lui, pe care o crede absolută și nelimitată.
Rămân cu suferința mea unică, izolată cioranian între cer și pământ, numită pierdere de mamă și cu dorul matern iremediabil, al unui orfan adult.

Fizic, a fost de o frumusețe răpitoare în tinerețe: brunetă, cu păr lung de culoarea abanosului, ochi căprui, vioi și inteligenți, suplă, glas melodios, cu trăsături delicate ale mișcărilor corpului și ale mimicii feței pe care și le păstrase încă la vârsta senectuții. Toate acestea îi dădeau un aer de noblețe, pe care îl folosea ca o armă letală împotriva oricărei situații ce ar fi trebuit să o îngenuncheze. Un zâmbet copilăresc îi înmugurea în colțul gurii, iar prietenele o alintaseră în adolescență Florica Râs.
Cu același zâmbet enigmatic și condescendent a trecut Styxul, ignorându-ne parcă pentru ceea ce intuise că va urma. Zarva jignitoare memoriei lor, izvorâtă din nimicnicia noastră sufletescă , a odraselor ei, care s-au lăcomit să-și împartă mercantil bruma de agoniseală rămasă, călcând în picioare ultima-i dorință ce și-o încrustase, bolnavă fiind, cu o slovă tremurată, pe câteva foi de dictando. Dumnezeu va fi în măsură să judece nevolnicia fiecăruia! Facă-se voia Sa!

Sufletește, a dăruit mesianic tuturor. Îi ajuta pe cei aflați la necaz cu fapta, cu o vorbă bună, cu o rugăciune. Sufletul acesta mărinimos deborda de respect și compasiune pentru cei aflați în impas și de aura benefică a ortodoxiei străbune.
Când plecam de acasă, peregrin pe meleaguri străine pentru a deprinde știință de carte și de bună purtare, mă îmbrățișa ocrotitor, îmi picura din lumina sfântă a ochilor, cîteva lacrimi, miruindu-mi fruntea senină și mă apostrofa matern:
- Nu faci semnul crucii, Niculiță, puiul meu? să nu uiți niciodată de crucea sfântă, este singurul sprijin și la bine și la rău!
Se apleca apoi complice spre urechea mea dreaptă, ținându-mă strâns la piept, ca și cum ar fi dorit să-mi împărtășească un secret și îmi șoptea cu glas tremurat:
- Dacă nu poți să te închini în văzul tuturor, fiindcă așa sunt vremurile păgâne de azi, rostește o rugăciune în gând și desenează semnul crucii cu limba pe cerul gurii! Păstrez obiceiul, iar dispoziția sufletească după un asemenea ritual creștinesc, îmi este întru-totul benefică.

L-a iubit pe Tata și l-a urmat în viață cu devotament. Chiar dacă se mai plângea câteodată de năravurile de bătrnețe ale soțului, nouă, copiilor ei maturi, cu rost rânduit în viață nu ne dădea voie să îl admonestăm, dojenindu-ne aspru: încetați, este Tatăl vostru!

Când Tata lua act de justiția comunistă în beciurile pușcăriei de la Pitești, Mama trudea zi și noapte ca să ne hrănească. Nu era primită în muncă, era doar soția unui dușman al poporului. După o vreme, o bună prietenă din tinerețe, a angajat-o îngrijitoare la un cămin de copii. Mare curaj!
Lucra pământul pe care îl moștenise de la Tatăl ei, Gheorghe Tudoran, un om de toată isprava, broda artistic lenjerii de pat și fețe de masă, croșeta sau ne cosea hăinuțe. Era o gospodină desăvârșită, expertă nu numai în mâncăruri tradiționale, preparate pascale, murături, dar și în delicatese: prăjituri, dulcețuri (de cireșe amare, trandafiri, zmeură, fragi), șerbeturi, jeleuri, compoturi.

Nedreptățile nu au învins-o și copil fiind, am văzut cum își apărase bărbătește pământul moștenit, luându-se de piept cu ciracii regimului, care încercau să i-l fure și o înjurau cu răutate: du-te dracului, n-o să mai fie al tău, nevastă de pușcăriaș!
Aveam doar trei anișori, când m-a luat de mânuță și a mers la București, la Gheorghiu Dej să îi explice că soțul ei arestat este nevinovat, că suferă nedreptăți din vina unor politruci locali și copiii ei sunt marginalizați. Îmi amintesc doar un covor roșu fără sfârșit, frânturi de imagini în care apar soldați nemișcați și un negru exotic.

Depăna fermecător amintiri din viața familiei, legende despre Brezoi și ținutul Loviștei (geografic, mi-a localizat pentru prima dată cu exactitate Þara Loviștei). Recita cu plăcere poezii învățate lașcoală, în timp ce noi, copiii ei cu școli înalte, nu suntem în stare să spunem cap coadă, par coeur, poezia vreunui clasic român. Plângea cu hohote când își amintea de Nea Nică, fratele cel mic mort la Cotul Donului. Plânsul ei sincer, eliberare a unei ființe hipersensibile era copleșitor. Mă rănea, mă durea, mă panica.
Ghinion, bunicul s-a îmbolnăvit și nu mai avusese posibilitatea materială să își continuie cele șapte clase parcurse cu brio acasă, la Pensionul Elena Doamna din București. Păcat, avea talent pedagogic și ar fi fost o dăscăliță pe cinste!

În ciuda vârstei și a bolilor care o măcinau, era totuși viguroasă, muncea grădina, hrănea animalele, gătea, creștea nepoți, își îngrijea cu stoicism soțul, redevenit copil, în ultimii ani de viață. Îi simt și acum privirea neiertătore, înfiptă între omoplații mei, în momentul în care îi duceam la tăiere văcuța care o ajutase. De când se îmbolnăvise nu mai stătea să o mulgă nimeni.

Boala a lovit-o ca un trăsnet, la început de vară când cireșele pietroase plesneau în faguri de dulceață. Parcă avusese o presimțire. Se grăbise să tocmescă oameni cu ziua să îi sape grădina și să îi cosească fânul, de care mă ocupam de obicei eu, în vacanța de vară.
În ciuda avertismentelor mitocănești ale unui doctor inuman : la ce dracu ați mai adus-o, luați-o acasă că în trei săptămâni crapă! avea încă speranță. A refuzat ideea morții, până în ultima clipă. De Sfântu Ilie rămăsese în grija mea. Sufla greu, avea o față descompusă, buze vineți și abdomenul balonat din cauza ascitei. S-a ridicat brusc în șezut, m-a rugat să o ajut să își ude ceafa cu oțet aromat (pe care și-l prepara din petale de trandafiri), și cu eforturi supraomenești s-a apropiat de masă. Își înfipsese unghiile cu disperare în tăblia lăcuită și mărșăluia anevoios în jurul formei dreptunghiulare, pentru a rămâne trupește printre noi. A fost nu numai o imagine șocantă dar și o lecție inedită de supraviețuire. Invocam o minune și eram hotărât să fac orice sacrificiu pentru a-i reda cât de cât sănătatea. Analizele trimise la Cluj și l-a București erau deprimante, doctorii nu m-au încurajat să o mai transport la distanțe mari. Am recurs atunci la regim, tratamente naturiste, pe care le descoperise Camelia la Favisan, perfuzii și la îngrijirile unei doctorițe sufletiste din Brezoi.
Am reușit să o menținem în viață încă șapte luni. Experiență tristă, obositoare, copleșitoare psihic. A refuzat ajutorul unei persoane străine. Noi eram plecați la muncă în timpul săptămânii. Rămasă singură se chinuia să aibă grijă și de dânsa și de Tata. Se apropia 1 septembrie, mă frământam, nu realizam cum avea să se descurce, iar Ea mă încuraja cu glas blajin și stins: nu-ți mai fă probleme Nanu, o să ma fac bine, în octombrie voi scoate cartofii!

Ultimele luni de viață au fost o luptă supromenească pe care a câștigat-o eroic, chiar dacă fizic, moartea a îngenuncheat-o. Simțeam că se duce și eu, care nu acceptam cu niciun chip normalitatea soartei, eram obsedat că nu pot învinge destinul. Este sfâșietor să conștientizezi că o ființă care îți este foarte apropiată te va părăsi pentru totdeauna, iar materialitatea își va expune complice atributul perisabiliății.
Ca și în ultimele clipe ale Tatei s-au întâmplat lucruri inexplicabile: pronunța înconștient numele unor brezoieni morți pe care îi întâlnea parcă într-un tunel al altor tărâmuri, după care ne-a surprins printr-un moment de conștiință dezarmant, în care și-a făcut ultima datorie, împropietărirea cu locurile de veci: N. are mormântul de la tanti Lenuța, Liliana să ia mormântul copiilor iar Nanu să țină de mormântul nostru!
Încercam să o ajut să se ridice, așa cum făcusem de sute de ori în ultimele luni, dar mă ocolea cu privirea și cu mâinile care alergau haotic umbrele morții ce o pândeau. Nu dorea să îmi provoace suferință, mă iubise supraomenește. S-a liniștit în somnul de veci, imediat ce eu și Liliana am părăsit camera. Am regăsit trupul inert cu ochii mari deschiși, care parcă încă revărsau dragoste maternă.

Luni la rând, indiferent de conjuctură și anturaj mă podidea plânsul când mi-o aminteam. Îi simțeam din plin lipsa. Când trăia și mă duceam acasă, mă aștepta cu tot felul de bunătăți, mă îmbărbăta, mă certa că nu îmi grijesc sănătatea și mă ținea de povești până dimineața. Dorea să comunice, iar eu, redevenit copil mă relaxam ascultând fel de fel de lucruri pe care mi le mai spusese de zeci de ori sau noutăți din Brezoi, pe care le auzea de la cei care veneau să îi țină de urât. A fost de o luciditate dezarmantă până în ultima clipă.

Bun rămas măicuță dragă! îți simt lipsa și îmi este dor de așternutul apretat, uscat în miros de aer de munte și floare de fân pe care mi-l pregăteai ca să-mi odihnesc trupul trudit de zilele toride, în care oboseam conștiincios la coasă ! Te caut din priviri ori de câte ori ajung la Brezoi, dar nu mai mă aștepți surâzătore în prag, iar casa părintească a devenit o Jilavă în miniatură, înconjurată de un grotesc gard de sârmă. Știu că te-ar durea imaginea asta dacă ai trăi, fiindcă niciodată n-ai suportat zgomotul metalic al ușilor celulelor comuniste în care era martirizat Tata. Zgomotul ăsta incizant al porților, care ferecă ușile casei părintești, trebuie să-l suport eu acum.



- Parcă nu-i din neamul nostru, Arghiroaia! Dă-o’n colo! presimt că așa mi-ai fi spus, ca să mă liniștești. Adesea, îmi susură înfundat în urechi glasul tău cald, îngânând muzical versurile lui Vasile Militaru: a venit aseară mama, din sătucul de departe, ca să-și vadă iar feciorul, astăzi domn cu multă carte!
Fii binevenită, ești bucuria amintirilor mele!

Pe Tata și pe Mama i-am îngropat în același mormânt, lângă bunicii mei în apropierea altarului, ocrotiți fiind de privegherea statornică a Þurțudanului!
Veșnică pomenire! ați fost buni creștini și părinți de ispravă!